Morţi suspecte în cultura română

Motto: „Plătim ades c-un an de viaţă/ luciditatea unui singur vers” (Nicolae Labiş)

Adevărul şi dreptatea sunt marile vinovăţii din istoria noastră. Cine a vrut dreptate şi adevăr pe loc a fost pedepsit cu moartea. Dacă nu se reuşesc reducerea la tăcere şi acceptarea obedienţei prin tehnica marginalizării şi a compromiterii, atunci se trece la eliminarea fizică.

Capacitatea definitorie a comunismului a fost aceea de a transforma victimele în complici ai propriilor lor duşmani şi în călăi la fel de cruzi pentru alte victime. Sau cum spunea Stela Covaci, „cei ce ce-ţi fac rău nu te uită, ei vor să te anuleze şi să devină ei cei ce s-au sacrificat, iar dacă scenariul e perfect, tu te trezeşti turnător şi nimenea în locul lor”. Victima, naivă, îşi ordonează ideile pe hârtie, caută soluţii, paşi mici hrăniţi de speranţe zadarnice, pe cînd ei, deloc naivi, ştiau că o bătălie e deja câştigată dacă adevărul e hărţuit îndelung şi provocat continuu încât să-şi iasă din minţi. Este ceva foarte aproape de îndemnul sarcastic al lui Pleşu către regizorul Sorin Ilieşiu: „Te invit să înveţi să taci!”.

Oamenii sistemului rămân. Şi sistemul fabrică false valori pentru a le contrapune valorilor autentice. Printre proiectele preferate ale sistemului comunist se numără şi falsa disidenţă. Alături de Herta Müller, despre care am publicat un articol cu ceva vreme în urmă, îl avem şi pe „celebrul disident” Paul Goma.

În toamna anului 1956, când se făceau sute de arestări prin universităţile României, Paul Goma, la Bucureşti, era atât de vehement împotriva regimului încât imprudenţa lui agresivă îi deranja până şi pe aceia care nu se aflau în preajma lui. În timp ce mulţi alţii erau înspăimântaţi de epurări şi nu ştiau cum să se ascundă. Şi, cum era de aşteptat, dl. Goma a fost arestat. Dar Paul Goma „era turnătorul principal al grupei de studenţi din care făcea parte”. Şi dl. Goma a ştiut ce vrea, după cum afirmă Cezar Ivănescu, colegul său de generaţie: „A devenit membru de partid, s-a înscris la facultate, a căpătat slujbă, s-a căsătorit cu fiica lui Năvodaru, fost mare comunist ilegalist – cu pensie în valută, de luptător antifascist, cu o casă în Cotroceni şi cu una la Breaza pe care tocmai o finaliza în anul 1977. Până la plecarea din ţară, Goma venea regulat la noi; ne considera prieteni, foşti tovarăşi de suferinţă. A venit cu copilaşul de mână, chiar în ziua când a primit paşaportul pentru Franţa. Se grozăvea cu ce le-a zis el securiştilor: «Mă voi întoarce când va pica Ceauşescu»”. Chiar aşa? Oare cum s-a grozăvit în realitate dl. Goma în faţa securiştilor care, de fapt, impun misiunea şi gradul obedienţei şi nu iners?

Relevantă în privinţa obedienţei gomiste faţă de sistem este scrisoarea lui Paul Goma către Nicolae Ceauşescu, pe care o ataşăm acestui articol:

