Mircea Dinescu: „Trebuie să te pregăteşti să primeşti poezia ca un amant”

Mircea Dinescu, poetul, editorialistul, analistul politic, este un iconoclast extrovertit, aşa că nu poartă măşti, ci se expune în orice situaţie numai pe sine, verbios, zgomotos, pitoresc, luând în răspăr lumea prea bătută în cuiele prejudecăţilor şi bunului-simţ înlocuit de artificiale gesturi de comunicare ori limbajul de lemn şi vorbele mieros construite.

Vorbeşte iute, gesticulează, îşi cântă poemele dacă vrea şi face spectacol din poezie sau se dă în spectacol, amestecând cărţile sale pline de ingrediente, de sarea şi piperul vorbelor memorabile cu o incontinentă artă şi taină a degustărilor, a bucatelor ingenios ticluite, stropite de vinuri şi cu un soi de haiducie unică în felul ei, în lumea noastră modernă, aflată în aceeaşi post tranziţie şi postmodernitate care nu mai are complexul valorilor.

Mircea Dinescu este unic şi irepetabil, în poezie, în viaţa noastră de zi cu zi, în felul de a se exprima fără să ţină seama de ce e cuminte să spui şi să dezvălui în gura mare.

Născut în Slobozia şi prieten din adolescenţă cu marii scriitori, dispăruţi sau în viaţă, el pare să fi transformat toponimia în propria lui identitate, slobod în lume, slobod la gură, liber şi năvalnic precum un mânz care nu vrea să ţină seama de trecerea timpului şi nici nu se simte bine în herghelie. Necuminţenia lui e fermecătoare, trezeşte invidii şi îi năuceşte pe cei crescuţi de la naştere în uniforme, ca puii abia ieşiţi din incubatoare. Talentul lui vulcanic a fost demonstrat în volumele publicate care ar trebui editate şi reeditate: “Elegii de când eram mai tânăr”, “Proprietarul de poduri (stampe europene)”, “Teroarea bunului simţ”, “Democraţia naturii”, “Exil pe o boabă de piper”, “Rimbaud negustorul”, “Moartea citeşte ziarul”, “O beţie cu Marx”, “Pamflete vesele şi triste”, “Corijent la cele sfinte”, “Cele mai frumoase 101 poezii”, “Femeile din secolul trecut” ş.a.

A fost distins cu “Premiul Herder” pentru literatură în 1999 şi “Premiul Academiei Române pentru literatură”, decorat cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Comandor în 2000. Mircea Dinescu este de asemenea membru de onoare al Universităţii din Augsburg. A mai fost recompensat de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie, cu Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” (Botoşani, 2008)…

Libertatea lui Mircea Dinescu nu mai trebuie demonstrată. Ea a trecut dintr-un secol în altul şi reprezintă marca supremă a destinului său.

“Din păcate, în societatea noastră, lipsesc bătrânii înţelepţi”

Îmbătat de mireasma pâinii calde

În ultimul timp, observ că priveşti cu un surâs ironic, uneori chiar cu umor, la relele lumii noastre, deşi nu pari chiar resemnat. Eşti la fel de obosit, ca şi poporul român, de concentraţia toxică existentă? Farmecul literaturii te-a făcut invulnerabil?

Umorul şi autoironia devin uneori o formă de terapie pentru a supravieţui în această lume, o lume pe care n-a prevăzut-o nici Marx. N-ar fi crezut că după comunism va veni capitalismul. Din păcate, eu nu sunt un model pentru poporul român. Este de ajuns să cobori la metro sau să mergi într-o gară aglomerată şi observi că lumea nici nu zâmbeşte, nici nu prea comunică… Ideea că suntem o insulă de latinitate într-o mare slavă şi luăm lucrurile mai uşor nu prea se mai potriveşte, întrucât există acum o nevroză colectivă, care, culmea, nu s-a manifestat atât de tare nici în vremea comunismului. Lumea atunci supravieţuia şi datorită bancurilor. Mi-aduc aminte că trenurile de navetişti cu care mergeam uneori erau o adevărată fabrică de bancuri. Într-un vagon de metro, astăzi, lumea nu mai comunică, aşa cum se întâmplă în lumea occidentală. La fel şi într-un tren unde, acolo, începe sporovăiala. Eu scriu o dată pe săptămână un pamflet la „Academia Caţavencu”, mai apar la televizor şi mai fac haz de necaz. Este şi asta o formă de supravieţuire, întrucât îmi folosesc ironia şi ca o armă. Mai ales când vine vorba de politicieni.

Mircea Dinescu, Maşa Dinescu şi George Banu, la Sibiu

Mai crezi în rolul elitelor de a asigura mersul înainte al societăţii? Şi mă refer atât la cele din lumea ţărănească, dar şi la cele intelectuale. Mai există ele în această lume în care domină laitmotivul „merge şi aşa” şi treaba se face de mântuială?

