Muzeul Unterlinden propune un parcurs acoperind 7000 de ani, de de la Preistorie la arta contemporană

Altarul lui Mathias Grünewald este o adevărată capodoperă a picturii în care fiecare imagine povesteşte despre misterul morţii şi al învierii lui Christos. Acela al vieţii din fiecare om.

Colmar, un oraş din Alsacia, mai mult teutonic decât francez, a aparţinut atât Germaniei, cât şi Franţei, la care s-a întors după 1919. În centrul oraşului se află Muzeul „Unterlinden”, care conţine această capodoperă a artei renane, Altarul de la Isenheim, transferat aici în 1792. Totul a început la sfârşitul secolului al XV-lea, când Jean d’Orlier i-a comandat lui Nikolaus von Hagenau un altar cu o sculptură în lemn. Mort la Orlier în 1490, îi urmează sicilianul Guido Guersi, care îi încredinţează opera lui Mathias Grünewald, pictorul german a cărui biografie este încă o enigmă. În orice caz, între 1512 şi 1516, Grünewald lucrează la altar, realizând patru panouri pictate, precum o carte colorată, ale cărei pagini se deschid în două momente succesive. Sculptura a fost realizată de Von Hagenau.

În vechea mănăstire medievală

De la mânăstirea medievală Unterlinden la Capela Altarului din Isenheim al lui Grünewald, arhitecţii elveţieni Herzog&De Meuron au renovat complet Muzeul de Artă Renană şi l-au dotat cu un spaţiu nou pentru conservarea colecţiilor de artă modernă. O minunată realizare.

„În vechea mânăstire Unterlinden te izbeşte încă de la intrare şi te copleşeşte înfiorătorul coşmar al Calvarului. Este ca o tornadă a unei arte dezlănţuite care trece şi te ia cu ea şi îţi trebuie câteva minute ca să-ţi revii, ca să depăşeşti impresia de oroare pe care o provoacă acel enorm Christ pe cruce”. Scriitorul Joris-Karl Huysmans nu-şi ascunde tulburarea descoperind la Colmar, acum mai mult de un secol, una dintre operele cele mai fascinante ale picturii occidentale, cunoscută sub numele de Altarul din Isenheim.

După trei ani de lucrări intense, vechea clădire a Muzeului de la Colmar şi-a deschis porţile

Aceste panouri au fost pictate între 1512 şi 1516 de Grünewald, geniu contemporan cu Dürer şi Holbein despre care nu se ştie aproape nimic, în afara datei morţii sale, 1528, şi sunt integrate într-un poliptic dotat şi cu elemente sculpturale semnate de reputatul Nicolas de Haguenau.

Panou exterior al Altarului Orlier de Schongauer, ulei pe lemn

Destinate altarului principal al bisericii Antoninilor din Isenheim, o mică localitate de 20 de kilometri de Colmar, primele voleuri prezintă un Christ martirizat, cu corpul în descompunere, cu ochii ieşiţi din orbite, cu buzele aproape albastre întredeschise şi capul căzut într-o parte, împovărat de greutatea unei impozante coroane de spini, într-un decor arid constituit de un cer aproape negru. Viziune patetică şi stupefiantă a suferinţei, opera, care a fost lăudată de Otto Dix, Beckmann, Picasso, Ernst, Bacon, Pollock, Tinguely sau Jaspers Johns, este conservată la Muzeul Unterlinden de la deschiderea lui în 1853, în vechea mânăstire medievală a dominicanilor din Colmar.

Sfântul Anton atacat de demoni

Altarul din Isenheim, numit şi Sixtina Nordului

Marile lucrări de renovare şi de extindere de care a beneficiat instituţia oferă astăzi prilejul de a redescoperi această capodoperă în cele mai bune condiţii, înainte de a începe restaurarea ei în primăvara viitoare, operaţie ce se va desfăşura in situ şi la care publicul va putea să asiste.

Scăldat de lumina naturală şi ridicat cu câteva trepte mai mult decât la început, Altarul lui Grünewald tronează acum singur în mijlocul capelei mânăstirii Unterlinden, picturile şi sculpturile contemporanilor săi fiind plasate ceva mai departe. Această nouă prezentare permite o mai bună înţelegere a unei opere delirante, concepută ca o adevărată experienţă vizuală. O creaţie mobilă unică, ale cărei diferite părţi erau menite să se dezvăluie unele după altele, printr-un umil sistem de voleuri, sistem care este imposibil de reconstituit acum din motive de conservare, şi a cărui forţă n-o poţi sesiza decât cu o puternică imaginaţie.

