Special prin structura vitrată supraînălţată, edificiul Maxxi, complex pe două niveluri, născut din corpul vechii cazărmi Montello, în cartierul Flaminio, a fost inaugurat în mai, anul acesta. Clădirea, semnată de un star al arhitecturii, iraniana Zaha Hadid, e un spaţiu ultra modern şi inovativ, care adăposteşte 350 de opere dedicate creativităţii contemporane.
Ar fi fost dificil pentru oricine, acum 30 de ani, să-şi imagineze în locul dezafectatei cazărmi Montebello, din strada Guido Reni, un centru de artă şi arhitectură contemporană atât de spectaculos ca noul Maxxi, care a devenit deja un pol de atracţie cultural şi un punct de referinţă pentru locuitorii cartierului Flaminio, rivalizând cu Auditoriumul Parco della Musica, inaugurat în decembrie 2002.
„Maxxi este un mare muzeu public, primul dedicat creativităţii contemporane, artei şi arhitecturii”, sublinia Pio Baldi, preşedintele Fundaţiei Maxxi. „Ţinem să subliniem că este mai puţin muzeu şi mai mult un loc de inovare culturală, un laborator de experimentare artistică.” Maşină pentru produse cu conţinut estetic, Maxxi nu este numai o expoziţie a artei secolului nostru, dar şi un centru de excelenţă pentru producerea şi întâlnirea cu cele mai diverse forme ale expresivităţii: de la publicitate la design, de la cinema la modă, de la muzică la dans.
Muzeul dialoghează cu Auditorium
Maxxi, imagine din interior
Organizatorii au avut ideea de a profita de vecinătatea Auditoriumului lui Renzo Piano pentru o colaborare continuă şi utilă: „Noi vom aduce aici arta contemporană şi ei voi aduce muzica contemporană experimentală”, anticipează Pio Baldi, gândindu-se la o alee pietonală care să lege Maxxi de Auditorium – lungă de aproximativ 500 de metri -, care să permită vizitatorilor să meargă dintr-un loc în altul.
Noutatea edificiului atrage publicul. 100.000 de persoane l-au vizitat numai în primele două luni, interesate de această specie de astronavă a mileniului III, în sticlă, oţel şi ciment. Arhitecta Zaha Hadid a imaginat complexul ca un campus: un centru cultural cu spaţii exterioare şi interioare care dialoghează între ele. Primul lucru pe care îl fac vizitatorii este să privească structura din exterior, trecând prin piaţă, nou spaţiu urban înainte de a fi muzeal, aşezându-se pe scaunele puse la dispoziţie şi bucurându-se de aspectul mereu diferit şi neaşteptat.
Atrage atenţia şi opera şocantă a lui Gino De Dominicis, „Calamitate cosmică”, un gigantic schelet de 24 de metri, alungit pe pământ, parte a expoziţiei care îi este dedicată artistului şi care ocupă amplul spaţiu acoperit din faţa intrării. Trebuie spus că acesta este un muzeu divers, care iese din schemele obişnuite, se lărgeşte către exterior şi se pune la „dispoziţia” vizitatorilor. Abia după ce a intrat publicul poate descoperi celelalte caractere specifice ale Maxxi: mai întâi, faptul că găzduieşte două instituţii, „Maxxi Arte” şi „Maxxi Architectura”, fiecare cu propriul ei director: Anna Mattirolo şi Margherita Guccione. „Această operă este rezultatul multor încercări, al unui staf de tehnicieni extraordinari şi al colaborării între trei femei: Zaha, Anna şi eu”, spune Margherita Guccione. Feminin este şi faptul că Maxxi este un punct de acumulare a creativităţii, dă dovadă de capacitatea de a previziona şi de a transforma. Ideea a fost de a crea un spaţiu la dispoziţia publicului unde se poate veni pentru a vedea o expoziţie, dar şi pentru a petrece o zi frumoasă. Aşa cum îi place lui Zaha să spună, „arhitectura trebuie să ofere o stare de bine. Să fie primitoare, amuzantă şi să te implice”.