Există. Elitele au existat şi în comunism, există şi în capitalism. Din păcate, la noi a murit societatea civilă. La începutul anilor ’90, multe personaje, şi din lumea literară, şi din lumea artistică, erau implicate. Dar ele au dispărut brusc după căderea lui Emil Constantinescu. Am fost destul de trist, pentru că fără societate civilă, în care, e drept, elitele au rolul de a concentra ca un magnet toată pilitura de fier din jurul lui, societatea nu merge normal. Asistăm la un fenomen interesant. În zilele noastre, societatea civilă are doi poli: lumea satelor, unde bătrânii protestează împotriva trusturilor care ameninţă să le otrăvească fântânile sau să le strice păşunea, şi în centrul oraşelor, unde tineretul, mulţi dintre ei foarte şcoliţi, total rupt de realitate până acum, a format un nucleu care a reuşit în ultimele luni să îngrijoreze şi guvernul. Printre ei sunt tineri străluciţi, cu doctorate. „Mişcarea cicliştilor” este inedită pentru România. Din păcate, lipsesc bătrânii înţelepţi. Şi în triburi există sfatul bătrânilor. Să nu uităm că de-a lungul istoriei tinerii s-au raportat la bătrâni. Îmi aduc aminte că, pe vremea comunismului, când doream să o punem de-un protest, ne adresam cerându-le sfatul lui Jebeleanu, lui Marin Preda, lui Geo Bogza, bătrânilor scriitori cu o notorietate extraordinară. Trăim într-o lume pentru care nu eram pregătiţi. Au trecut aproape 25 de ani şi tot nu am priceput mecanismul acestei lumi. Dovadă că există o ruptură între clasa politică mediocră şi restul populaţiei.

Portul Cetate, un loc de creativitate

Spui că România merge prost pentru că nu avem o elită politică adevărată, dar, din păcate, nu mai avem o elită nici în învăţământ. Se pare că există în ultimii ani dorinţa de a elimina aceşti bătrâni înţelepţi şi din mediile academice, şi din cele medicale şi, mai ales, din cultură… Mai este arta liberă azi, într-un câmp populist, cu oameni înregimentaţi?

Personalităţile, mai ales cele din lumea culturală, care continuă să fie active, sunt aruncate peste bord, oamenii politici neînţelegând că un actor, un scriitor, un pictor, un regizor nu se află în situaţia unei balerine a cărei carieră durează până la 30 de ani. Dar şi ea poate deveni profesor sau coregraf… Artistul nu are vârstă de pensionare nicăieri în lume. Să ne aducem aminte de acel moment înfiorător, când Ion Lucian, un actor intrat în mitologie, plângea atunci când a fost scos din postul de director al Teatrului „Excelsior”, căruia îşi dedicase întreaga viaţă. Era un om activ şi toată această poveste a dus la moartea lui. Aş zice că este o formă suavă de fascism să te îndârjeşti împotriva unei categorii sociale care, şi aşa, este plătită mizerabil. Să îndepărtezi nişte oameni care au muncit 50 de ani, în loc să te prosternezi în faţa talentului lor. E o dovadă că aceşti domni care conduc România nu sunt mai sus de genunchiul broaştei.

Moşierul Mircea Dinescu

Mai avem modele?

Modele mai există. Nu este nevoie să ai lângă tine un asemenea model, deşi ar fi foarte bine. Dacă ne uităm însă şi în Occident, şi în perioada interbelică de la noi, marii scriitori care au devenit modele nu se întâlneau, nu făceau parte din grupări politice… Sigur că se pune problema modelului social. O mare personalitate iradiază în jurul ei o energie care, la un moment dat, poate să schimbe lumea. M-am uitat întotdeauna cu admiraţie ce a reuşi Gandhi. Nu trebuie neapărat să copiem un model, ci doar să ne lăsăm iradiaţi de energia lui. Artistul are din pornire o distanţare faţă de restul lumii. Dar nu este vorba numai despre artişti. Eu am spus că preşedintele României ar trebui să se aleagă în felul următor: să se stingă lumina la Ateneul Român într-o seară şi un om legat la ochi să umble printre rânduri, să pună mâna pe capul unui ascultător de muzică. Acela va fi cu siguranţă cel mai bun preşedinte pe care l-a avut până acum România.

Mai crezi în valori?

Nu ştiu dacă mă pot referi la cineva anume. Cred în forţa prieteniei, deşi am mai puţini prieteni ca înainte de 1989. Un prieten este în acelaşi timp şi o povară, nu numai o problemă de suflet. Mi s-a întâmplat să merg pe acelaşi drum cu un prieten şi la un moment dat am suferit pentru că a trebuit să mă despart de el. La vârsta mea, încerc să-mi fiu eu însumi model.

„Scriu numai când se întâmplă, într-o seară, să-mi bată poezia la uşă”

Coperta ultimului său volum de poezie

Au trecut aproape 40 de ani de când ai lansat acea „Invocaţie nimănui”, volumul cu care ai debutat. Erau acolo, în deschidere, cinci catrene care aveau să facă istorie. Versurile poemului „Sînt tînăr, Doamnă”, şoptite de Florian Pittiş pentru generaţiile care aveau să urmeze, anunţau poezia cea nouă, a optzeciştilor, care se vor dezice de abstractul liric al obsedantului deceniu cinci. Veneai cu un stil proaspăt. Eşti un poet de renume, cu multe volume la activ. Darul tău de a combina cuvintele, cu umor şi luciditate, împreună cu talentul literar şi teribilismul te-au făcut celebru. Editorialele publicate au instaurat un regim al râsului. Viaţa te-a furat şi, din păcate, nu mai scrii atât de mult, deşi la Târgurile de carte, volumele tale devin repede bestselleruri. Eşti vânat pentru autografe şi asaltat de mii de oameni. Te mai motivează succesul literar?

