Mirela Zivari: pledoarie pentru testarea psihologică a parlamentarilor și profesorilor

Cotidianul continuă seria interviurilor cu candidați ai partidelor. Aflăm de la ei de ce au decis să accepte propunerile partidelor de a candida pe liste, la viitoarele alegeri parlamentare, unii știind dinainte că șansele de alegere tind spre zero, alții dimpotrivă, având șanse de succes. Astăzi publicăm, și vă invităm să urmăriți și video, interviul cu Mirela Zivari, cunoscut psiholog. Zivari a acceptat să candideze din partea PNL, pe locul cinci, la Senat, pentru București, luându-și prin surprindere și familia, chiar și pe propria sa mamă.

– Doamnă Mirela Zivari, s-a vorbit foarte multă vreme despre nevoia, necesitatea de a exista teste psihologice pe care să le facă, din vreme, candidații la alegerile parlamentare. Mergeți în Parlament să le faceți astfel de teste viitorilor aleși?

– Ar fi o idee foarte bună. Mi-aduc aminte, terminasem facultatea și am fost solicitată să testez 78 de posibili candidați dintre cei care să ocupe locuri la alegerile locale. Cred că am muncit o lună și jumătate, nu știu dacă au fost luate în considerație, ulterior am văzut o mare parte din oamenii testați conducând destinele aceste țări.

– Deci au trecut testul?

– Și am rămas surprinsă. Da, își doreau un profil psihologic. Nu e rău și cred că mulți dintre noi, chiar și din curiozitate, ar trebui, la un moment dat, să deschidem ușa unui cabinet de psihologie și să fim curioși, să vedem cam cum suntem.

– Ce ați constatat, cea mai gravă, să spunem „afecțiune” care a fost?

– Nu am mers pe afecțiuni, ci era vorba de capacitatea de rezistență la stres, de toleranță la frustrare, de loialitate, de IQ, pentru că e un indicator destul de important și noi românii stăm bine la nivelul mediu de inteligență, însă în momentul în care vrei să faci mai multe decât un program de opt ore pe zi, ai nevoie, pe lângă toate capacitățile tale intelectuale și de o rezistență la frustrare și o capacitate fizică de a putea susține un efort intelectual pe o perioadă mai mare de timp.

– Candidați pe locul 5. Locul 5 la Senat, la București, pare pentru PNL o poziție oarecum… neeligibilă.

– Este neeligibilă.

– Ca să fim realiste. Ajutați dumneavoastră PNL sau PNL vă ajută pe dumneavoastră, cum v-ați împărțit rolurile?

– Nu am avut o discuție în care să ne împărțim roluri sau să înțeleg foarte bine care ar fi pretențiile sau așteptările partidului din partea mea. Nici eu nu le-am formulat. Am fost doar surprinsă de propunere și cred că în următoarea perioadă vom ști foarte clar în această diadă, fiecare ce poate și ce poate să ofere. Însă pentru mine, pentru că de foarte multă vreme sunt preocupată de anumite aspecte întâlnite din cabinet, nu așa auzite sau citite prin cărți, știu că pot să fac mai mult. Și chiar dacă nu voi ajunge vreodată senator, voi putea să le dau acele propuneri de schimbări legislative colegilor mei. La urma urmei, poate toată munca mea din această perioadă, văzută din perspectiva omului care face parte dintr-un partid și este candidat, contează mai mult sau mai puțin. Însă sunt convinsă că vocea suferinței pe care o văd în fiecare zi ar putea să fie auzită de mai mulți oameni, pentru că mă întâlnesc destul de des cu tot ceea ce înseamnă neglijență, indiferență, femei chinuite, copii lăsați în voia sorții de care nu se ocupă nimeni, copii foarte buni, extrem de bine pregătiți, dar care n-au nici o șansă. Ei mă interesează, această categorie.

– Prietenii ce-au spus când au aflat că veți candida?

– Majoritatea m-au felicitat și și-au oferit sprijinul și ajutorul. Au fost și oameni care au considerat că nu este bine pentru mine și că nu am procedat corect sau că mă grăbesc și nu sunt pregătită. Nici mama nu m-a susținut și mi-a spus că mai bine să stau eu acasă cu copii mei, cu familia mea și să-mi văd de treabă, că lumea politicii în România nu seamănă deloc cu mine.

