Mircea Florian: Tot ce fac este pentru iniţiaţi. Nu cer ceva special

România îl cunoaşte, din păcate, mai mult ca muzician. De aici a pornit şi dialogul nostru, prilejuit de “re-învierea” şi “re-producerea” spectacolului Tainicul vîrtej, la 25 de ani după lansarea iniţială. Dar Mircea Florian este mult mai mult decât atât. Am vorbit, puţin câte puţin, şi despre Mircea Florian, informaticianul, Mircea Florian, artistul vizual, Mircea Florian, managerul cultural. Şi a fost o încântare, conform spunesitu.ro.

 Tainicul vîrtej, un spectacol de elită pentru oameni care citesc, care ascultă, care sunt lămuriţi

 „Vineri, 13 mai, la ora 20.30, Florian din Transilvania scoate “vârcolacul” la vedere: albumul Tainicul vîrtej, de la a cărui lansare s-au împlinit 25 de ani”. Aşa a sunat anunţul de presă. De ce vârcolac?

Vârcolacul e o creatură malefică, înfricoşătoare, dar capabilă să vrăjească – poate să inspire, să încânte, să sperie chiar – între timp e domolit. Colţurile, ascuţişurile şi coarnele i s-au tocit şi nu mai reprezintă o grozăvenie. Mi s-a părut că sună poetic. E o posibilă metaforă a spectacolului prezentat.

Cum a fost primit în epocă?

Extraordinar. Am făcut foarte multe concerte la vremea aceea cu Tainicul vîrtej, câte două-trei săptămânal. Am participat cu el la puţinele, dar foarte bunele festivaluri de rock care existau atunci. Cu acest spectacol am câştigat marele premiu la Constelaţii rock, la Râmnicu-Vâlcea, unde am concurat cu Riff, cu Incognito, cu Iris, cu Conexiuni şi toate celelalte trupe mari de-atunci, chiar mari, după cum se aude şi se vede şi astăzi. Tainicul Vîrtej era un spectacol de nişă, dacă vrei aşa, mai intelectual, mai elitist. Nu mă feresc de acest cuvânt. Recunosc, de fapt, că toată viaţa am făcut muzică, teatru, arte vizuale, poezie, instalaţii sau performance pentru oameni care citesc, care ascultă, care sunt lămuriţi. Nimic altceva.

Nu a fost considerat prea avangardist? Nu a speriat publicul?

Nu. Era avangardist, dar nu în zadar, şi nu a speriat pe nimeni. Ba, dimpotrivă, foarte mulţi au fost puternic şi pozitiv impresionaţi. Pentru foarte mulţi a însemnat o deschidere mare de ochi şi de urechi. Nenumăraţi oameni îmi spun că, într-adevăr, datorită acelui spectacol, au înţeles cum e cu muzica şi poezia contemporană, au înţeles ce potenţial formidabil ascund artele. Sunt sigur că apariţia acestui album era necesară aici, în peisajul nostru cultural, destul de tern acum 25 de ani. Şi astăzi e cam la fel, lucrurile comerciale sunt în faţă, sunt consumate, cum e şi normal, şi-atunci nu prea mai e mult loc de inovaţie care să-ţi arate că, dincolo de toate astea, mai e ceva. Mai sunt orizonturi, mai sunt ascunzişuri în care poţi găsi adevăratele comori. Aşa era atunci, aşa e şi astăzi, şi probabil că aşa va fi în veci…

Între perioada albă, aşa cum o denumesc eu pe cea în care cântam de unul singur cu chitara, şi cea în care a fost lansat Tainicul vîrtej  s-au consumat încă vreo cinci, şase culori

Re-învierea şi re-producerea Tainicului vîrtej s-au produs într-un context emoţionant, re-apariţia Festivalului Club A. Ce legături are vechiul Tainic vîrtej, cu vechiul Club A?

A fost deosebit de plăcut să fiu invitat la acest festival. Recunosc că vorbisem deja cu vreme în urmă cu cei din direcţia actuală a Clubului A despre această posibilitate; decizia finală a fost una sentimentală. Sunt extrem de legat de locul ăsta. Aici am prezentat multe din ideile mele din tinereţe, aici am cântat foarte mult, încă de la începuturi. Legătura dintre vechiul Tainic vîrtej şi vechiul Club A este cât se poate de directă, unu la unu, aş zice. Spectacolul s-a repetat aici, în mare parte. Practic, Club A era sala mea de repetiţii atunci. O parte din repetiţiile pentru Tainicul vîrtej au fost făcute la mine acasă, sau în unele teatre, când spaţiul de-aici nu era disponibil.