Din fericire, eu m-am bucurat de succes încă de la debut şi asta m-a scutit de veninul care poate să te roadă de-a lungul existenţei. S-a întâmplat ca mari artişti să nu aibă succes în timpul vieţii. Eu am debutat la 21 de ani, cu „Invocaţia nimănui”, am luat Premiul Uniunii Scriitorilor, am intrat în Uniune, am avut şansa să fiu prieten cu Ştefan Bănulescu, cu Fănuş Neagu, cu Marin Preda, cu Cezar Baltag… Am avut o seninătate faţă de această lume în care am intrat. Chiar dacă am trecut prin situaţii-limită, m-am simţit un artist adevărat, cu forţa şi curajul pe care mi le dădea arta mea. În ceea ce priveşte poezia, nu m-am aşezat niciodată la masă şi mi-am spus: astăzi voi scrie o poezie. Un prozator trebuie să se aşeze la masa de scris zilnic, să se chinuiască să lucreze, aşa cum îmi povestea Marin Preda: „Azi am scris 20 de pagini, am stat la masă câteva ore şi mi-am dat seama că ultimele zece erau apoase”. Atunci bea un pahar mare de coniac franţuzesc şi nu mai avea chef de scris. Unii scriitori erau mari băutori, ca Fănuş Neagu sau Nichita Stănescu, dar Preda nu făcea parte dintre ei. Spre deosebire de proză însă, poezia trebuie să te caute ea singură, iar tu trebuie să te pregăteşti s-o primeşti ca un amant la apropierea fiinţei iubite. În tinereţe te vizitează mult mai uşor. Cu vârsta, te mai usuci, devii mai sceptic, nu te mai aprinzi atât de uşor. Aşa că scriu numai când se întâmplă, într-o seară, să-mi bată poezia la uşă. Uneori s-a întâmplat să treacă şi doi ani, dar nu am fost disperat, pentru că mi-am turnat energia în pamfletele mele. Am scris, vreme de 20 de ani, câte un pamflet pe săptămână. Am de gând ca anul acesta să scot un volum cu ele. Mi-am dat seama că, fără să ştiu, ca Monsieur Jourdain, făceam literatură. Dar într-o zi s-ar putea să mă lovească cu leuca şi să scriu un volum de versuri. Poate chiar de săptămâna viitoare….

Împreună cu Stelian Tănase

Ai fondat revistele de satiră politică “Academia Caţavencu” (1991), “Plai cu boi” (2001) şi “Aspirina săracului” (2003) şi ai fost membru al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Totodată, eşti membru fondator al „Fundaţiei pentru poezie”. Se poate trăi din literatură astăzi?

Destul de greu. Însă un scriitor care ştie ce să facă cu condeiul său poate supravieţui din publicistică. Se întâmplă însă un fenomen. La începutul anilor ’90, când „Academia Caţavencu” avea un tiraj de 200.000 de exemplare şi era foarte rentabilă, am încercat să vorbesc cu câţiva mari scriitori, propunându-le o rubrică plătită bine şi cerându-le să-mi dea în fiecare săptămână un articol de o singură pagină. Ei bine, erau mari prozatori care nu puteau să scrie o pastilă, sau nu puteau să facă publicistică…

Dar astăzi, când trăim la nivel de telecomandă, când presa scrisă aproape că nu mai există, te întreb pe tine care ai făcut şi televiziune, fiind pe micul ecran omul-spectacol, eşti de acord că ratingul a devenit un criteriu invaziv?

Apropo de dispariţia presei scrise, gândiţi-vă cum a fost devalizat de către o firmă arabă „Rodipetul”, luând câteva milioane de dolari şi dispărând. „Rodipetul” avea o zestre impresionantă: chioşcurile din întreaga ţară, maşini care transportau ziarele… O difuzare a presei ţine de siguranţa naţională. Ce s-ar fi întâmplat în Germania dacă difuzarea presei ar fi fost lăsată pe mâna oricui? La noi, până la urmă, difuzarea a încăput pe mâna unor bişniţari, care te duc cu vorba că o să-ţi dea banii luna viitoare, după an de zile intră în faliment, fac altă firmă… Şi uite aşa se întâmplă în România, unde câştigul din vânzarea ziarelor a rămas o simplă poveste. Eu cred încă în forţa presei scrise pentru că e o minune să ai în mână un ziar de dimineaţă. E ca un drog de care sunt dependent. Sper, sunt convins că va izbucni din nou presa scrisă de calitate. Şi în Biblie se spune: cea a fost va mai fi. Să ne aducem aminte că, prin anii ’60, în Germania se spunea, atunci când apăruse internetul, că începe o criză a cărţii. De fapt criza cărţii nu există. Raportându-mă la ce m-ai întrebat despre televiziune, cred că nu contează ratingul pentru că cele mai jalnice televiziuni de la noi, care se ocupă cu mahalaua televizată, au un rating foarte mare. Poţi să faci şi o televiziune serioasă care să fie atractivă. La noi, şi la televiziunile mai serioase, se vorbeşte prea mult şi lipsesc imaginile. Televiziunea coboară în stradă numai când e vorba de morţi, de accidente, de nunţi, de botezuri, de crime… Un reporter talentat poate scoate lucruri formidabile din cele mai banale subiecte.

Maşa şi Mircea Dinescu, doi excelenţi amfitrioni

Multă lume regretă faptul că nu mai apari în emisiunea atât de incitantă şi plină de umor, „Tănase şi Dinescu”, în care până şi virulenţa de limbaj era transformată în frumuseţe literară.

Văd televiziunea ca pe un rău necesar, care nu trebuie lăsat doar pe mâna proştilor sau a şmecherilor. Aceasta este şi o armă, care poate fi folosită de intelectualitate. Din păcate, intelectualii au pierdut partida în România, pentru că, după ce s-au jucat de-a societatea civilă – pe vremea lui Constantinescu – au abandonat dansul social-politic. Astăzi, maneliştii au luat locul societăţii civile, pentru că ei transmit mai multe decât intelectualitatea română.

De unde pasiunea pentru literatură? Cine ţi-a declanşat febra lecturilor?