– Dar din câte mi-ați spus, v-ați gândit să vă focusați activitatea și intervențiile publice pe educație și știu că Partidul Național Liberal, chiar în programul de guvernare, în care vorbește despre reclădirea națională pe trei piloni, a pus un accent deosebit pe educație. Care este perspectiva dumneavoastră pentru reforma educației?

– Sunt convinsă că doar prin educație putem să dăm o șansă copiilor noștri. Nu vorbesc din datele și din statisticile existente pe internet sau în tot felul de rapoarte. Ci concret. Eu sunt învățătoare. Am făcut liceul pedagogic cinci ani de zile. Am predat copiilor de clasa I, ulterior am intrat la facultate și am uitat ce înseamnă școală primară. Am terminat facultatea și am predat la universitate și am avut extrem de mulți studenți, ulterior am avut o grădiniță. M-am întors iar în învățământ și pot spune că a educa un copil nu înseamnă doar a-i transmite informații. Eu am foarte multe idei în minte și, cu siguranță, în momentul de față, nu seamănă cu o platformă și să nu vă așteptați din partea mea să vă prezint într-o manieră politică un program de propuneri pentru a schimba legislația. Însă cântărind ghiozdanul copilului meu, de foarte multe ori îmi doresc o școală în care copii să nu mai aibă tone de hârtie în spate. Îmi doresc o școală care nu începe dimineața la șapte și jumătate, mai ales în școlile din trei schimburi, îmi doresc o școală unde copii să nu mai fie nevoiți să facă naveta. Pentru că ne ducem întotdeauna cu ridicări de semne de întrebare atunci când suntem acuzați că ocupăm un loc destul de codaș la ceea ce înseamnă abandon școlar, iar mare parte din abandonul școlar se datorează și acestei navete și lipsei de susținere a familiilor pentru a achita acest transport. A existat, până la un moment dat, o acoperire integrală, atât din partea autorităților locale, primărie, dar și Ministerul Învățământului, a taxei de transport. În ultimii ani, această taxă trebuie să fie suportată de părinți și sunt convinsă că atunci când ne uităm în mediul rural, la țară, la notele lor, la acea renunțare la școală, nici măcar nu ajung să termine opt clase. Are legătură cu banii, are legătură cu sărăcia, cu lipsa banilor și are legătură cu un dezinteres al nostru, al tuturor, față de acei copii care nu au șansă să învețe și să se formeze ca oameni.

– Știți câți analfabeți are România?

– Procentul este destul de mare, acum, dacă ne ducem pe statistici, pot spune din experiență că nu cred că au putut să-i măsoare pe toți. Și depinde la ce tip de analfabetism ne referim.

– Oficial ar fi 6%. Oameni care, pur și simplu nu știu carte, nu știu să scrie și să citească. Primul loc din Uniunea Europeană, în orice caz.

– Știu. E dureros. Dacă am putea să ne gândim în perspectivă și să redefinim ceea ce înseamnă a fi analfabet, nu doar neștiința de carte, de scriere și de socotire, vorbim despre analfabetism în momentul de față, când vedem o Europă competitivă, atunci când nu știi să folosești un computer, când nu știi o limbă străină, când nu știi să te descurci, realmente, nu ai o gândire critică formată, nimeni nu te învață să-ți pui întrebări, să fii curios, să cauți.

– Acum, noi știm, de exemplu că legea educației naționale a fost modificată în 25 de ani de peste 60 de ori. De câte modificări credeți că mai este nevoie pentru ca această lege să ajungă, în sfârșit să fie o lege bună?

– Nu știu câte modificări ar putea să mai apără, însă cred că important ar fi ca o lege a educației să fie agreată de toate partidele politice și să nu mai poată fi modificată la fiecare schimbare de guvern, pentru că noi discutăm foarte mult…

– Sau de ministru.

– Vorbim foarte mult despre nevoia de a găsi o corelație între piața muncii și absolvenți și nu există nici o legătură între un studiu făcut pe baza REVISAL-ului în care să vedem oamenii care au absolvit într-un domeniu și practică în acel domeniu. Avem extrem de mulți oameni cu studii superioare care vând în tot felul de hipermarketuri sau sunt taximetriști, oricum nu au o meserie adaptată studiilor.