Tainicul vîrtej a fost, la lansarea lui, o re-înviere pentru Mircea Florian? Până atunci, erai cunoscut drept unul dintre cei mai importanţi folkişti din România şi, de asemenea, unul dintre cei mai importanţi autori de muzică de teatru.

Nu… Nu e chiar aşa. Eu am o cronologie şi o împărţeală a perioadelor din cariera mea inspirată de cea a lui Picasso, iar între perioada albă, aşa cum o denumesc eu pe cea în care cântam de unul singur cu chitara, foarte cunoscută, într-adevăr, de public, şi cea în care a fost lansat Tainicul vîrtej s-au mai consumat încă vreo cinci, şase culori. Inclusiv cea cu Ceata Melopoică, în care foloseam sitar, tabla, zornăitoare & foşnitoare. Alături de mine cântau Gabriel Căciulă la diferite instrumente acustice şi keyboards, Sorin Chifiriuc la chitară şi Andrei Oişteanu la percuţii şi instrumente idiofonice. E drept că echipa era mică, cvasi-acustică, dar era deja o formaţie: la sitar Ljubisa Ristic, la shanai, tabla şi flaute Arif Djafri. Mai târziu, ni s-a alăturat Günther „Spitzy” Reininger (ex Phoenix), care cânta exclusiv electronic, Valentin Andronescu la flaut şi keyboards. Mai apoi, în Florian în Labirint au mai apărut şi alţii: Alexandru Beno la violă, Costin (Petry) Petrescu (ex Olympic 64, ex Phoenix) la percuţii… mi-e teamă să nu omit ceva, pe cineva; au fost mulţi… La început era mereu cu noi şi Anton Petraşincu, care făcea şi proiecta pe ecrane „desemnele” sale. Am lucrat şi cu Eugen Gondi, la percuţii şi la tobe, cu Mihai Creţu, cu Dietrich „Dixi” Krauser la bass, cu Mircea Dordoi, Gheorghe „Gopo” Popescu, Andrei Cristea la chitare electrice puternic procesate, cu Alexandru „Sandu” Mitaru, Alexe Conta, Ortansa Păun, Sorin Baroţi, cu Dorin-Liviu „Chubby” Zaharia, Doru Zaharia, Mihai Pintilie. S-au schimbat multe formule, iar trupa a devenit chiar foarte electrică. Îmi aduc aminte că pe discul Fîntîna, pe care l-am scos în 1977, se aud sonorităţi foarte rock şi foarte electrice, cu Radu Răducanu la tobe, un toboşar extraordinar, care a cântat în Curtea veche nr.43. Apariţia Tainicului vîrtej n-a fost deloc o ruptură, un hiatus. Poate, doar pentru ascultătorul superficial, care prinsese doar cantabilele şi, hai să zic aşa, mai uşurelele piese folk de la început. Pentru mine nu a fost deloc o ruptură, pentru că, între timp, parcursesem o mulţime de trepte mici care m-au dus acolo.

Câţiva din chitariştii cu care am lucrat au optat pentru soluţii de viaţă foarte speciale. Sorin Chifiriuc s-a retras într-o cvasi-sihăstrie, Dan Bădulescu a ajuns preot şi purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, iar Dan Cimpoeru nu mai vrea să cânte

Aş vrea să vorbim puţin despre componenţa de-acum 25 de ani a trupei Florian din Transilvania, numele sub care a fost lansat albumul Tainicul vîrtej, şi componenţa în care s-a reluat acest spectacol. Apar nişte diferenţe.

