Muzeul vârstelor, de la copilărie la senectute

Fiecare purtăm cu noi un muzeu personal, în care adunăm şi conservăm urmele unor atitudini consumate sau dorite, ale unor idealuri aşteptate sau împlinite, sau multor eşecuri asumate, dar şi alungate. Acest muzeu este chipul nostru.

Aşadar, adunăm în muzeul personal, a cărui vitrină este chipul nostru, tot ceea ce întâlnim şi consumăm pe măsură ce creştem şi se desfăşoară în jurul nostru, de la şcoală la carieră, pe de o parte. Iar pe de altă parte, purtăm şi amprenta unei cronologii orizontale, a ceea ce dorim să devenim, nu prin forţa împrejurărilor şi a circumstanţelor, ci prin forţa schimbărilor provocate de noi.

Întreaga sumă de manifestări ale mentalităţii româneşti reprezintă continuarea manifestărilor similare, din veacurile anterioare. S-au schimbat doar accesoriile cotidiene, importate şi adaptate gusturilor fiecărui individ sau fiecărei colectivităţi, de la legislaţie la comportament. Adunăm în muzeul personal extensiile generaţiilor mai vechi – dincolo de cartela genetică mai există şi una culturală la fel de puternică şi îndelungată, şi adesea aceasta din urmă o poate modifica pe cealaltă.

Tot ce se întâmplă din copilărie până la maturitate contează pentru ceea ce va fi în cele din urmă bătrâneţea: obiceiurile de viaţă (alimentare, de muncă, de odihnă etc.), nu mai puţin filosofia adoptată, orice secvenţă a comportamentului, toate pregătesc calitatea vârstei a treia, poate şi a patra. (menţionăm totuşi şi premisele genetice, problema „longevităţii potenţiale”). Tot ce simte un tânăr sunt numai semnale ale tinereţii de care acesta nu este tocmai conştient. Sunt semnalele normalităţii. Cei tineri însă nu au de la bun început, aşa cum am spus, conştiinţa tinereţii, a valorii vârstei lor şi nu numai că-şi ignoră bunul de preţ pe care-l deţin, tinereţea, care înseamnă rezistenţa la efort, factorii de risc ce devin aproape inexistenţi, elan permanent, rezervă inepuizabilă de energie etc., dar abuzează de aceste calităţi, le risipesc.

În schimb, tot ce simte un bătrân sunt semnale ale bătrâneţii. El este conştient de acest fapt. Un bătrân simte practic tot timpul că este bătrân. Semnalele primite de un vârstnic, condiţia de a fi vârstnic îl obligă să-şi conştientizeze vârsta, să-şi limiteze efortul conform capacităţii, să nu facă gesturi riscante. Unui bătrân, conştiinţa vârstei nu-i este întreţinută numai de semnalele primite de la organism. Cei din jur îi transmit, în plus, continuu semnale prin care-i întreţin conştiinţa vârstei. Dar aşa s-au petrecut lucrurile întotdeauna şi aşa se vor petrece mereu. Este imposibil să fie altfel, aceasta este ordinea vârstelor, fiecare vârstă, fiecare etapă de viaţă are condiţia ei. Ar fi nefiresc ca un tânăr să-şi drămuiască capacităţile de la tinereţe gândindu-se că ar putea eventual să zburde la bătrâneţe. Cei tineri pur şi simplu nu se gândesc la propria bătrâneţe ca şi cum pentru ei bătrâneţea nu ar exista. Pentru că trăim şi înţelegem cu adevărat numai vârsta pe care o avem. Deşi adunăm în “muzeul personal” prelungiri culturale ale generaţiilor mai vechi.

Dar este posibilă, şi se impune înţelegerea vârstei trăite prin cunoaşterea vârstelor similare trăite diferit, în trecut, de alte generaţii. Astfel, Muzeul Vârstelor ar putea fi primul muzeu de antropologie urbană mergând nu pe reprezentarea cronologiei clasice, aşa cum vedem derulându-se astăzi majoritatea tipurilor de expunere muzeală, ci prin intersectarea cronologiilor, istoria devenind un accesoriu complementar, şi nu un fundament ştiinţific singular. Tematica expoziţională propusă pentru casa Filipescu-Cesianu se referă la istoria familiei şi a intimităţii.

Suntem aceiaşi de sute de mii de ani, însă cadrul cultural şi socio/profesional, evoluţia tehnologiei au adus modificări atât în privinţa trupului nostru (greutate, înălţime, fizionomie, boli variate), cât şi în privinţa mentalităţilor, comportamentului, abilităţilor etc.

Sunt oferite informaţii cu privire la evoluţia acestor elemente legate de natura umană pentru ultimii trei sute de ani.