– Când credeți că numărul absolvenților de studii profesionale, medii, superioare va fi corelat cu oferta actuală de pe piața muncii?

– În momentul în care va exista o politică coerentă și oamenii își vor da cu adevărat interesul să livreze în piața muncii oameni bine pregătiți și să nu fie doar o sursă de bani. Pentru că, întotdeauna se spune, banii vin după copil. Există foarte mulți bani alocați pentru fiecare copil în parte, fie că vorbim despre preșcolari, de școlari sau de cei care sunt în sistemul universitar și sunt alocați cei 2500 de RON pe cap de student. Banii nu ajung efectiv în a-i da copilului șansa să învețe, sunt multe alte pierderi care se întâmplă, pierderi inutile, pe investiții care nu se mai investesc pentru că a trecut termenul de licitație, pe construcții care, de asemenea, nu se mai fac pentru că vin prea mulți oameni la licitație și încep tot felul de acuze și de procese, și atunci se amână. E o chestiune extrem de stufoasă și complexă. Doar să nu vrei să gândești în detaliu fiecare lucru, ajungi să spui că educația în România nu contează. Și trebuie să recunoaștem, până în momentul de față, în ultimii 26 de ani, în niciun tip de guvernare educația nu a fost pusă la loc de cinste.

– Dar auzim tot felul de vorbe și mai puțin vedem fapte, iar atunci când le vedem sunt disparate și mișcă câte-un delișor, nu câte-un munte.

– Cred că nici un deal nu e mișcat. Pentru că realitatea asta ne spune, vorbeați dumneavoastră despre analfabetism și de abandon școlar și despre numărul mare de copii care nu ajung să termine opt clase. Pe cine a interesat în 26 de ani? De ce din PIB-ul național 3,7% merge pe educație?

– Candidați acum. Ce veți face ca să răspundeți oamenilor la toate aceste întrebări?

– Cu siguranță este nevoie de acele modificări, nu neapărat de legislație, dar și de metodologie. Vorbeam cu un director de școală, de școală mare din București și, știind că are o experiență bogată, vastă, complexă, am fost curioasă să știu de ce nu merge, de ce nu merg lucrurile punctual în școala domniei sale.

– Studiu de caz.

– Studiu de caz. Și răspunsul a fost destul de clar. În momentul în care nu poți tu ca și școală, să-ți angajezi un cadru didactic, el vine după o selecție a sistemului, tu ca și școală, faci un contract, s-ar putea să nu fie titular, pentru că nu mai sunt locuri, titularii ajung să stea prin minister, iar posturile sunt blocate pentru 10-15 ani, depinde cât are omul chef să stea prin minister, iar acel om care vine pentru un an de zile, poate să fie bun, poate să nu fie bun. Poate a venit după ce a luat nota 5 la examenul de titularizare.

– Cum am auzit că se întâmplă deseori.

– Destul de des. Și, atunci, într-un corp profesoral în care metodologia de mișcare a cadrelor didactice este una dictată de inspectorat, de minister și școala nu poate să aibă o autonomie, e o chestiune care cred că în următorii ani s-ar putea modifica.

– Și mai e un aspect aici legat de calitatea cadrelor didactice și mă întreb când vom ajunge oare să avem titulari în toate școlile, inclusiv în mediul rural, unde știți că majoritatea profesorilor sunt suplinitori.

– 90% sunt suplinitori în mediul rural. Acei 80% de rezultate sub 5, la evaluarea națională din 2015, reflectă exact și calitatea cadrului didactic. E vorba de performanță, dar e vorba și de calitatea umană a cadrului didactic, trebuie să avem dascăli în școala românească, nu profesori. Uite, eu aș propune…

– Aici ajungem la reforma mentalităților, inclusiv în învățământ.