Vizita la Maxxi este o experienţă nu numai culturală, dar şi senzorială. Formele fluide şi sinuoase, varietatea şi intersectarea de galerii şi niveluri, flexibilitatea scenografiilor, garantată de panouri delicate, acelaşi fel de suprafeţe care, la atingere, deşi sunt fabricate din ciment, sunt tandre şi par create din piele. Parcurgând edificiul în lung şi-n lat, el pare un organism viu care te adoptă, dar, în acelaşi timp, dezorientează, zdruncină certitudinile şi referinţele consolidate. O „tulburare” benefică, care surprinde şi suscită curiozitatea, căreia trebuie să i te supui pentru a-ţi găsi propriul parcurs personal. E un spaţiu care poate fi dificil şi complex, dar este plin de potenţialităţi. Pentru adversarii Maxxi, el este prea bogat şi articulat. Unii artişti şi critici au acuzat muzeul de a fi „o contorsioare arhitectonică”, un spaţiu nepractic şi nepotrivit pentru artă. New York Times a susţinut că ar reprezenta un „gust perimat”. „Acesta este un muzeu neconvenţional care mizează pe interdisciplinaritate”, a explicat Anna Mattirolo şi a adaugat că va fi o sfidare, un stimul pentru artişti şi curatori pentru a face expoziţii care se adaptează conţinutului. Este vorba despre o structură care poate să placă sau nu, dar asupra calităţii căreia nu există dubii.
Maxxi poate fi criticat şi pentru imensul său consum energetic. El este prevăzut însă cu panouri fotovoltaice şi cu o mini-eoliană. Mai sunt şi problemele create de unele materiale, în mod voit sărace, cum ar fi cel al grătarelor scărilor, incomode pentru mers. „Am văzut deja multe zgârieturi pe tocurile de 12 centimetri prinse iremediabil în grile. Vă puteţi imagina disperarea femeilor, care le ocolesc”, spune Pio Baldi.
Un campus destinat cufundării în nou
Gino De Dominicis, Calamitate cosmică
Născută la Bagdad în 1950, Zaha Hadid a studiat la Universitatea Americană din Beirut, apoi la „Architectural Association” din Londra, oraş în care trăieşte şi acum. Situată printre arhitecţii cei mai renumiţi şi căutaţi la nivel internaţional, ea a cucerit în 2004, în calitate de „prima dona in assoluto”, prestigiosul premiu „Pritzker” pentru realizarea Centrului Rosenthal de Artă Contemporană de la Cincinnati, Ohio.
„Nu m-aş fi gândit, când, fetiţă, în anii ’60, am venit în vacanţă la Roma, că voi inaugura acum acest muzeu”, a mărturisit arhitecta anglo-iraniană. Este un loc care cerea identitate şi originalitate, dar şi continuitate cu ţesutul urban. „Pentru a aduce un omagiu Romei, care este un joc de lumini şi stratificări, am vrut să dau lumină spaţiului şi să realizez un edificiu stratificat. Proiectul presupune un campus cvasi-urban, o lume în care să te scufunzi, mai curând decît un edificiu ca obiect. Consider Maxxi un loc în care te cufunzi pentru a-ţi schimba ideile, implementând astfel calitate culturală oraşului.”
O serie de expoziţii temporare găzduiesc lucrări ale unor artişti cunoscuţi, cum ar fi Mario Merz, cu instalaţiile sale, Estudio Teddy Cruz sau Francis Alys, Luciano Fabro, cu „Italia Porta”, o operă inspirată de cutremurul de la Irpinia, sau se constituie în omagiu adus unui creator, ca în cazul lui Fabio Mauri, artist dispărut anul trecut, cunoscut pentru dimensiunea politică, etică şi ecologică a creaţiei sale.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.