Cred că la mine totul a ţinut de hazard. În casa noastră nu prea existau cărţi când eram copil, în afară de Biblia bunicului şi o carte „Aventurile Lucreţiei Borgia”, pe care o închidea tata în şifonier. Demonul literaturii s-a ivit poate genetic. Străbunica mea mi-a spus că fratele ei, pe la 1900, compunea, la el în sat, versuri la nunţi, la botezuri… Eu am descoperit literatura la biblioteca orăşenească din Slobozia, fără să fiu îndrumat de nimeni. Pe la vârsta de 14 ani, am împrumutat „Comoara din insulă”, dar şi Immanuel Kant, din care, evident, n-am înţeles nimic. M-am hrănit cu literatură ca sălbaticul care descoperea cartoful, mărul sau para, dar şi alte fructe pădureţe.

„Nu le e frică puternicilor urşi de câinii care latră încet”

În decembrie 1989, Mircea Dinescu şi Ion Caramitru

Crezi că se poate închide trecutul? Te întreb pentru că ai fost considerat unul dintre disidenţii politici. Puţini oameni au avut curajul să spună „nu” pe vremea când toată lumea spunea „da”. Versurile tale reprezentau o libertate fără margini. Vorbeai despre demolări, foame, frig, cenzură. Între 1988 şi 1989 ai pus în circulaţie câteva texte incendiare: „Pâinea şi circul”, un eseu rostit la un colocviu de literatură la Academia de Arte din Berlin, „Mamutul şi libertatea”, publicat în noiembrie 1989 în „Frankfurter Algemeine Zeitung”, cărora li se adăuga interviul din „Liberation”, în care făceai o critică acidă la adresa regimului comunist şi a lui Ceauşescu… Ai fost sechestrat la domiciliu şi ţi s-a interzis dreptul de a publica. În 1989 erai concediat de la „România literară” şi arestat la domiciliu. Este incredibil că după aceea mulţi te-au împroşcat cu noroi.

Având în vedere laşităţile noastre tradiţionale, oamenilor a început să le fie mai frică de trecut decât de viitor, pentru că mulţi au ce-şi reproşa. Şi atunci, cel mai bun mijloc de a te apăra de laşităţile tale e să împroşti şi în ceilalţi. Cum ar veni, toţi suntem o apă şi-un pământ. Numai că nu putem scăpa de trecut. Prezentul îl poţi fenta. Ştii povestea. Un ilegalist îi spunea altui ilegalist: „Măi, puţin am fost, mulţi am rămas”. Aşa şi cu revoluţionarii români de la ’89 şi cu anticomuniştii de azi. Anticomunismul a devenit o meserie foarte rentabilă. În România erau câţiva disidenţi, toţi arestaţi pe la casele lor. În rest era o populaţie care mârâia şi făcea bancuri. Noi nu eram pregătiţi, în ’89, să preluăm puterea. La Revoluţie eram într-o stare de exaltare, nu-mi mai era frică de moarte. De fapt, acolo nu au luptat numai revoluţionarii. Poporul în clipa aceea a avut curaj. A fost o revoltă populară.

Poetul gătind

Pe 22 decembrie ajungeai la televiziune cu coloanele de manifestanţi, pe un TAB, de unde ai anunţat fuga lui Ceauşescu. „În faţa dumneavoastră se află eroul nostru, Mircea Dinescu, poetul. Vă rog să-l priviţi, el lucrează.“ Aşa te-a prezentat Ion Caramitru în 22 decembrie 1989.

Apariţia lui Ion Iliescu alături de mine şi de Caramitru poate că ne-a făcut să supravieţuim. Nu exista în România, ca în Cehia, „Carta 77”, nu exista un nucleu de disidenţi care să preia puterea după comunism. Ce ştiam atunci? Că există o doamnă în vârstă, Doina Cornea, care vocifera împotriva regimului, nişte poeţi care scriseseră ceva palid contra sistemului, câţiva disidenţi plecaţi în străinătate, un nebun, cum se spunea despre mine la Bucureşti… Libertatea e o stare pe care ţi-o acorzi tu, nu pe care ţi-o acordă un sistem. Până în ’89, rezistenţa prin cultură era o formă de protest împotriva regimului. Era, cred, o formă de laşitate să te iluzionezi că tu lupţi prin cultură. Un popor care s-a legitimat vreme de ani buni în faţa a 200 de grame de salam, arătând buletinul nu miliţianului, ci vânzătoarei, un asemenea popor nu se vindecă peste noapte cu „Carta Drepturilor Omului”. Şi toţi ne-am trezit dintr-odată că vrem să intrăm într-o altă lume, în capitalism. Ion Iliescu vorbea cu „tovarăşe”, nu că ar fi ceva urât, şi eu i-am zis: hai să ne zicem domnule. Iliescu a spus la un moment dat că Ceauşescu a întinat idealurile comunismului. Şi de unde voia să facă un comunism cu faţă umană, s-a trezit că trebuie să facă capitalismul. Nu i-a fost uşor. Pe 22 decembrie, seara, când eram la televizor, mulţi mi-au spus: „Ştii că aveam televizorul fără sonor pentru că ne săturasem de cântece patriotice. Şi când v-am văzut pe Caramitru şi pe tine, am crezut că este o piesă de teatru”. Dar, din păcate, lucrurile tulburi se uită. Să ne amintim că mulţi generali care au tras în 1989, au funcţionat şi pe vremea lui Iliescu, şi a lui Constantinescu, şi pe vremea lui Băsescu. Ideea că vine o figură, cum era Băsescu acum 10 ani, la putere, cu energie şi cu un limbaj mai direct, părea că poate să schimbe România. Dar ne-am iluzionat. Ca şi acum când am zis că vin tinerii lupi, care ne-au dezamăgit. Şi uite că acum îi joacă Băsescu pe tabla încinsă, deşi au avut 70%, la alegeri. Eu nu înţeleg cum un politician care are în mână guvernul şi are majoritate în Parlament se poate raporta numai la năzbâtiile preşedintelui şi nu face ceva ca românii să simtă că trăiesc mai bine sub guvernarea lui. Şi cu ce au început? Cu impozite, cu taxe peste taxe, cu încredinţarea unor bogăţii ale subsolului unor trusturi străine dubioase…

Mircea Dinescu, un Chef de cinci stele

Şi ce altceva te mai dezamăgeşte în societatea de azi?