“Muzeul vârstelor – de la copilărie la senectute” este atât o poveste despre intimitate, cât şi despre evoluţia raporturilor dintre generaţii în ultimii trei sute de ani, pentru mediul urban românesc, având Bucureştiul drept studiu de caz. O poveste despre cum ar fi arătat o zi din viaţa noastră, din secolul al XVIII-lea până în prezent. Acest proiect expoziţional îşi propune trei obiective pe termen lung.

Primul obiectiv: să-i apropie şi să-i familiarizeze pe adolescenţi şi tineri de ceea ce vor deveni peste treizeci sau patruzeci de ani. În toată această perioadă de timp ei vor trebui să se adapteze continuu unor factori de presiune externă (evoluţia societăţii si a profesionalizării), dar şi unor factori de modelare internă (intimitatea familiei şi a anturajului).

Al doilea obiectiv: înţelegerea vârstei trăite prin cunoaşterea vârstelor similare trăite diferit în trecut de alte generaţii şi mai ales dezvoltatea aptitudinilor de adaptare pentru vârstele care urmează, în funcţie de caz: adolescenţă, maturitate, senectute. Aceasta în raport cu exigenţele sociale, proiectele profesionale şi modelarea morală.

Al treilea obiectiv: cum putem construi un proiect de viaţă pornind de la modele similare al căror traseu s-a consumat în timpul generaţiilor trecute? Reuşita unui proiect de viaţă, nimic altceva decât un factor de echilibru între carieră şi intimitate, ţine întotdeauna de instrumenele de adaptare pe care le construieşti singur pentru a rămâne competitiv, în pas cu tehnologia pe de o parte iar pe de altă parte să aduci ceva nou, pentru a aduce plusvaloare profesiei tale şi astfel un plus de confort pentru următorii ani de viaţă.

Familia în timpul oraşului

Viaţa de acasă se naşte altfel cu fiecare dintre noi. Ea este bagajul nostru mitologic. Există mai întâi viaţa de acasă construită de părinţii noştri şi căreia îi purtăm frumoase amintiri de cele mai multe ori. Dar atunci apar şi primele proiecţii ale propriului destin, într-o viaţă de acasă diferită cumva faţă de aceea, care ne-a protejat până atunci.

Pentru început trăim viaţa copilăriei, unde timpul pare a fi mai diluat, mai generos cu aşteptările noastre de atunci. Însă dincolo de el intervin diferenţe în sensul că apar cele dintâi departajări: cărei lumi aparţii. Când spunem aceasta ne gândim la clase sociale şi venituri pe fiecare familie. Copilăria periferiilor este mai liberă de oprelişti pe când micuţii oraşului aşezat, al clasei mijlocii, intră pe traseul timpului supravegheat şi atent controlat de adulţi.

Tatăl ocrotitor şi cap al familiei a dominat prin atitudine şi poziţia sa orice imagine de la începutul secolului XX. Această realitate familială era predominantă în viaţa cuplului de odinioară. De aceea şi cronologia profesională a copiilor îşi avea ritmul ei clasic şi previzibil, chiar şi în lumea oraşelor. De aceea, bucuria de a fi acasă la 1900 era împărtăşită de toţi cei prezenţi.

La începutul secolului XX, copilăria periferiilor se articula pe tipul de profesie al tatălui pentru ca, 50 de ani mai târziu, peisajul social să se schimbe radical prin noile metodologii pedagogice şi opţiuni socio-profesionale coordonate ideologic de noul regim. Majoratul coboară la vârsta de 18 ani, faţă de 21 de ani până la 1948, eliminându-se perioada emancipării dintre 16 şi 21 de ani.

Bucuria de avea copii şi de a te bucura de prezenţa lor şi apoi bucuria de a fi alături de părinţi şi rude, împărţind tihna timpului liber, care se derula în ritmul generaţiilor care l-au trăit şi cultivat, pare astăzi un decupaj desuet. Între 1890 şi 1940 nu sesizăm diferenţe majore ale sentimentelor care tranzitau generaţiile unei singure familii. Schimbările se produc începând cu 1950 prin ideologizarea educaţiei şi chiar a vieţii de familie.

Astfel, dacă familia era micul univers care aduna aşteptări şi împliniri, ulterior, anonimatul blocului a schimbat intimitatea micro-peisajului familial, expunându-l unor consumatori de ocazie: vecinii. Pentru ca apoi, foarte curând, să apară şi pedagogul. Vârstele vieţii de acasă se risipesc începând cu vârste foarte mici, odată cu obligativitatea anilor de grădiniţă, dar şi a programului de lucru tot mai extins al părinţilor, dispărând treptat şi realitatea socială a femeii casnice. Rezultatul firesc al acestei schimbări de atitudine socială au fost copilul şi adolescentul cu cheia de gât.