Altarul din Isenheim în Muzeul Unterlinden

La început, când altarul este închis, privitorii descoperă teribila Crucifixiune descrisă atât de bine de Huysmans. Apoi, odată deschise primele două voleuri, culoarea te inundă din toate părţile într-o explozie de lumină, ce relevă o Bunăvestire, o Naştere şi o Înviere în care Christ, figură aproape ireală, apare într-un halou strălucitor. Dar nu s-a terminat. O ultimă etapă îl plonjează pe spectator în scenele vieţii Sfântului Anton: vizita sa la Sfântul Pavel în deşert, deci o scenă calmă, şi, în contrapunct, faimosul episod al Ispitirii în care Anton este agresat de o hoardă de demoni monstruoşi, dezlănţuiţi care pot sta cu brio alături de creaturile lui Ieronimus Bosch. În câteva clipe, această succesiune de imagini contradictorii provoacă emoţii extreme: oroare şi frică, bucurie, extaz, epuizare şi seninătate.

Interiorul Muzeului Unterlinden găzduieşte lucrări monumentale de Grunewald

Dar cui îi era oare destinată această compoziţie siderantă? Aici se află cheia înţelegerii operei, spune Daphné Bétard în revista Beaux Arts. Şi există un detaliu, braţul uşor cangrenat al Sfântului Anton în luptă cu forţele malefice, care ne arată calea. Acest element sordid este o aluzie directă la statutul locului în care se găsea iniţial altarul: una dintre mânăstirile Ordinului Antoninilor. Acest ordin de călugări cerşetori, care urma regula Sfântului Augustin, fusese fondat în 1092 pentru a îngriji şi asista bonavii atinşi de „răul arzător” sau „focul sacru”, o afecţiune care se va dovedi mai târziu a fi o intoxicare cu tăciune de secară, ce se manifesta printr-o senzaţie de arsură, prin dureri atroce şi halucinaţii, înainte ca mâinile şi picioarele să se cangreneze ca în opera lui Grünewald.

Faimosul altar al lui Schongauer, având în centru Madona cu Pruncul

În contextul acestor teribile epidemii, cultul Sfântului Anton ermitul s-a dezvoltat şi Ordinul Antoninilora prosperat. Aceştia au inventat o „băutură sacră”, amestec de vin şi plante medicinale, în care muiau relicvele sfântului şi pe care îl dădeau bolnavilor. În plus, pentru cei mai puţin îndrăzneţi din epocă, ei chemau în numeroasele lor stablimente chirurgi mireni.

Două episoade din Altarul din Isenheim, Agresarea Sfântului Anton de către demoni şi Vizita Sfântului Anton la Sfântul Pavel

Mânăstirea din Isenheim s-a deschis la sfârşitul secolului al XII-lea. Ea s-a mărit repede şi, în cadrul competiţiei acerbe dintre comunităţile religioase din epocă, gata să cheltuiască averi pentru a-şi asigura puterea, ea a stat la originea uneia dintre operele sublime ale istoriei artei.

Cu câteva ore înainte de deschiderea muzeului

Unii istorici presupun că bolnavii erau aduşi în faţa picturii lui Grünewald la venirea lor în mânăstire. Ce şoc trebuie să fi fost pentru ei descoperirea acestui Christ acoperit de plăgi asemănătoare cu ale lor, dar şi puterea de a se transpune în figura Sfântului Anton atacat de demoni… Altarul era deci rezervat membrilor abaţiei şi comunităţii religioase, dar şi pacienţilor ale căror trupuri şi suflete aceştia le îngrijeau. Abia la mijlocul secolului al XIX-lea el a devenit accesibil publicului larg.

La Colmar, Patimile după Matei

Isus iluminat în această scenă a Învierii, pictată de Grunewald dinamic

În panoul Răstignirea, se observă mâini care vorbesc, cele încrucişate ale Mariei, înveşmântată într-o haină albă ca un linţoliu, şi alături de ea Ioan Botezătorul, al cărui deget îl arată pe Christos răstignit, cu o figură de om şi de Dumnezeu în acelaşi timp. În centrul acestor personaje, la picioarele Crucii, apare Maria Magdalena. Mâinile lui Christos sunt pironite în cuie de sfântul lemn al crucii, iar privirea disperată este îndreptată către Tatăl Ceresc, spunând parcă „De ce m-ai abandonat?”. Există un extraordinar limbaj al mâinilor în această Răstignire a lui Grünewald.