Am suferit când am văzut că tinerii nu vin la vot, că sunt apolitici, că nu îi interesează decât muzica şi internetul şi m-am bucurat când am văzut că acum ei reacţionează la otrăvirea României. Sistemul comunist a fost greşit, iar capitalismul românesc nu seamănă cu cel din lumea occidentală, ci mai degrabă cu cel din America Latină. Societatea civilă este în moarte clinică. Societatea de consum nu funcţionează. Îmi place să umblu prin pieţe şi observ cum sunt mai mulţi vânzători decât cumpărători. Oamenii politici de azi nu merg prin satele româneşti care încă trăiesc în Evul Mediu. E o ruşine pentru România că importă trei sferturi din mâncare, când ar fi putut să dea mâncare întregii Europe cu un pământ atât de bogat. Am auzit că acum, în pieţe, ţăranii nu mai au voie să vândă laptele proaspăt. După ce timp de 20 de ani n-ai făcut nimic pentru ţărani, ai pretenţia acum ca ţăranul nostru amărât să fie ca un fermier din Germania sau din Elveţia? Uite, lansez acum o idee. Pisicile au voie să mănânce lapte. Dacă scriu pe sticlă că e lapte pentru pisici, pot veni liniştiţi la piaţă. Nimeni nu-ţi interzice să vinzi lapte pentru pisici…

Ai reuşit, în Portul Cetate, de pe malul Dunării, unde ai transformat o ruină într-o splendidă casă de creaţie, să faci un colţişor de rai şi să creezi un refugiu pentru cultură.

Am avut şansa să dau peste acel loc absolut mirific, astfel încât am transformat o ruină a unui port agricol într-un port cultural. Cred că e o chestie inedită. M-a obsedat faptul de a sta cu mâna întinsă aşa cum face marea partea a oamenilor de cultură de la noi ca să le dea Statul ceva. Mi-am dat seama că timp de doi ani, cât am fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, am stat cu mâna întinsă la guvern. Nu poţi să trăieşti, ca artist, cu mâna întinsă. Am început să fac televiziune şi am fost printre primii care au cerut dreptul de autor la emisiunile televizate. Le-am explicat că eu produc vorbe şi vorbele mele costă. Învăţasem în timpul celor două burse pe care le-am avut în Germania că atunci când mă invitau la radio, trebuiau să mă şi plătească. Cred că artiştii români nu au ştiut să se vândă şi nu ştiu nici azi. Şi asta pentru că nu a existat o solidaritate, care este un fruct rar în această ţară. Guvernanţii noştri nu reacţionează decât dacă le e frică de gura ta, de atitudinea ta, de forţa cuvântului. Nu le e frică puternicilor urşi de câinii care latră încet.

Filme, acorduri culinare şi bucăţi muzicale

Între poezie şi vin

Începusei să-mi povesteşti despre acţiunile culturale pe care le-ai iniţiat la Cetate.

Soţia mea, Maşa Dinescu, fiind un rasat amfitrion, se ocupă mult de aceste acţiuni culturale, de „Festivalul de Gastronomie şi Artă Cinematografică”, numit şi „Divanul degustărilor de film şi artă culinară”, care are loc vara. Amândoi am pus la Cetate bazele unui model cultural, în care gastronomia se alătură poeziei şi muzicii, fiind gazda unor importante festivaluri. Din 2012, odată cu festivalul filmului şi gastronomiei balcanice, Fundaţia pentru poezie ”Mircea Dinescu” organizează şi un simpozion internaţional dedicat filmului balcanic, un fenomen transnaţional despre care specialiştii discută încă din anii ’80 – perioada marilor succese internaţionale ale unor cineaşti precum Emir Kusturica şi Theo Anghelopoulos… Simpozionul a fost dedicat, de asemenea, comediei balcanice şi a avut oaspeţi din Grecia, Serbia, Bulgaria, Croaţia, Marea Britanie şi Albania. Cunoştinţele mele gastronomice nu sunt acumulate numai din şcoli sau din cărţi. Am moştenit acest talent, am imprimat bucătăriei gust şi simplitate. Vin artişti, regizori, muzicieni din ţările dunărene, dar şi din cele balcanice. Apoi, în fiecare an, organizăm festivalul „SoNoRo”, cu muzică de cameră, care adună în România cei mai talentaţi tineri muzicieni. În fiecare an, organizăm o tabără importantă de sculptură, intitulată „Înger Parc”. Îngerii, la Cetate, sunt de lemn, de piatră şi de metal, până una-alta… Cu Dumnezeu lucrurile sunt mai complicate. Acum vreo 80 de ani, la Cetate, la câţiva kilometri de Maglavit, Dumnezeu a fost în inspecţie şi nu a mai dat semne de atunci. Din păcate, îngerul capitalismului nu s-a ivit pe aceste meleaguri, boarea societăţii de consum nu circulă deasupra satelor româneşti. Drept pentru care, singurii îngeri pe care îi văd aceşti oameni din zonă sunt ăştia de metal, de lemn şi de piatră. Atunci când s-a dorit a se face „Dracula Parc” de către fostul ministru al Turismului Agathon, mi-am zis că, măcar din când în când, pe malul Dunării mai zboară şi câte un înger. Am întemeiat şi „Fundaţia Halma”, care adună vreo 30 de fundaţii culturale din Europa, cu schimburi culturale între scriitori. La ultimul festival de film au început să vină şi sponsorizări. Ne-au dat ceva bani şi cei de la Cinematografia Românească. E interesantă formula de „port cultural“, pe care eu am vrut să o aplic aici, seamănă de fapt cu porturile de odinioară, aşa cum mi le închipuiam eu. Porturile libere, unde se negustoreau tot soiul de lucruri: de la cereale la fructe, de la obiecte preţioase la lemn. În toate porturile s-au auzit întotdeauna mai multe limbi, de aia oamenii care s-au născut în oraşele în care există porturi sunt în general mai liberi şi cu un sentiment al demnităţii mai mare decât cei care s-au născut în nu ştiu ce văgăuni sau în câmpie. Un port are o deschidere, îţi dă totdeauna sentimentul că poţi să pleci undeva departe sau că vine cineva de undeva, de aia oamenii sunt mult mai deschişi, mai liberi şi mai simpatici ca în alte locuri. Portul Cetate e un soi de insulă.