Da, şi ele arată în felul următor: pe disc apare ca toboşar Doru Istudor, zis MS, un baterist extraordinar, care trăieşte acum în Canada. Am vorbit cu el despre posibila re-înviere a acestui proiect dar, chiar dacă i-ar fi plăcut să participe, el nu e decât arareori aici. Primul om pe care l-am sunat a fost chiar el; dar nu putea, era prea departe. A doua opţiune a fost Marius Vintilă, care a cântat în trupa Florian din Transilvania înaintea lui. La vremea acea Marius, însă, avea probleme existenţiale, avea nevoie de bani care să îi permită să-şi întreţină proaspăta familie, şi-atunci a plecat pentru a exercita o activitate concertistică care îi aducea un venit regulat – în aceste condiţii a venit Doru. Aşadar, astăzi la tobe: Marius Vintilă. La chitară l-am avut pe vremuri pe Dan Cimpoieru, doar că el a optat, în vremea din urmă, pentru o soluţie de viaţă foarte specială. Nu vrea să mai cânte, cumva la fel ca şi Sorin Chifiriuc, care s-a retras într-o cvasi-sihăstrie, sau Dan Bădulescu, care a ajuns preot şi purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române. Fiecare dintre ei face lucruri în care crede, iar eu găsesc asta înălţător, interesant şi aducător de împliniri. Aşadar, a trebuit să apelez la un alt chitarist foarte bun, care ne era apropiat şi care, pur şi simplu, ştia perfect şi piesele, anume la Gabriel Golescu. Are o experienţă vastă, a cântat cu Krypton şi, mai nou, VH2, şi a lucrat o mulţime de ani în Statele Unite. Şi la keyboards a trebuit să operez o schimbare, pentru că Valentin Andronescu, unul dintre membrii fondatori, ne-a părăsit, prea timpuriu din păcate, acum mai bine de zece ani. În locul lui l-am luat pe Adrian Fundescu, care a cântat cu Timpuri Noi şi felurite alte trupe, nu le mai ştiu pe toate. O constantă, cea mai importantă a trupei, este Dietrich „Dixie” Krauser, care apare la bass şi pe disc. Noi am cântat, de fapt, multă vreme în doi, câteva dintre piesele de pe Tainicul vîrtej. Diferenţele dintre cele două formule au apărut, aşadar, datorită unor opţiuni personale, dar şi unor opţiuni ale naturii. Glumesc, dar o fac cu tristeţe, pentru că îmi lipseşte enorm Vali Andronescu. Enorm. Lui i-am dedicat concertul de re-lansare, fiindcă era unul dintre cei mai importanţi oameni din toată această echipă, dacă nu chiar cel mai important.

Era clar că orizonturile, în loc să se deschidă cât de cât, se îngustau pe zi ce trece. Am luat decizia de a nu mă mai întoarce în ţară cu o mare tristeţe şi o uriaşă părere de rău

La scurtă vreme după lansare, ai fugit din România. Ce te-a determinat să faci asta? Un eveniment anume sau, pur şi simplu, se umpluse paharul?

Nu, n-a fost niciun eveniment anume. Se adunaseră prea multe. S-au închis expoziţii la care participam, mi s-au oprit lucrări cu care vroiam să merg la întâlniri internaţionale, se întâmpla mereu şi nenorocirea de a-mi fi cenzurate şi tăiate din concerte şi de pe disc piese. Când, după foarte multe lupte, am reuşit să ajung în America, pentru o expoziţie de „sound installation” cu sculpturi sonore (asta lucram eu atunci) – gândindu-mă bine la ceea ce mă aşteaptă la întoarcere, am decis să nu mă mai întorc. Plecasem şi mă întorsesem de mai multe ori în România, după fel şi fel de burse, primite de la fel şi fel de instituţii din străinătate (de pildă, Deutscher Akademischer Austauschdienst (DAAD), una dintre cele mai importante burse din Europa). Dar atunci mi-am dat seama că nu mai are rost. Era clar că orizonturile, în loc să se deschidă cât de cât, se îngustau pe zi ce trece. Am luat decizia de a nu mă mai întoarce în ţară cu o mare tristeţe şi o uriaşă părere de rău.

