Mitică Dragomir: „Revoluţia m-a prins cu un geamantan de foi de CEC“

„Eu n-am colaborat cu nici o Securitate, n-am dat nici o notă, nici un raport“, afirmă mândru Dumitru Dragomir, arătându-ne şi o confirmare scrisă din partea CNSAS, pe care a înrămat-o şi a atârnat-o pe unul dintre pereţii biroului său de la Liga Profesionistă. „Eu eram prieten cu toţi, nu trebuia să dau rapoarte. Ce făceau alţii, nu ştiu“, mai spune şeful Ligii. Atunci când vine însă vorba despre presiuni făcute asupra sa, Dragomir dezvăluie că atât timp cât era şef în fotbal a trebuit uneori să lase capul jos şi să se supună.

 

„În 1976 eram preşedinte la FC Bihor Oradea. Ajunsesem cu echipa aproape în cupele europene, eram adulat acolo. Vilă în centrul oraşului, bani, post în învăţământ pentru soţie, ce mai, tot ce voiam. Mă pomenesc însă că într-o zi mă cheamă la el, la Bucureşti, generalul Dragnea, şeful sportului pe vremea aia. Îl adusese cu el şi pe Ion Alecsandrescu, vâlcean de-al meu, care atunci era secretarul general al FRF. «Tovarăşu’ Dragomir, trebuie să mergi la Scorniceşti! Eşti cerut acolo, ar fi bine să accepţi!» Atât! Se interesaseră cei de la Scorniceşti peste tot şi referinţele primite i-au determinat să mă aleagă pe mine. Era clar că n-aveam de ales, dacă mă opuneam, mă distrugeau şi pe mine şi familia. Ei, atunci am simţit pentru prima oară puterea sistemului. Nu ştiu dacă a fost neapărat vorba de Securitate sau de familia Ceauşescu, cert este că mi s-a dat direcţia, iar eu eram obligat s-o urmez. Când m-am dus pentru prima dată la Scorniceşti, m-am luat cu mâinile de cap. Nu era o stradă asfaltată, stadionul era ca vai de el, în sat era o singură cişmea, iar jucătorii se spălau la furtun, ce duşuri! La discuţie au venit toate rudele lui Ceauşescu, plus cumnaţii Lică şi Marin Bărbulescu. Le-am cerut 25.000 de lei pe lună, în condiţiile în care un director general de fabrică avea 4.000 de lei, şi să mă facă membru de partid, ca să pot avea funcţie. Au acceptat tot. Mai mult, credeţi că am luat vreodată 25.000 pe lună? Nu, luam câte 40-50.000 de lei! Plus că nu plăteam nimic pe masă şi casă.“

 

„Bine, şi ce-aţi făcut cu atâţia bani? Sau, dacă i-aţi depus la CEC, nu s-a sesizat nimeni că un om are atâţia bani?“, vine, logic, întrebarea reporterului. „Nu s-a sesizat, pentru că puneam banii pe cecuri din acelea fără nume, de 5.000 de lei. Nu erai obligat să pui numele deţinătorului, aveai doar un cod pe care tu, proprietar, îl ştiai ca să-ţi scoţi apoi banii dacă voiai.“ Dragomir n-a avut însă parte de toţi acei bani după revoluţie. Chiar el mărturiseşte că „n-am putut să recuperez decât o parte din acei bani, nu pe toţi. Păi, m-a prins revoluţia cu un geamantan de cecuri de-alea! Am şi acum pe acasă nişte cecuri din alea de Dacii!“.

 

După trei ani, timp în care a promovat echipa în Divizia A şi a dus-o în prima jumătate a clasamentului, Dragomir a plecat de la Scorniceşti: „Soţia a fost cea care mi-a spus că trebuie să plecăm. Mi se îndobitoceau copiii în satul ăla. Păi, ăla mic, Bogdan, care avea 3 ani, ajunsese de dădea «sărut mâna» la vacă! Îl învăţaseră bagabonţii ăia de la echipă. Trecea vaca pe uliţă şi el «sărut mâna, vacă!». Sau îl învăţase Marin Bărbulescu să se ducă la nevastă-sa, adică sora lui Ceauşescu, şi să îi spună «du-te în p... mea!». Şi ăsta mic se ducea. Femeia nu se supăra, o lua ca pe o glumă, normal, dar nevastă-mea a zis gata, nu se mai poate, că aşa vor creşte. Cu inima strânsă m-am dus la Bărbuleşti şi le-am spus că medicul mi-a recomandat să-mi ţin copiii la aer de munte, că au probleme. «Stau un an la Braşov şi mă întorc», le-am spus. M-au înţeles, dovadă că am fost singurul care am plecat de la Scorniceşti fără tinichea de coadă. Şi am stat opt ani la Braşov. Ce viaţă şi acolo! Asta până când m-a chemat generalul Bucur, de la Securitate, care mi-a comunicat că «trebuie să pleci la Bucureşti, te vrea Postelnicu la Dinamo. Nu poţi să spui nu, că altfel ne dau pe toţi afară!». Aşa era, n-aveam cum să spun nu. Cu Securitatea nu te puteai pune”.