„Gastronomia este arta de a trăi”

Îngerii din curtea de la Cetate ce parcă vor să-şi ia zborul spre cer

De unde pasiunea ta pentru agricultură şi, mai ales, pentru alchimia bucătăriei?

Am avut un bunic din partea mamei care era grădinar. De la 5 ani, am început să gătesc pentru că vara stăteam la grădina bunicului de pe malul Ialomiţei. La ora prânzului, bunicul mă chema şi mă punea să coc ardei. Apoi m-a învăţat să-i decojesc… Am învăţat de atunci să fac şi o mămăligă formidabilă. Mi se părea că este o joacă.

Şi apoi, cum ai devenit un bucătar de elită?

Am continuat să gătesc şi după ce m-am însurat. Pentru că soţia mea, venind dintr-o familie de intelectuali, n-a prea stat în bucătărie. A cântat mai mult la pian. Odată, rugând-o să-mi facă două ochiuri, arătau la fel de bizar ca ouăle din pictura lui Dali. S-a lăsat de gătit. Pentru mine, gătitul este ca o terapie. Aveam un prieten foarte bun, medicul Fane Boieraş, mare vânător. Aşa m-am specializat în pregătirea vânatului. Neavând casă în tinereţe, ca orice poet sărac, am stat o perioadă într-o cămăruţă la mansardă la Mogoşoaia. Acolo veneau mai multe doamne, ca soţia profesorului Romul Munteanu, care era o mare specialistă în arta culinară şi de la ea am învăţat să gătesc iepure sălbatic, cât să-l ţin în baiţ şi cât să-l împănez cu slăninuţă, să-l acopăr cu vin de cea mai bună calitate şi cu smântână… Eu, provenind dintr-o familie săracă, taică-meu era lăcătuş mecanic, la noi în casă se gătea tocăniţa cu cartofi sau cartofii prăjiţi cu murături şi o ciorbă… Doamnele de la Mogoşoaia învăţaseră de la alte doamne boieroaice reţete „à la Sadoveanu”. Apoi am început să colecţionez cărţi de bucate scrise de boierii români de odinioară. Mă interesau mirodeniile folosite. La noi ghimbirul a apărut după ’90. Dar la 1900, românii îl puneau deja în burta peştelui. Nu ştiu dacă ştiţi că, pe vremea turcilor, românii se ocupau în spatele frontului cu „cateringul”. Când era asediată Viena de către turci, toată mâncarea era adusă din Ţările Române. De unde şi expresia: turcul plăteşte. Cărţile de bucate pe care le achiziţionasem erau semnate de Doamna colonel Protopescu, care studiase la Viena…

Port Cetate, o oază de linişte

Reinventezi reţete de bucătărie veche românească şi târgoveaţă.Toate stropite cu vinurile producţie proprie, intitulate „Şato Falit”, o tămâioasă românească, ce are desenată pe sticlă o capră cu cap de strugure, iar cei trei iezi sunt făcuţi din ciorchini, sau cel intitulat mai recent „Vinul lui Dinescu”.

Prima carte de bucate în limba română a fost scrisă de doi celebri scriitori, Mihail Kogălniceanu, primul ministru al României, şi Constantin Negruzzi, şi publicată în 1841. O carte încântătoare ca o poveste. Se putea citi, de exemplu: „Mergeţi până la colţul străzii, intraţi într-o băcănie şi cumpăraţi nişte languste vii…”. Şi mă tot întrebam cum să găseşti languste la Iaşi în 1845. Am aflat apoi că se aduceau din Marea Mediterană. Le aduceau proaspete pentru că din 50 în 50 de kilometri se găseau gheţării. Mă distrează şi-mi dă energie atunci când tai o ceapă, când toc ardei, vinete, roşii.. Un lucru care m-a încurajat, iar în perioada în care am scris mai puţină poezie, am dat-o pe bucătărie, pentru că ea ţine de cultura unui popor. După 1848, când tinerii bonjurişti s-au întors de la Paris şi de la Viena, bucătăria românească a căpătat accente europene, pentru că până atunci era sub inflenţa grecească a domnitorilor fanarioţi şi sub cea turcească. Orice băutură era însoţită de mizilicuri calde sau reci cu aromele Levantului. Să amintim „muşchiuleţul lui Brâncoveanu”, „frigărui de ciupercuţe cu afumătură”, „spinare de rămător umplut voiniceşte cu creier de viţeluşă”, „papiota lui Golescu”, plăcinta cu brânză şi mărar, toci şi sărmăluţe moldoveneşti… reţete străbune, aşa cum scria Radu Anton Roman, „mese lângă îngeri”. Din păcate, în România s-a ales praful de tradiţia legată de gastronomie. Să ne aducem aminte că în Franţa marii bucătari ai împăratului erau plătiţi în aur. Acolo, la fel cum arta a coborât în stradă, marea bucătărie a descins pe străduţele Parisului. Gastronomia este arta de a trăi. Din păcate, astăzi, restaurantele aşa-zis cu specific românesc, sunt mediocre şi se mănâncă ca la cantină, deşi adevărata bucătărie fină românească există.