Pentru mine, a contat faptul că, în America, tot ce e vechi, are puţin peste 200 de ani. Mă apuca disperarea, fiindcă văzusem câteva monumente din Europa, care aveau vechime de multe sute şi chiar mii de ani

 Ai izbutit splendid în Germania, după o scurtă perioadă americană, în informatică şi artele vizuale…

Multe am izbutit şi în America, imediat după ce am rămas. Am făcut acolo, ca într-un vârtej nebun, multe expoziţii, mai multe decât am făcut în Germania în următorii doi ani. Americanii sunt mai deschişi, mai mult decât orice altă naţie, către inovaţie. Dar mie îmi trebuia şi istoria şi tradiţia Europei. Pentru mine, a contat faptul că, în America, tot ce e foarte vechi, are puţin peste 200 de ani. Mă apuca disperarea, fiindcă văzusem câteva monumente din Europa, care aveau vechime de multe sute şi chiar mii de ani. Aşa că m-am întors pe vechiul continent, în Europa mea natală. M-am integrat destul de repede acolo, în Germania. Mai fusesem o dată, la Cursurile de vară pentru muzică nouă de la Darmstadt, care îl aveau ca guru pe Karlheinz Stockhausen. Erau acolo şi Gérard Grisey, Brian Ferneyhough, Clarence Barlow, era regretatul Horaţiu Rădulescu, erau încă mulţi alţii, lista e destul de lungă şi nu-i mai pomenesc acum. Integrarea mea în viaţa culturală şi artistică din Germania n-a fost, însă, foarte uşoară pentru că, aşa cum spuneam, Europa nu este cea mai bună piaţă pentru arta contemporană şi, în niciun caz, pentru cea experimentală.

 Nu mă văd decât în postura unui artist care caută permanent, care inovează, care conectează artele

Mă gândesc că, oricum, România comunistă era un spaţiu prea strâmt pentru tine. Pe seama ta circulă nenumărate poveşti minunate. Ştiu că, undeva pe la sfârşitul anilor 70, casa ta era plină de instrumente orientale – sitar, dharbuka, shanai – pretutindeni ardeau beţişoare aromate, iar invitaţii erau serviţi cu ceaiuri exotice. Foarte cool pentru epoca respectivă…

Precum marea parte a populaţiei, înecat într-o mare de mediocritate şi gregaritate (ce exista atunci, dar există şi astăzi) încercam să-mi construiesc un univers care să mă apere cumva, nimic altceva. Într-adevăr, era puţin mai special. Trebuie să spun un lucru: spaţiile, locuinţele astea în care am trăit, nu erau deschise oricui. Aici, mai mult decât oriunde, am încercat să selectez. Mie îmi place foarte mult selecţia, ea face ca lucrurile să se aşeze pe poliţe potrivite şi să evolueze. Asta e, iarăşi, foarte important. Evoluţia nu poate exista, dacă nu este bazată pe o formulă selectivă. Iniţiat poate fi oricine, în principiu. Oricine, dar trebuie să facă un efort. Poate că ţi se va părea un soi de masonerie, dar nu era asta. Eu cred că uşile trebuie deschise numai celor care vor să facă un efort şi să se apropie de ceva anume – de rădăcini şi de esenţe – cu adevărat.

Astăzi gândeşti la fel?

Nu m-am îndepărat deloc de aceste jaloane fundamentale. Tot ce fac este pentru iniţiaţi. Care vor să se apropie de literatură, care sunt deja apropiaţi de film, care sunt deja culturalizaţi muzical, care au audiţiile deja făcute. Nu cer ceva special. Nu cer ceva pentru mine, cer ceva pentru ei. Îi doresc oameni întregi.

Chiar dacă sună puţin caraghios, voi merge aşa cum am mers toată viaţa, pe mai multe cărări, ameţit de frumoasele poveşti şi viziuni care mi se arată pe fiecare dintre aceste parcursuri

 Am vorbit de re-înviere şi re-producere. Să vorbim şi de re-inventare, o expresie foarte la modă astăzi. Mie mi se pare că Mircea Florian se re-inventează continuu. Expereinţele tale muzicale cu Shukar Collective şi DJ Vasile, asta înseamnă. La ce trebuie să ne mai aşteptăm? Cum se gândeşte Mircea Florian să se mai re-inventeze încă o dată ?