– Da, dar e nevoie, pentru că nu e vorba doar de bani. Tot timpul se discută, și în programul PNL există o propunere de creștere cu 20% în 2017 a salariului cadrelor didactice, urmând să fie dublat în următorul an. Dar nu e vorba doar de bani. Și pentru că sunt slab plătiți tinerii absolvenți, nu merg în școli să predea. Uite, o altă propunere ar fi ca un an de zile, absolventul care își dorește să ajungă să predea într-o școală, să fie asistent la clasă. Să vadă cu adevărat ce înseamnă. Și această triere să nu se facă doar după un examen sau după anumite criterii politice. Să fie realmente selectați oamenii care văzând ce înseamnă a sta printre copii sunt dispuși să-și asume, să crească personalități, nu doar copii care să rețină informații.

– Deci să aibă un mentor.

– Să aibă un mentor. E ușor, nu costă bani. Ar putea să fie o chestiune care, în perspectivă, să fie chiar sustenabilă.

– Ar ajuta mai ales în clasele unde sunt foarte mulți copii, la clasele pregătitoare. Un singur cadru didactic nu face față, nu se descurcă cu aproape 30 de copii.

– Știm foarte bine de ce s-a adus clasa 0, clasa pregătitoare în școală și nu a rămas la grădiniță. Pentru că pentru învățământul preșcolar există necesitatea obligatorie a două cadre didactice la o grupă de copii, pe când într-o școală, clasa este preluată de către un singur cadru didactic. Oamenii care lucrează efectiv cu acei copilași au o groază de probleme și spun: copii adorm și cad din bănci; nu doar că banca nu este neapărat potrivită pentru înălțimea lui, dar acei copii nu rezistă; ora de 45 de minute este prea mult. Sunt unii copii care nu reușesc nici măcar 15 minute să aibă o atenție concentrată. Ei sunt prea mici să meargă în școală, ajung să fie duși la toaletă pe timpul orelor pentru a nu se înghesui sau a nu fi loviți de copii mai mari. Sunt chestiuni care ar putea să revină la ceea ce a fost înainte.

– Cum influențează educația bunăstarea individuală?

– Atunci când ești educat și ai școală și consideri necesitatea unei educații continue, a unei formări continue, ai șansa să ajungi și la bunăstare. Dar nu doar referindu-ne la informații, la niște abilități de învățare. Școala e mai mult decât a transmite concepte și a evalua copiii după capacitatea de memorare reproductivă 100%. În școală ar trebui să fii învățat și alte lucruri. Spuneam de gândirea critică, de felul în care un copil învață să privească un fenomen, un concept, să pună întrebări, să facă corelații. Astea sunt chestiunile care ar trebui să existe în școală. Și dacă ai școală, ai carte, ai parte.

Conform Constituției României și a tuturor sloganurilor pe care le auzim dintotdeauna, toți copii au dreptul la educație, însă în realitate nu este așa. Și atunci, ne gândim cum am putea să susținem o familie săracă pentru a-și lăsa copilul la școală, pentru a-l putea trimite la școală. Vorbim de burse alternative sau de o serie de beneficii pe care familia săracă să le primească, dar nu doar cei săraci, ci beneficiile acestea ar trebui duse și spre copiii cu rezultate extraordinare. Ar trebui chiar centre de excelență, pe profile separate, fie că elevul merge spre real, matematică-informatică, sau spre uman, acești copii ar trebui să primească șansa gratuit în a se dezvolta.

– Ne vorbiți de fapt despre o revoluție a învățării.

– Cu siguranță, în felul în care se întâmplă lucrurile, în ultimii ani, nu mai putem să rămânem. Dacă noi, ca și părinți, nu înțelegem că doar prin educație, copii noștri vor avea șansa unei vieți bune, înseamnă că n-am făcut nimic cu viața noastră. Suntem doar purtători de niște copii pentru care noi stăm cu mâinile încrucișate. Iar pe lângă cazurile de neglijență, de indiferență față de copii, de abuz emoțional care vine, crește în consecință, neimplicându-ne, este tabloul în care avem copii, dar noi avem urechile legate, ochii acoperiți și stăm cu mâinile încrucișate.

– Mă gândesc acum și la învățământul superior. Și vă întreb așa: de ce credeți că România are doar patru universități în top 1000?