Muzica, vinul şi femeia

Lacrimi şi sfinţi

Un loc important în viaţa ta joacă şi muzica. Este un mod de a supravieţui? Ce te inspiră? Pe albumul tău, intitulat „Femeile din secolul trecut”, amesteci ritmuri din cântece laice şi colinde: „Colind” l”Descântec de măgar bătrân”, „Femei din secolul trecut”, dar şi „Lili Marlene”, „Luceafărul”, „Moscova nu crede în lacrimi”, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, „Veronică, Veronică”, până la „Cioran” sau la „Covrig ceresc”.

Îmi place să cânt colinde de Crăciun. Unul dintre ele l-am compus în urmă cu 30 de ani, la Mogoşoaia: „Nu-i lumină la fereastra nimănui/ numai cranii gălbejite de gutui/ şi trei magi uscaţi ca fânul strâns în pod/ Dumicând covrigul spaimei de Irod// mamă, mamă,/ unde-i viaţa s-o murim?/, mamă, mamă/ Unde-i moartea s-o trăim?// nu vreau smirnă, nu vreau mirt nici untdelemn/ vreau ca taica să-mi cioplească-o stea de lemn/ s-o colind pe buna maică de ajun/ să nu creadă-n zvonul fiului nebun/ mamă, mamă/ unde-i viaţa s-o trăim?…”. Am scos şi un disc. În muzică mă retrag în fuga de lumea isterizată. Noi am învăţat că lăutarii sunt pentru mahalagii. Dar lăutarii s-au născut la curţile boiereşti. Unele dintre aceste cântece vechi mai pot fi auzite şi azi, la restaurantul meu, „Lacrimi şi sfinţi”. Să nu uităm că Enescu a învăţat de la lăutari. Un adevărat meloman nu poate să nu aprecieze şi muzica lăutărească autentică. Maneaua a devenit de câţiva ani un element supărător pentru că toate televiziunile române s-au hrănit din muzica şi viaţa maneliştilor. Cu o selecţie mai severă, ea trebuie acceptată, pentru că dacă nici politicienii, nici oamenii de cultură nu dau mesaje poporului… atunci le dau maneliştii.

Pe malul Dunării, unde au loc concertele

Ai recidivat cu un nou volum care aduce în faţa cititorului 24 de poezii inspirate din farmecul feminin al secolului trecut, cu mici reflecţii asupra prezentului, taxat liric.Care este legătura dintre vinul lui Dinescu şi femeie? Ai ţinut o asemenea prelegere în timpul Festivalului de Teatru de la Sibiu.

Şi în cele mai vechi poezii, vinul zgândăre sentimentele cele mai fine. Iar acestea au fost legate de femeie. Chiar prima mea poezie suna astfel: „Sunt tânăr, doamnă, / Vinul mă ştie pe de rost. Şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sînge. Cum aş putea întoarce copilul care-am fost”. Nu mai scosesem poezii de multă vreme şi mulţi îmi cântau prohodul, că Dinescu nu mai e poet, el face doar publicistică, scrie pamflete politice şi apare doar pe la televiziune. Nu ştiu cum se face că în ultimii ani am comis câteva poezii de amor scrise la bătrâneţe şi aşa a apărut această carte, care se intitulează „Femeile din secolul trecut”. Eu sunt un om care aparţine secolului trecut în bună măsură, până în 1989 am scos zece volume de versuri, majoritatea operei mele e scrisă înainte de ’89 şi viaţa mea s-a derulat înainte de ’89. Am simţit nevoia să omagiez femeia din secolul trecut. Cu ironie şi autoironie, am comis aceste versuri şi întâmplarea face că unele din ele le-am şi cântat, astfel că am debutat şi în postura de cantautor cu nouă poezii, cu nişte şlagăre mai vechi, la care am rescris textele şi altele la care le-am compus atât textul cât şi melodia. Cânt în duet cu mine însumi.

Îngerii de pază în Portul Cetate

Cartea şi albumul sunt însoţite de „poezii pe sticle” de vin din producţia personală de la Cetate. Sunt poezii de dragoste „mai buruienoase”, cântece cu texte explicite, dar, de fapt, sunt nişte poezii tragice de amor.

Unul e un descântec de măgar bătrân, cântat pe un soi de litanie populară, Lili Marlene e melodia celebră din perioada interbelică, iar Colindul nu există în realitate, este doar în mintea mea, deoarece, trecând prin Caracal, într-o noapte întunecată, în care nu era nicio lumină aprinsă, deoarece capitalismul românesc seamănă cu ceva de acum 2.000 de ani, mi-au venit în minte aceste cuvinte: „nu-i lumină la fereastra nimănui”, şi a început să mă lucreze demonul muzicii. Aşadar, pe sticle de Tămâioasă Românească şi Merlot veţi descoperi… femei “din secolul trecut”, de la “Lili Marlene” la “Elodia”. “Etichetele” sticlelor sunt poeme. “Azvârle-ţi în iahnie cununa ta de laur,/ să redescoperi ce-a ratat Columb:/ eleva-n salopetă a epocii de aur/ depănuşată-n lanul de porumb (…) unele-s duse, altele bătrâne/ şi nu tresar la strigătul tău mut./ o, de-ar putea din nou să mă îngâne/ femeile din secolul trecut”.

Subsolul restaurantului Lacrimi şi sfinţi

Eşti tot timpul într-un du-te-vino, agitat, năvalnic. Familia reuşeşte cumva să te tempereze?