Experienţa cu Shukar Collective a fost, într-adevăr, foarte tare şi extraordinar de plină de învăţătură. Am fost încântat şi – să nu zic cuvinte mari – onorat, de invitaţia lor, venită prin DJ Vasile, de a fi guest star în năzdrăvănia asta. Mi s-a părut ok şi am zis da, pe loc. Problema este că lucrurile se rotesc. Shukar Collective nici nu mai există în formula aceea. Din nefericire, Tamango s-a îmbolnăvit foarte grav şi formula iniţială s-a destrămat. Dar, dacă mă întrebi la ce mă aştept în cariera mea de-acum încolo, îţi răspund: numai la lucruri bune, numai la surprize, numai la evoluţie. Nu mă văd decât în postura unui artist care caută permanent, care inovează, care conectează artele. Şi, chiar dacă sună puţin caraghios, voi merge, aşa cum am mers toată viaţa, pe mai multe cărări (artistice), ameţit de frumoasele poveşti şi viziuni care mi se arată pe fiecare dintre aceste parcursuri.

În judeţul România se întâmplă lucruri adeseori de neînţeles, de neconceput, care lezează cel mai elementar bun-simţ. Dar eu dau un credit uriaş acestei ţări

Cât din Mircea Florian este german şi cât este român? Nu te-ai reîntors definitiv în România, dar nici nu ai renunţat să vii foarte des aici, începând cu 1990.

N-aş pune problema aşa. Eu văd Europa ca pe o ţară mare, aşa cum ea însăşi năzuieşte să ajungă. Găsesc că asta este singura ei salvare şi singura ei formulă de viaţă. Văd toate ţările care o alcătuiesc ca pe nişte judeţe, astfel încât, atunci când sunt în Germania e ca şi cum m-aş afla la Satu Mare. Sigur, nu sunt orb. Văd, miros, simt chiar diferenţele economice, culturale, morala cu nuanţe diferite. Ştim bine că în judeţul România se întâmplă lucruri adeseori de neînţeles, de neconceput, care lezează cel mai elementar bun-simţ. Dar încerc să fiu pozitiv şi dau un credit uriaş acestei ţări. Valoarea ei mi se pare incomensurabilă şi trebuie să devină o parte foarte importantă în corul naţiunilor acestei ţări mari, care este Europa.

De douăzeci de ani te străduieşti să faci cunoscută cultura românească în Germania, dar şi Polonia sau Ungaria, prin intermediul unor proiecte culturale pan-europene. Te rog să ne vorbeşti despre ele.

Încerc să înnod un soi de reţea de evenimente şi activităţi culturale care, într-adevăr, a pornit de la o chestie binomială. În 1992, înfiinţam o asociaţie culturală în Germania, care există şi astăzi, DeR KuB (Deutsch-Rumänische Kulturbegegnungen (Întâlniri culturale româno-germane) şi care s-a dovedit a fi un lucru formidabil, deşi mi-a mâncat sănătatea, nervii şi o parte din puţini bănuţi pe care îi aveam. Nu-mi pare deloc rău, pentru că scopul a fost acela de a conecta două culturi. N-am vrut doar să aduc artişti români în Germania – am avut invitaţi foarte mulţi şi foarte buni –, dar am adus şi artişti germani în România, ceea ce nu făcea prea multă lume. Am ilustrat, de fapt, un pendul cultural care balansa o dată acolo, o dată aici. S-au întâmplat, de câteva ori, şi evenimente majore, pe care le-am numit chiar festivaluri. În fine… Treaba asta continuă, încercăm să realizăm un networking, şi acum sunt mai multe ţări implicate. Am lucrat, de pildă, cu Polonia, Ungaria, Belgia.

Am stat o săptămână la pârnaie, lucrând cu deţinuţii, în enclava care se cheamă “Penitenciarul Satu Mare”

Un exemplu de eveniment pan-european ?