(…)În 1965, printr-un decret semnat de dumneavoastră, am revenit la libertate, la studii, la soare, la posibilitatea de a-mi întrevedea viitorul, rezemându-mă pe fapte, nu pe vise de celulă. Suferisem până atunci, dar poarta deschisă n-o voi mai trece în sens invers. Iată însă că am trecut-o iar. Aici abia am aflat că supărarea mea – cu consecinţele ei – era neîntemeiată. Scrisoarea de faţă este urmarea acestei revizuiri şi, de aceea, va fi o scrisoare de scuze. (…)Nu am avut structură de om politic nici în neuitatul august 1968, când Demnitatea, Libertatea, Dreptatea au vorbit prin glasul dumneavoastră. Dar, simţindu-mă a douăzecea milioana parte din acea convingere exprimată, am aderat la Partidul Comunist Român. (…)M-am adresat organelor de partid de la Uniunea Scriitorilor, deşi încă nu eram membru al Uniunii, iar primul meu volum de proză apăruse în 22 august. Peste câteva zile mi s-a înmânat carnetul de care nu m-am despărţit decât la 1 aprilie 1977, în urma arestării – refuzasem să-l predau, în primăvara anului 1972, când mi se confirmase, confidenţial, că în 1968 nu fusesem primit în partid. Crezusem cu sinceritate în linia partidului şi în cuvântul dumneavoastră. (…)Măcar pentru faptul că eu îi datoram lui Nicolae Ceauşescu revenirea la viaţa liberă; măcar pentru faptul că intrasem în partid pentru Nicolae Ceauşescu.

(…)Atunci – în primăvara anului 1972 – am comis o greşeală grosolană: dând crezare zvonurilor care persistau de doi ani, încrederea mea în dumneavoastră s-a clătinat: credeam că ştiaţi de acest caz al meu şi că nu aţi luat măsuri să mi se facă dreptate. (…)Dacă nu aveam această convingere, poate că nu m-aş fi întors în ţară dintr-o călătorie din Occident.(…)Dar, spre durerea mea, la întoarcere, m-am găsit înmormântat. Mai mult, nu mi s-a permis să public nici măcar traduceri, interdicţia s-a extins şi asupra soţiei mele; nu mi s-a permis să caut de lucru – Uniunea Scriitorilor a refuzat să-mi elibereze cartea de muncă de peste trei ani; am lucrat ca salahor, apoi, începând din 1975, am fost pus în situaţia să fiu întreţinut (la 40 de ani) de socrul meu, pensionar. (…)Aşa se face că am devenit nedrept şi am blamat ce iubisem, iar de această răbufnire a mea s-au folosit alţii, persoane, grupuri dinăuntru şi din afară. (…)În timpul cercetărilor mi-am dat seama că dumneavoastră, personal, nu aţi avut cunoştinţă despre cazul meu, deci nu de la dumneavoastră sau cu voia dumneavoastră se luaseră acele măsuri nedrepte. Că nu suferisem din cauza dumneavoastră. Oricum, înţeleg acum că nu aveam voie să mă îndoiesc de spiritul dumneavoastră de dreptate. De aceea, vreau să cred din nou în dumneavoastră, aşa cum am crezut în 1965 şi în 1968. (…)De aceea las la aprecierea bunătăţii şi generozităţii dumneavoastră hotărârea asupra soartei mele. Cu sinceritate şi preţuire, Goma Paul.” (Paul Goma, Scrisoare adresată lui Nicolae Ceauşescu, A.S.R.I., Fond „Y”, dosar nr. 65 596, volumul 10, fila 141-143, apud. Cezar Ivănescu, Stela Covaci, „Timpul asasinilor”, Editura Libera, pp. 173-175).

Nicolae Labiş în ultima seară, cu patru-cinci ore înainte de a muri

Revenim acum la subiectul nostru. În cultura română au fost multe morţi suspecte. Le numim aşa deoarece oamenii sistemului le-au conferit imaginea unor sinucideri culturale, inadecvări cu realitatea sau intervenţii ale hazardului. Dintre numele trecute pe această listă, a nesupunerii faţă de sistem, amintim aici selectiv: Mihai Eminescu (moarte prin marginalizare), Vasile Conta, Alice Călugăru, Panait Cerna, Iuliu Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Vasile Pârvan, Pavel Dan (aici nu este vorba de proletcultistul Dan Pavel, devenit apoi analist politic), Urmuz, Miu Sadoveanu, Barbu Cioculescu (care a refuzat să iasă din închisoare, nedorind să fie obedient. Şi acolo a murit! Pe când fratele său Şerban Cioculescu a trădat pentru confort), Magda Isanos, Cezar Ivănescu. Asasinat a fost şi Nichita Stănescu, alcoolizat de alcoolici lui prieteni şi adoratori, asasinat a fost şi Petre Aruştei, asasinat metodic prin sărăcie şi îngenunchere zilnică, aşa cum se întâmplă şi cu poporul român astăzi! Umilire, sărăcie şi îngenunchere zilnică. Dar în articolul de faţă ne vom ocupa de cazul Nicolae Labiş.