Fără Maşa şi copiii mei, poate că destinul ar fi fost mai dramatic. M-am simţit apărat pentru că te poţi retrage ca într-un golf de mare în timpul unei unei furtuni. Am trecut prin perioade sinistre, când nu mă apăra nimeni. Veneam acasă, stăteam cu copiii şi simţeam cum mă liniştesc. Erau un medicament. Şi azi, şi Irina, şi Andrei, deşi sunt oameni maturi, au rămas tot copilaşii mei. Maşa, care a tradus foarte mult, mai ales dramaturgie rusă, a preluat tot ceea ce este legat de manifestările culturale. Este femeia care mi-a fost întotdeauna alături.

La lansarea unui volum de poezie

Când călătoreşti, care este ţara în care te simţi cel mai bine?

Nu-mi place să stau foarte mult în străinătate. Iubesc Italia. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în Evul Mediu şi în Antichitate. Nu-mi place să merg în excursii organizate, dar în Italia cutreier străzile şi expoziţiile ce vorbesc de alte timpuri. Ţi-ar trebui cel puţin un veac să cunoşti această ţară înzestrată de Dumnezeu.

Crezi în Dumnezeu?

Eu nu cred că putem avea o relaţie foarte personală cu Dumnezeu. Ar fi foarte obositor pentru el. Nu e contabil să ne aibă pe toţi pe listă. Cred cu toată forţa în acest spirit uriaş, căruia i-am putea spune Dumnezeu. Cine e necredincios ar trebui să vadă un filmuleţ care durează un sfert de oră despre o plantă din America Latină, din Peru. Un fluturaş nefericit venea şi o înţepa în câteva locuri şi depunea nişte ouşoare mici, larvele începeau să mănânce din frunză şi într-o săptămână, planta era distrusă. Dar un fluture mai mare îşi depunea ouăle pe aceeaşi plantă numai dacă vedea ouşoarele mici, pentru că larvele lui le mâncau. Astfel, planta era salvată. Tot aşteptând să vină fluturele cel mare, planta a început să imite ouăle mari, care îi îndepărtau pe fluturaşi. Deci, o plantă a avut forţa şi imaginaţia să se apere singură, să-şi prelungească viaţa. Este dovada unei forţe a creaţiei absolut uluitoare, în faţa căreia îţi vine să te închini. Cred în Dumnezeu şi văzând cum băgând nişte beţe în pământ, după trei ani vezi că din beţele acelea iese o boabă din care scoţi un lichid parfumat, un altul care miroase a fruct sau are gust de porumbă, merlotul sau cabernetul… E un miracol tot ceea ce poate să dea pământul. Povestea vinului meu începe cu un deal împădurit cu viţă-de-vie, deasupra căruia soarele se plimbă de mână cu briza Dunării, şi se încheie cu mărturia acelui prieten care, după ce a băut seara două pahare, s-a trezit dimineaţa mai frumos şi mai deştept.

Femeile din secolul trecut şi Mircea Dinescu, la Galateca

La tine, la Cetate, auzi cum creşte iarba, aşa cum spunea Harry Brauner?

Mă bucur de toate anotimpurile. Nu aş putea spune că primăvara este anotimpul meu preferat, ci toamna. Ea este finalul aparent. Te iluzionezi că ni se poate întâmpla şi nouă ceea ce se întâmplă plantelor. Poate vom apărea sub altă formă… Nu cred că Dumnezeu a risipit chiar degeaba intelgenţa pe care ne-a dat-o. Ea trebuie să se recupereze cumva. Nu cred, sau mai bine zis, n-am chef să particip la clasica reînviere după Apocalipsă şi să-i revăd încă o dată pe toţi tâmpiţii pe care i-am văzut în timpul vieţii.

Le ce visezi?

N-am căutat să mă refugiez în vise. Dar, de îndată ce am descoperit locul de la Cetate, am ştiut că acolo va fi casa visurilor mele.

Unde îţi doreşti să te întâlneşti cu admiratorii tăi?

„Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară într-o cârciumioară”… în Centrul Vechi? Dacă vreţi să petreceţi o seară specială, atunci veniţi la restaurantul „Lacrimi şi sfinţi”, unde puteţi respira aerul interbelic din lumea de altădată a Bucureştilor, ce te duce cu gândul la „Craii de Curte Veche”. Aici am adunat, din diferite târguri din ţară, porţi de lemn şi dulapuri, un bar spectaculos, cu bârne de culoare natur, giganţi îngeri şi cerbi sculptaţi în lemn. Cănile cu vin sunt însoţite de mizilicuri calde sau reci cu aromele Levantului, servite în străchini. Numele mâncărurilor vin şi ele din alte vremi: „Platou Port Cetate”, cu mezeluri artizanale din orătănii crescute în curte, aromate cu condimente şi afumate încet la lemn dulce de prun, „Piftie aşezată”, din curcan şi cocoş crescuţi în bătătură, „Fasole bătută cu ceapă caramelizată”, „Zacuscă de Calafat”, „Jumări universitare”, din raţă şi gâscă de curte, cu ceapă caramelizată, „Pârjoale cuvioase”, „Brigada de moravuri”, formată din momiţe, fudulii, stinse cu citrice şi preparate cu capere, „Porc de pe Frontieră”, tras cu zeamă de portocale, usturoi şi vin alb, „Curcan de Planton”, umplut cu prune şi împănat cu usturoi, servit cu mazăre caramelizată, „Sarmale Nu mă uita”, cu carne de gâscă de viţel şi porc, „Cârnaţi acordaţi” cu varză călită, şerbeturi din fructe de pădure, îngheţată cu gutui confiate…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.