„(...) Victoriei asupra fascismului, democratizării regimului politic, profundelor reforme economice, le-a urmat în chip firesc, ca o necesitate obiectivă «divorţul» definitiv de monarhie, proclamarea la 30.XII.1947 a Republicii Populare Române, vechea şi arzătoarea aspiraţie a românilor. Momentul a corespuns, «de fapt» – subliniază cel mai iubit fiu al naţiunii, ctitorul României socialiste contemporane – «cu asumarea de către clasa muncitoare a misiunii de înaltă răspundere istorică de a conduce naţiunea noastră pe calea făuririi noii orânduri sociale, a socialismului şi comunismului în România". O misiune de care clasa muncitoare, Partidul Comunist Român, s-au achitat în chip exemplar, o misiune care a devenit însuşi sensul existenţei întregii naţiuni astăzi, în epoca de strălucite succese, de afirmare plenară la scară planetară a tinerei R.S.R., epocă a cutezătoarelor înfăptuiri în conştiinţa românească şi universală, cu numele-simbol al întîiului preşedinte al Ţării «Epoca Nicolae Ceauşescu»" (Mircea Dogaru, „Ideal şi împlinire", „Amfiteatru", anul XXI, nr. 12(264), decembrie 1987, p.12)

(Mircea Dogaru, n.1955 la Tg.-Mureş, absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie din Bucureşti în 1979; repartizat ca profesor la Liceul nr. 13 din Capitală însă, în acelaşi an, renunţă la învăţământ în favoarea cercetării, asta în timp ce basolventi cu note peste nouă prindeau judeţul Vrancea. Îl găsim apoi cercetător-ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Militară (1979-1999), specialitatea "Istorie militară antică, medievală şi arheologie"(sic!). După 1989 devine „specialist în istoria UE la Institutul Francez (1997) şi în Politici de apărare NATO în Canada (1998)". Istoric de profesie aşadar, se doreşte a fi un specialist în „teme controversate ale istoriografiei româneşti", dar însăşi persoana sa pare a fi una „controversată", după cum o dovedeşte şi articolul de mai sus).