Pentru acest concert celest, un înger cântă la viola da gamba

Pentru a înţelege mai bine forţa expresivă a picturilor lui, care nu se putea separa de persoanele cărora îi erau destinate, trebuie să ne întoarcem la momentul iniţial. Exista în acel timp acolo un spital în care erau vindecaţi bolnavii de „mal de arderus”, o boală care corespundea unui herpes zoster. Aceşti bolnavi sufereau precum leproşii, fiind excluşi din societate şi chiar dacă trăiau erau consideraţi morţi pentru familie. Altarul a fost mutat din biserica spitalului, dar cu siguranţă acesta a însoţit invocaţiile şi rugăciunile bolnavilor. Grünewald se spune că era un om credincios, un pictor nordic marcat de goticul târziu, şi înţelegea foarte bine gesturile Mariei, o mamă care trebuia să-şi înfrunte durerea cea mai mare, aceea de a-şi pierde fiul. Altarul trebuia să cuprindă şi Crucifixul. Se spune că acesta era aproape scandalos şi suscita cuvinte precum cele din „Idiotul” lui Dostoievski, atunci când Mîşkin pronunţă în faţa lui Christos mort fraza: „Această imagine poate să facă rău credinţei”. De ce? Deoarece acest crucifix a fost un model pentru expresionismul secolului XX, fiind chiar numit „artă degenerată”, pentru că insista asupra chinului fizic al lui Christos, iar corpul era disproporţionat, cu mâini foarte lungi, ca şi cele ale lui Ioan, prin raport cu Maria Magdalena, de mici dimensiuni. Pe de altă parte, prezenţa lui Ioan Botezătorul la picioarele Crucii e ancronică pentru că acesta a murit înaintea lui Christos.

Vechea capelă de la Colmar

Grünewald a pictat şi Bunavestire, cu concertul îngerilor care o acompaniază pe Maria înainte de a naşte, şi Madona cu pruncul, dar şi Învierea. Şi în aceste scene elocvente sunt gesturile mâinilor. În operele lui, mâinile sunt cele care vorbesc.

Panou din Altarul din Isenheim

O altă scenă importantă apare pe panoul Ispitirea Sfântului Anton asaltat de demoni. Unul dintre ei îşi sprijină palmele pe Biblie, iar pe corp îi apar aceleaşi semne ale bolii suferinzilor de la Isenheim. „Legenda aurea” a lui Jacopo da Varagine spune că doi sihaştri s-ar fi întâlnit în deşert, iar Grünewald prezintă discuţiile între cei doi susţinând încă o dată forţa expresivă a mâinilor, totul într-un peisaj suprarealist, populat de animale stranii şi ierburi medicinale, aşa cum le folosea Sfântul Anton pentru a vindeca bolnavii.

Martin Schongauer, Scene din viaţa lui Christ

O lungă perioadă, altarul a fost transferat la Colmar şi conservat la loc sigur, la Biblioteca Naţională a districtului. El a revenit la Muzeul Unterlinden în 1852, devenind piesa de rezistenţă a acestuia. Nu se putea găsi un loc mai bun pentru această operă decât noua instituţie instalată într-o mânăstire cu arhitectură gotică, a cărei capelă seamănă probabil cu cea din Isenheim, care a dispărut de mult.

Altarul lui Mathias Grunewald, ulei pe lemn

Închisă la Revoluţie, folosită ca spital militar, apoi cazarmă de cavalerie, mânăstirea Unterlinden a fost salvată in extremis de la distrugere de arhivistul oraşului, un oarecare Louis Hugot, care a obţinut de la municipalitate aprobarea de a instala acolo un cabinet de stampe şi desene, în 1847, şi de crearea Societăţii Schongauer. Proiectul lui Louis Hugot va duce la crearea muzeului. În 1853 vor fi instalate opere provenind de la aşezămintele religioase din regiune. Vor contribui, desigur, şi descoperirea unui mozaic galo-roman la Bergheim, în 1848, şi scoaterea de sub sechestrul revoluţionar a operelor care au fost transferate în vechea mânăstire a Dominicanilor.

Muzeul Unterlinden renovat şi deschis într-o nouă formă, în care totul este în alb, scăldat în lumină

Regizoarea italiană Elisabetta Sgarbi a făcut un film intitulat Apariţiile, dedicat operei lui Grünewald, în care se axează pe misterele lui şi ale Altarului de la Isenheim. În film, fizionomia Mariei, cu ochii închişi, este concentrată pe durerea interioară şi cu mâinile încrucişate într-o fuziune a umilinţei şi a delicateţii. A descoperi misterul Altarului de la Isenheim e ca şi cum ai redescoperi drumul credinţei. În filmul ei, concludent este jocul între lumină şi întuneric.