Serbările arhaice de iarnă 2007. Un eveniment care nu s-a întâmplat în Bucureşti şi, din cauza asta, nu a avut ecourile pe care trebuia să le aibă. S-a întâmplat la Satu Mare, locul meu de baştină. Eu sunt sătmărean, un mândru sătmărean, un cetăţean de onoare al acelui oraş. Acolo se află şi sediul Fundaţiei Mircea Florian, pandant al celei din Germania, oglinda ei. Serbările arhaice de iarnă au adunat, în interiorul unui festival care a durat câteva zile, populaţii şi culturi care trăiesc în enclave. Nu numai românii care trăiesc în enclave, cum ar fi, de pildă, cei din Ungaria, din zona Gyula, de unde a venit un grup feminin: Păstrătoarele de tradiţii din Micherec (Mehkerek) şi Bedeu (Bedö), sau cei din Timocul sârbesc, de unde a venit un ansamblu foarte mare, de 40 de artişti – Ansamblul folkloric din Şerbanovaţ, sau alţii, tot români, din Ucraina – Ansamblul de tineret „Dacia” din Apşa, dar şi enclave maghiare din Covasna, sau turceşti, din Dobrogea. Şi nu în ultimul rând, enclava care se cheamă Penitenciarul Satu-Mare. Am stat mai bine de o săptămână la pârnaie, lucrând cu deţinuţii. A ieşit un spectacol extraordinar, foarte bine primit. Veşnica problemă este, însă, cea a finanţelor. Dacă lucrurile ar sta ceva mai bine, am putea repeta acest proiect, pentru că şi din partea partenerilor noştri există semnale clare că şi-ar dori această continuare.

Un concept aplicabil în orice oraş european. Un performence cu mii de fotografii prezentate prin proiecţii arhitectonice pe Maternitatea Spitalului orăşenesc, pe Bisericile din oraş, pe Catedrala catolică, pe Sinagogă, pe Liceul Eminescu. Mii de chipuri, care spun foarte multe despre istoria locului. A început la Satu Mare şi a continuat la Bratislava. Următoarea escală: poate Timişoara

“Să alcătuim o grandioasă galerie de portrete. Omenii se cunosc privindu-se în faţă, chipul oamenilor spune foarte multe despre felul lor, despre sufletul lor, despre ei.” Cui aparţin aceste cuvinte?

Am scornit această formulare, vis-à-vis de o altă acţiune, care s-a petrecut tot la Satu Mare. Acolo a început, dar ea continuă. S-a făcut la Bratislava şi se va face, în curând – sper –  şi la Timişoara. Despre ce este vorba? Proiectul e destul de simplu, dar complicat, în acelaşi timp. Am vrut să adun cât mai multe portrete, nenumărate, ale oamenilor care au trăit în oraşul Satu Mare. Fizionomii. Oamenii se cunosc privindu-se în faţă, de aici şi numele: „Faţa Sătmarului – faţa Europei”. Eu cred că suma portretelor acestor oameni ne-ar putea vorbi enorm despre felul în care este locul, ce istorie a avut, ce s-a întâmplat acolo, cum s-au încrucişat oamenii între ei. Acest lucru se întâmplă fără pauză. La Satu Mare e o regulă, nu ai cum să eviţi asta, şi probabil procesul va continua. Viitorul va fi un amestec total al tuturor naţiilor, raselor şi soiurilor posibile de oameni. Poate că asta se va întâmpla peste câteva sute de ani, dar aşa văd eu lucrurile, nu au cum să se dezvolte altfel. Ei, şi pentru a aduna această arhivă, am lansat o chemare către toţi cei dispuşi să dea jos praful de pe propriile albume de familie, cu fotografiile străbunicior, ale bunicilor şi ale altor rudenii, pentru a ne permite să le scanăm. Am apelat şi la tinerii care fac pe stradă, cu telefonul mobil, celebrele instantanee pe care le postează apoi pe Facebook, să ni le dea şi nouă. Am mai făcut o altă chemare, către muzeele şi arhivele deja existente, care aveau în patrimoniu material fotografic, pentru a-l accesa şi scana. Noi înşine, mă refer la echipa care s-a format acolo, am umblat în tot felul de locuri şi am adunat mii de fotografii de sătmăreni, foşti şi prezenţi. Toată această sumă de chipuri a fost postată pe net, cu acordul celor prezentaţi acolo. Nu chiar al tuturor. Există, la Muzeul de istorie a oraşului Satu Mare, o celebră colecţie a lui Aurel Popp. Era un om avut şi şi-a cumpărat aparate, la prima oră a apariţiei fotografiei şi a cinematografiei. În colecţia rămasă în urma lui, şi aflată în păstrare la Muzeul de Istorie, există fotografii extraordinare. Foarte multe portrete, enorm de multe portrete. Nu ştim pe cine reprezintă exact, ştim doar că erau localnici – le-am scanat şi pe acestea. Informaţiile biografice pe care le-am prezentat pe net au fost minore, pentru că nu ne-am dorit să intrăm în intimitatea existenţelor acestor oameni. Vroiam, pur şi simplu, să arătăm fizionomii. Pentru a da un corolar întregii poveşti, de ziua oraşului, am făcut un performance, o reprezentaţie multimedială, care a constat în prezentarea, prin proiecţii arhitecturale, a unei selecţii din aceste mii de fotografii, pe diversele clădiri importante ale oraşului: Spitalul şi Maternitatea unde, probabil, s-au născut mulţi dintre ei, Bisericile din oraş, Catedrala catolică, Sinagoga – Satu Mare a avut o populaţie foarte însemnată de evrei, dar mare parte, din păcate, au fost trimişi spre exterminare – şi aici, fac o paranteză, există la Satu-Mare o stradă unică în România, Strada Martirilor Deportaţi; numele străzii face referire la nenumăratele victime deportate de către administraţia hortystă – Liceul Eminescu, la care am învăţat şi eu, Primăria, Tribunalul… Trei nopţi la rând, o caravană mergea dintr-un loc în altul, urmată de o masă destul de serioasă de spectatori. Reacţiile acestor oameni au fost, ele însele, un spectacol. Conceptul mi se pare aplicabil multor oraşe, peste tot în Europa. Prin acest proiect, Faţa Sătmarului – Faţa Europei, am vrut să arăt – de asemenea – cât de european este acest oraş. De altfel, am descoperit o comunitate foarte interesantă de cehi în Satu Mare, comunităţi de italieni, de care nici nu ştiam. Turci care s-au retras aici când s-a acoperit insula Ada Kaleh – n-au găsit alt loc unde să vină decât la Satu Mare – şi, bineînţeles că n-au stat degeaba, s-au amestecat şi ei cu tot felul de oameni, care nici nu vor mai şti, cândva, că prin venele lor curge sânge turcesc sau ceh. E păcat de Dumnezeu. Încerc să lupt cu uitarea, vreau ca oamenii să-şi dea seama că sunt o sumă. Nu au cum să fie decât conglomerate umane născute în marele creuzet al istoriei şi biologiei. Gene neamestecate ? Nu există aşa ceva, n-au existat niciodată.