Colegul de generaţie al lui Labiş, poetul Ion Gheorghe, care scria poezii pe vremea lui Ceauşescu şi avându-l pe acesta muză, îi atrăgea atenţia lui Cezar Ivănescu la Muzeul Literaturii, în anul 1981: „Cât timp voi fi eu secretar general al PCR n-o să mai permit să se întâmple cu scriitorii ceea ce s-a întâmplat cu Labiş!”. Şi aceasta în timp ce „corul impostorilor, de la Gh. Tomozei la Ion Rotaru, a insistat însă a ni-l prezenta pe Labiş ca un exemplar comunist stabilindu-i şi o nobilă descedenţă comunistă prin Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Adrian Păunescu… tot acest poem, care se scrie parcă sub ochii noştri, are menirea să ne arate ceea ce diferenţiază geniul autentic explodând din interior de plagiatorii gen Ion Gheorghe şi Mircea Cărtărescu, malaxori textualişti care ştiu să facă frumos, ca Labiş, ca Dimov, ca oricine, dar niciodată ca ei înşişi” (Cezar Ivănescu, 1997).

Labiş a murit la 21 de ani. Aflat pe patul de spital, după celebra azi „cădere din tramvai”, Labiş i-a dictat lui Aurel Covaci cel din urmă al său poem, dovedind că ştia resortul intim al acestei nefericite întâmplări: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin,/ Iar mâinile/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă”. Pasărea cu clonţ de rubin erau asasinii, iar puii păsării, continutatorii, fiii călăilor nomenclaturişti.

Puii păsării de rubin care l-a răpus pe Labiş stăpânesc astăzi România. Dinastia PCR merge mai departe. România de azi se află în posesia deplină a nepoţilor comuniştilor şi oportuniştilor vechiului regim. Pasărea cu clonţ de rubin e steaua roşie în cinci colţuri, prezentă pe toate instituţiile publice de rang naţional din ţările supuse sovietelor.

În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1956, Nicoale Labiş i-a spus surorii sale, Margareta, că accidentul s-a produs din cauză că „l-a tras cineva de palton”. Ea a plecat grăbită la un examen, iar Labiş i-a cerut să se întoarcă repede că trebuie să-i comunice ceva foarte important, doar că, la întoarcere, Labiş se afla deja în comă. „Numai că- tranşează Cezar Ivănescu – Nicolae Labiş ţi-a spus acel ceva foarte important, dar trecând matale din casă de securist (Savin Bratu) în mână de securist (Gh.Tomozei) n-ai mai avut chef să spui adevărul”. (Cezar Ivănescu, 1997)

Nicoale Labiş alături de proletcultistul Gheorghe Tomozei

Potrivit lui Cezar Ivănescu, „Labiş avea securistul lui care-l fila, care securist se urcase în tramvaiul 13 prin uşa din faţă a remorcii şi văzând că la uşa din spate a vagonului Labiş şovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiş, care din izbitura intenţionată a securistului a nimerit sub tramvai. Acest securist a venit la spital la Labiş să-i ceară o declaraţie în care poetul să specifice că nu are nici o pretenţie bănească sau de orice fel, declaraţie pe care Labiş a iscălit-o cu nonşalanţă, această declaraţie servindu-i securistului să-l disculpe personal pe linie de serviciu, dar şi să apere instituţia de orice bănuială de asasinat… În staţie cu Labiş erau două fete, Maria Polevoi, pe care o menţionează şi Tomozei, şi Zizi Munteanu, pe care n-o mai menţionează, această a doua fată a fost lăsată să dispară în străinătate, pierzându-i-se cu totul urma, cealaltă, Maria Polevoi, martoră la accident, a refuzat toată viaţa să vorbească despre Labiş, până când… s-a sinucis”. (Cezar Ivănescu, 1997)