 

Şeful Ligii dezvăluie că la Victoria a ajuns în ultimul moment, pentru că iniţial el fusese adus pentru a prelua conducerea la Dinamo, dar că în anticameră la Postelnicu, ministrul de Interne, s-a întâlnit cu generalii Nuţă şi Bărbulescu, cei doi reuşind să-l convingă să aleagă Victoria: „«Zi şi tu că stai un an-doi la Victoria, până vezi cum stau treburile pe aici, după care treci la Dinamo». Interesantă a fost prima mea întâlnire cu Postelnicu. Parcă văd şi acum, el era în capul mesei, iar de o parte şi de alta a mesei toţi miniştrii adjuncţi ai Securităţii. Mă făcuse la ordin căpitan cu două zile înainte, îmi dăduseră uniformă, iar înainte de a intra la el Nuţă mă instruise ce să spun. Trebuia să vin în faţa lui Postelnicu, cu şapca la subraţ, să bat din călcâie, să salut şi să zic: «Să trăiţi, sunt căpitanul Dragomir, permiteţi să raportez». Toate bune şi frumoase, eu, când am intrat în birou, direct la el, bat din călcâie, salut şi zic: «Tovarăşu’ ministru, să vă trăiască familia!». Stupoare. Îl aud pe Nuţă şi pe alţi generali: «Ce-are, bă, ăsta, e idiot!?». Postelnicu mă dă afară din birou, Nuţă vine după mine, iar instructaj, iar «ai înţeles acum?», după care intru şi iar: «Tovarăşe ministru, să vă trăiască familia», zâmbind cu gura până la urechi. Postelnicu a început să urle: «Ce caută ăsta aici? Ieşi afară!». Generalii, după mine. «Tovarăşe, chiar nu eşti capabil să reţii trei cuvinte pe care trebuie să le spui?» Ba da, le-am răspuns, numai că eu am venit aici pentru fotbal, nu să dau rapoarte la ordin. Eu nu ştiam, dar Postelnicu asculta din birou ce vorbeam noi, acolo. M-a chemat înapoi şi de data asta am salutat aşa cum fusesem instruit. M-a întrebat de ce am procedat altfel mai devreme.

 

«Pentru că eu n-am venit să fac miliţie, tovarăşe ministru, am venit să conduc un club de fotbal. M-aţi îmbrăcat în uniforma asta, care nici nu e a mea. Asta nu e lumea mea, lumea mea e fotbalul. Iar dacă mai devreme v-am salutat în felul meu, iar acum aşa cum am fost instruit, am făcut-o ca să vă demonstrez că mai bine mă daţi afară decât să lucraţi cu un idiot!»

 

Cu asta l-am dat pe spate, era cel mai mare compliment pe care îl putea primi. Din ziua aia, Postelnicu n-a mai fost şeful meu, ci prietenul meu. Şi în ciuda părerii lumii, care îl credea prost, Postelnicu era chiar un tip deştept. Iar de fotbal era tobă! Ştia şi unsprezecele de start din urmă cu 20 de ani de la fiecare echipă din Divizia A. Enciclopedie, nu alta! După ce plecau Ceauşescu şi cu Elena acasă, mă chema la el să mai stăm de vorbă. Doi oameni aveau intrare la el oricând doreau: eu şi cu Mircea Lucescu! Am avut şi am darul ăsta de a mă face plăcut de toată lumea, de-asta spun că la mine n-a venit nimeni să-mi ceară să colaborez sau să dau rapoarte. Aveam prieteni prea sus puşi ca să-şi permită cineva să facă asta. Eram prea şmecher!“.