Un alt proiect al Fundaţiei Mircea Florian, care mi-a atras atenţia, este World Music Festival Certeze, pe care îl descrii ca fiind o extensie la Sâmbra oilor. Mi s-a părut foarte atrăgător şi cred că un asemenea proiect ar putea face mult mai mult pentru turismul românesc decât fac panourile stradale care împânzesc Bucureştiul şi ne îndeamnă pe noi, românii, să ne explorăm grădina carpatică.

Din păcate, acest proiect nu a fost dus la bun sfârşit. La Certeze există amfiteatre naturale extraordinare, unde s-ar putea întâmpla festivaluri formidabile. Uite că nu s-au găsit bani. Totuşi, trebuie să spun şi asta: e nevoie şi de energii. N-am făcut singur niciunul dintre proiectele despre care am vorbit. La ele au lucrat echipe de oameni tineri, care au depus un efort uriaş şi care ar trebui reîmprospătate cumva. E mult loc de îmbunătăţiri.

Să recapitulăm. Mircea Florian: informatician, muzician, artist vizual, manager cultural. Am vorbit câte puţin despre fiecare. Aş vrea să menţionăm şi calitatea care ne-a permis să ne întâlnim acum: Mircea Florian, unul dintre amfitrionii celei de a 7-a ediţii a Festivalului Club A…

Nu al Festivalului, ci doar al unei manifestări adiacente acestuia, care a avut ca invitaţi doi mari muzicieni: Costin (Petry) Petrescu  şi Dixie Krauser.

Cum i-ar îndruma Mircea Florian, pe cei foarte tineri, care nu au aflat până acum de existenţa Festivalului Club A, să nu rateze ediţia a 8-a?

Să vină neapărat, orice ar fi ! Dacă nu, pierd ceva uriaş, unic în viaţă, care, odată pierdut, rămâne bun pierdut. Îi îndemn să fie câştigători !

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.