Labiş a apucat să-i mărturiseacă colegului său Florin Mugur, abia către ora 11 dimineaţa, când se afla încă la Spitalul de Urgenţă: „După ce am căzut pe linia tramvaiului, am văzut roata venind spre capul meu. Pe urmă ceva mă împingea din spate şi roata iarăşi se apropia. Asta s-a întâmplat de trei ori”. Martora Maria Polevoi a mărturisit că a observat îngrozită cum poetul, încercând să urce pe scara celui de-al doilea vagon, care se mişca încet, a alunecat între bordură şi platformă. Atunci a fost cea dintâi noapte când se hotărâse ca tramvaiele să circule după ora 24.00, întâmplarea petrecându-se la ora trei dimineaţa. Labiş este însoţit la spital de Aurel Covaci cu maşina Salvării, la Spitalul de Urgenţă de atunci, aflat pe Strada arh. Mincu. Acolo, după consultul medical, spre ziuă, absolut conştient, Labiş i-a dictat lui Aurel Covaci ultimul epitaf, „Pasărea cu clonţ de rubin”.

Dispariţia lui Labiş s-a petrecut pe fondul evenimentelor din Ungaria anului 1956. Labiş avea carismă, avea şi îndrăzneală, har, aduna lumea ca un magnet şi spunea exact ceea ce gândea, fără metafore ocolitoare. Labiş, alături de Aurel Covaci, începuse să deschidă ochii prietenilor şi apropiaţilor „asupra teribilei înşelăciuni a visului nostru de aur”, pe când în lumea apropiată începeau să cadă vălurile groase ale propagandei comuniste. Labiş se arăta cel mai hotărât să răzbune naivităţile romantice şi să afle absolut totul despre comunism. Îşi făcea chiar un plan de bătaie şi de demascare. Devenise destul de incomod pentru securitate. Pentru sistemul coordonat astăzi de ofiţerii de securitate Traian Băsescu şi Traian Ungureanu. Ofiţeri ai unui sistem care promovează nonvalori agresiv-obediente precum Pleşu, Patapievici, Liiceanu sau sublocotenentul Mircea Cărtărescu, „plagiator şi malaxor textualist”, cum îi spune Cezar Ivănescu.

Evenimentele din Ungaria au arătat stăpânilor sistemului bolşevic din România cât de periculoşi pot fi sau deveni, pentru ei şi sistem, aceşti tineri înzestraţi. Nu-i putea ucide în văzul lumii şi era destul de dificil să-i pui la colţ în şedinţe aberante, demascatoare, pe ei, cei care prin har şi inteligenţă te anulau dintr-o replică.

Au fost peste 25.000 de arestări în toamna şi la finalul anului 1956 printre studenţii şi tinerii României. Sistemul începuse să distrugă tot ceea ce era mai valoros în tinerele generaţii. Aurel Covaci a fost arestat, la fel şi Cezar Ivănescu. La fel şi studentul Vasile Verres, un apropiat al lui Labiş. Un alt coleg, Mihai Nicolae, a fost exmatriculat. Tinerii scriitori din acele timpuri Eugen Mandric, Florin Mugur, Nicolae Ţic, Titus Popovici şi Doina Sălăjan erau înspăimântaţi, simţeau că ceva îi ameninţă, mai mult decât candida marginalizare sau umilire, pentru că „sunt incomozi prin tinereţea lor, aveau atunci mai mult curaj ca alţii, nu erau încă compromişi sau resemnaţi. Moartea lui Labiş li se părea un avertisment” (Cezar Ivănescu, 1997).

În timp ce cei mai curajoşi colegi din generaţia lui Labiş se aflau la închisoare şi mulţi alţii marginalizaţi şi trimişi să lucreze prin fabricile patriei la munca de jos, tânăra şi ea pe atunci Ana Blandiana îşi construia succesul şi disidenţa de arpagic cu o primă adeziune pentru partid:

„În noaptea asta, udă ca o ploaie/ am scris întâiul cântec comunist…”.

(va urma)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.