Familia care se adună în faţa casei rămâne idealul fiecărei copilării. O realitate din ce în ce mai greu de construit, dincolo de nesincronizările dintre el şi ea, tot mai prinşi astăzi în ritmul trepidant al carierei.
Modul de viaţă, nivelul de educaţie şi urbanitate, şansele de normalitate pe traseul unei cariere gândite de pe băncile şcolii au un alt calapod cultural. Acestea formează cadrul unde se dezvoltă viaţa profesională. Societatea însă are forţa să aducă modificări spaţiului privat. Dacă ea este mai tolerantă sau represivă, atunci şi intimitatea se relaxează sau devine mai rigidă.

Întreaga sumă de manifestări ale mentalităţii româneşti reprezintă continuarea manifestărilor similare din veacurile anterioare. S-au schimbat doar accesoriile cotidiene, importate şi adaptate gusturilor fiecărui individ sau fiecărei colectivităţi, de la legislaţie la comportament.

Mediul urban are particularităţile lui, factori variaţi ce pot stimula ori bloca necontenitul proces al devenirii umane, incluzând aici atât viaţa profesională, cât şi intimitatea.

Oraşul, o hartă în continuă mişcare

În mediul urban domină competiţia, se trăieşte în tensiune. Toţi se grăbesc. O consecinţă va fi sporirea agresivităţii fiecărui individ, o astfel de trăsătură devenind poate un factor sine qua non al comportamentului fiecăruia. Agresivitatea duce la violenţă. Au loc modificări foarte rapide ale gusturilor, ale modului de viaţă, ale expresiei. Oamenii tind a se imita unii pe alţii, se iau după modele de viaţă oferite de publicaţii şi televiziuni. Apar obiceiuri noi ce se impun o vreme, fiind apoi înlocuite de altele. Ca şi moda. Obiceiuri care nu prea ţin seama de precepte morale şi nici de sănătate. De aici creşterea patologiei psiho-somatice. Consecinţele nu pot fi în întregime prevăzute.

Ritmul schimbărilor este foarte accentuat. Au loc schimbări în zona sexualităţii, a alimentaţiei, a petrecerii timpului liber, a mişcării fizice individuale. Efortul fizic e tot mai redus. Toate acestea au o relevanţă antropologică majoră.

Schimbările intervin sistemic şi uneori în regim de urgenţă, efectele impun, fără întârziere, adecvări la noile situaţii. În numai zece ani, omenirea se va resimţi în modul de viaţă cotidian de tot ce se inventează şi se aruncă pe piaţă acum.

Toate aceste întâmplări au adus la rândul lor, modificări de comportament, de mentalitate, au micşorat distanţele dintre ea şi el, îmbogăţind viaţa cuplului, dar şi greutăţi în a o echilibra odată ce Ea a câştigat dreptul de a fi întrebată. S-au petrecut transformări uluitor de rapide în privinţa vestimentaţiei puse în slujba trupului; jocurile minţii au ieşit din tiparele ceasloavelor şi s-au pus în slujba confortului intim. În cele din urmă, începutul vieţii private, al vieţii de cuplu, al intimităţii de orice fel, consumă şi spaţiul public iar socializării i-a revenit cea mai importantă misiune în a micşora distanţele atât dintre cei doi protagonişti, dar şi dintre generaţii.

Oraşul este asemenea unui organism viu. Şi s-a născut astfel deoarece noi l-am construit să semene vieţii noastre, dar să şi o modifice în final. Oraşul a fost de la bun început instrumentul social, cultural, economic şi politic prin care noi am experimentat în decursul mileniilor moduri de locuire, modalităţi de socializare, proiecţii ale confruntărilor şi ale tranzacţiilor, toate puse în serviciul dorinţei pentru confort, în viaţa de zi cu zi. Şi această viaţă de zi cu zi a impus în decursul etapelor istorice, tipologia cererilor care au modelat periodic oferta. Este vorba în fapt de un adevărat lanţ trofic. Nu putem spune că am pierdut ceva, noi cei de astăzi, spre deosebire de părinţii sau bunicii noştri, de acum 80 sau 100 de ani. Observăm însă imagini care diferă, pornind de la detalii vestimentare la peisajul străzii. Diferenţa este dată numai de schimbări care s-au petrecut în sfera trăsăturilor sufleteşti. Resortul interior este în cele din urmă punctul de plecare către schimbarea tuturor lucrurilor. Atât în viaţa noastră, cât şi în viaţa de zi cu zi.

Astăzi, avem un cotidian format din simboluri urbane, simboluri a căror consistenţă este dată de tot ceea ce s-a pierdut şi încercăm acum a recupera prin gesturi, preocupări, aspiraţii, scopuri, gânduri mărturisite sau vise împlinite. Este punctul de plecare al schimbării în mai bine în interiorul cetăţii, şi de armonizare cu lumea de dincolo de ziduri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.