Schongauer, altă figură a muzeului

Interiorul Muzeului Unterlinden

În acest muzeu care adăposteşte un număr important de picturi şi sculpturi alsaciene şi germane din Evul Mediu şi din Renaştere se detaşează şi un alt artist, Martin Schongauer (către 1450-1491), supranumit în epocă „Frumosul Martin” datorită delicateţii operelor sale. Gravor fără pereche, ce reţinuse lecţiile naturalismului flamand pe care le-a combinat, cu mare subtilitate, cu idealismul goticului internaţional, el a cunoscut un imens succes în timpul vieţii şi a influenţat numeroşi artişti printre care şi pe genialul Dürer, care s-a dus la Colmar pentru a deveni discipolul lui, dar a ajuns prea târziu, după ce Schongauer tocmai murise de ciumă.

Noua extensie va fi inaugurată în 23 ianuarie 2016, în prezenţa preşedintelui Franţei, Francois Hollande, şi a lui Martin Schultz

Se cunosc de la acest artist inovator numai 16 stampe şi 7 altare pictate, printre care, Altarul Orlier, după numele Superiorului Mânăstirii din Issenheim, şi Altarul Dominicanilor, pictat împreună cu membrii atelierului lui, aflat astăzi în sala care îi este consacrată la Muzeul din Colmar, dar şi Altarul Sfântului Gheorghe, restaurat şi expus acum pentru prima dată.

Grunewald a pictat

Printre operele de prim ordin aflate în muzeu trebuie menţionate Crucifixiune de Hermann Schadeberg, între 1410 şi 1415, marcată de caracteristicile goticului internaţional, un Portret de femeie din jurul anului 1510, de Hans Hobein cel Bătrân, în stilul goticului târziu şi chiar cu elemente de Renaştere, Altarul bisericii Saint Martin, reprezentând Intrarea lui Christ în Ierusalim şi Cina cea de taină de Casper Isenman.

Printre opere se află şi tapiseria Guernica, după Picasso

Altarului Orlier, pe tema Buneivestiri, al lui Martin Schongauer i se adaugă, de mâna aceluiaşi artist, Noli me tangere (către 1480), tripticul Patimilor lui Christ, cu 7 panouri, Cele şapte bucurii ale Fecioarei, opt picturi exterioare de altar, Ispitirea Sfântului Anton, amintind de operele lui Bosch.

O extindere subtilă şi armonioasă

Săli luminoase la Colmar, extensii subtile şi armonioase pentru arta modernă

Întreprinderea de restaurare şi extindere a Muzeului Unterlinden nu era uşoară, dar arhitecţii Herzog&De Meuron au reuşit să renoveze vechea mânăstire medievală şi capela ei, clasate monumente istorice, dotându-le în acelaşi timp cu o extindere, fără să denatureze spiritul locului.

Formelor simple şi compacte ale edificiului monastic le răspunde acum o aripă nouă, numită Ackerhof, cu volume asemănătoare, care include şi vechile băi municipale în stil neo-baroc, ridicate în 1906. Situate de o parte şi de alta a Pieţei Unterlinden, reabilitată şi ea complet, vechea mânăstire şi noile spaţii de expunere sunt legate printr-o galerie subterană lungă de 60 de metri.

Colmar, un vechi oraş splendid, demn de a fi vizitat

În ceea ce priveşte muzeografia, ea decurge din sursa operelor. Creaţiile din Evul Mediu şi din Renaştere nu puteau găsi un cadru mai frumos decât partea veche. Galeria subterană marchează trecerea la secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cu piese de Rodin, Soutine şi Bonnard, în timp ce spaţiile contemporane, toate în alb, concepute cu mari deschideri, scăldate de lumina soarelui, adăpostesc colecţia de artă modernă în care pot fi întâlnite opere de Karl-Jean Longuet, Simone Boisecq si Fernand Léger. Dar și de Hartung, Arp, Brauner, Staël şi Jean Dubuffet, fără a-l uita pe Otto Dix, a cărui lucrare Războiul, în care citează vizibil Altarul din Iseheim, va face obiectul acestei expoziţii.

Noua clădire numită Ackerhof găzduieşte colecţii de artă modernă

Preşedintele Franţei, François Hollande, şi Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European, vor inaugura oficial noile spaţii ale Muzeului Unterlinden, întinse pe o suprafaţă de 8.000 de metri pătraţi, sâmbătă 23 ianuarie. Ei vor fi însoţiţi de Gilbert Meyer, primarul oraşului Colmar, Jean Lorentz, preşedintele Societăţii Schongauer, şi Pantxika De Paepe, directoarea muzeului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.