– De cinci ani încoace am intrat și noi, universitățile din România, în acel top 700+. În Consorțiul Universitaria în care intră și Universitatea București, Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea de Vest Timișoara și Alexandru Ioan Cuza din Iași, vorbim despre o serie de facultăți. Dacă în aceste universități, ca și în facultățile din subordine, s-ar introduce și Medicina și Politehnica, noi am crește foarte mult. Pentru că există o serie de criterii după care se face acest top. Calitatea cadrului didactic, activitatea didactică. Punctele pe care un profesor, care predă la universitate, vorbim de preparator, de asistenți, de lectori, de conferențiari, de profesori plini pentru care au nevoie de a publica lucrările lor în tot felul de mari edituri bine cotate cu puncte, care sunt luate în considerație în acest top al universităților. De fapt, lucrurile sunt cumplite, ei nu ajung să fie publicați, să obțină acel scor decât foarte, foarte greu. Mai mult, vorbim despre, vă dau un exemplu, Nature, partea de știință, câtă cercetare se face? Ce laboratoare există pentru ca cei care lucrează acolo să poată, în ritmul în care se întâmplă toate lucrurile la un nivel de schimbare de știință, de tehnologie, să țină pasul și să facă o cercetare? Al doilea criteriu îl reprezintă gradul de satisfacție al angajatorului. E greu de măsurat. Mai degrabă cred că în România nu a interesat pe nimeni ca angajatorul să răspundă măcar la trei întrebări. Cât de mulțumit este de felul în care se comportă absolventul de la facultatea X sau de la facultatea Y? Vorbim despre internaționalizare. Aici lucrurile se mai mișcă, în centrele acestea universitare mari, schimburi de profesori. Care ar fi capacitatea Universității din București să angajeze în anul universitar 2016-2017 un profesor de la Londra? Cum ar putea să-l convingă să vină un an de zile și să predea în România? Iar un punctaj foarte greu de obținut. Următorul criteriu ar fi gradul de satisfacere al studentului. Și, ultimul, felul în care reușesc să aibă aplicabilitate. Și proiectele propuse să meargă spre administrație și spre tot ce înseamnă dezvoltare regională. Aceste criterii sunt greu de îndeplinit și din această pricină, pentru că nu avem și facultățile de medicină și de inginerie introduse în aceste universități, noi avem un scor mic. Sunt și alte universități.

– De ce numai patru?

– Mai există un lucru, că acuma dacă am ajuns la zona universitară. Dureros este, să dau un exemplu, există un top 500 în Shanghai, unde ultima universitate din acest top, are bugetul de 30 de ori mai mare decât bugetul Universității Babeș-Bolyai care, în România, are cel mai mare buget. Universitatea din Viena are bugetul alocat cât toate universitățile din România. Vorbim despre lipsa de fonduri și lipsa de practică curentă prin care banii ar putea să meargă în universitate, nu neapărat de la bugetul de stat. Sunt multe alte soluții, iar acest model este cunoscut și binecunoscut, nu trebuie noi românii să inventăm roata pentru a crește calitatea în învățământul universitar sau la orice nivel vorbim. Există formule foarte bune care, adaptate, nu doar luate și puse mot-à-mot, ar putea să ducă la o creștere.

– Sigur, dar ele nu s-au aplicat, din diferite motive. Deci, în cazul în care veți fi aleasă senator, le faceți sau nu teste psihologice colegilor din Senat? Sau vă mutați la Camera Deputaților?

– Atunci când e vorba de o testare psihologică, funcție de instituția și de metodologia prin care regulamentul de ordine interioară ori este trecut ca obligatoriu, ori vine fiecare și își dorește să facă această testare psihologică. Eu aș merge puțin pe schimbarea testelor psihologice a profesorilor și pe lângă, așa cum copiii dau examene să treacă dintr-o clasă în alta, fiecare profesor ar trebui să dea examen de la un an la altul, unde și testarea psihologică e importantă. Avem un consilier școlar la 1500 de copii, în momentul de față.

– Practic nici nu se vede că există.

– Nu există. Avem din ce în ce mai multe cazuri de copii etichetați ca având o dizabilitate, ceea ce este incorect. Avem nevoie de profesorii din umbră, de acei absolvenți de psihologie, de asistență socială, care să fie prezenți în școli. Dar nu un consilier de acest gen la foarte mulți copii, că nu apucă să ajungă nici măcar o oră pe zi la un copil pentru a-i fi sprijin, pentru a-l învăța anumite lucruri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Simona Popescu 220 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.