„Năpasta”, un thriller macabru despre seducţie şi psihoza iubirii

Titlul acesta poate să-i supere pe câţiva regizori mari şi critici de teatru care se lasă mai greu convinşi de ideea că Radu Afrim ar fi un regizor atât de talentat. Îi recunosc capacitatea de a şoca, arta provocărilor şi riscul apostaziilor, dar nu prea cad de acord că talentul lui ar fi ieşit din comun sau cu ideea c-ar exista metafizică şi o capacitate de construcţie vizuală frisonantă în spectacolele lui Afrim. E ştiut jocul de cuvinte lansat de un mare regizor care constata că teatrul românesc se afrimă, de la Afrim citire şi contaminare. Cred că teatrul românesc se afirmă şi graţie lui Afrim, care are cel puţin trei atuuri de partea lui. Primul ar fi cultura textului dinspre filologie, chiar dacă nu e obedient faţă de textul original. Al doilea ţine de forţa şi lumina imaginii dinspre fotografie şi film. Dar nu ar fi vorba de teatru şi psihodramă fără implicarea totală a actorilor până la paroxismul detaliului. Toţi cred că ar fi în stare să monteze spectacole precum Afrim, care ar avea atâta succes la spectatorii tineri, de vreme ce gândeşte şi simte ca ei şi le aduce pe scenă dezinvoltura şi derizoriul, spaima în faţa a tot ce pare definitiv. Dar numai Afrim poate face regie în felul acesta care mi-a amintit de “Cuţitul în apă” şi alte filme de Polanski şi de şocul produs de groaza mocnind în indolenta realitate. O versatilitate de plastilină şi flexibilitatea până la topire şi explozie, precum aceea din “Soft Watch at the Moment of the Explosion” de Salvador Dali. Se potriveşte cu teatrul modern, cu Cehov, cu “Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, cu psihologia omului fără însuşiri din romanul lui Robert Musil, cu seducţia îngerilor căzuţi.

Ce a făcut Radu Afrim din “Năpasta” pe care a ales s-o pună în scenă, fiind atras de zona prozei tragice şi fantastice, de psihologie abisală a operei lui Caragiale, de naturalismul negru din nuvelele “O făclie de Paşte”, “Păcat” sau “Om cu noroc?”.

Avataruri etnografice, obiceiuri de nuntă şi înmormântare

Dau să intru cu Andreea în Sala Media, proaspăt deschisă în şantierul de la TNB, şi suntem poftite să ieşim afară, căci nu s-a dat drumul la public. Chiar de regizorul Radu Afrim, excedat de publicul nerăbdător să vadă “Năpasta”, piesa lui Caragiale care i-a adus dramaturgului cei mai puţini spectatori. Până la acest spectacol regizat de Radu Afrim la care e greu să găseşti bilete. Şi va fi tot mai greu. Pentru că merge vestea că spectacolul este halucinant printre tineri şi cronicarii de teatru. Pentru că există un public al lui Radu Afrim aproape fanatizat de regizor, de acest plus de realitate şi sensuri pe care-l aduce pe scenă scormonind în ţesuturile fragilităţii, dar şi buimăcelii violente pe care o generează. Pentru că regia şi scenografia sunt greu de trecut cu vederea, iar insolitul lor e plin de semnificaţii, cu toată această viermuire de trupuri tinere şi de urme de pământ, lăsate de tălpile şi palmele goale pe mobile şi pe haine, pe imaculatele canapele şi albii pereţi, asemeni unor amprente de noroi şi picturi rupestre ale unor trasee în viaţă condamnate. Nu şocul pe care îl provoacă prin fiecare spectacol mă interesează, ci efectele lui, de parcă aş privi la ştiri, după potop, înălţarea turnului Babel, ca o poartă trufaşă spre Dumnezeu. Contrastul între alb şi negru, ca un verdict imposibil de dat, e populat treptat de nuanţe, de culori învălmăşite şi o continuă maculare. Lucrurile şi spaţiul sunt mânjite, ca feţele tinerilor din obiceiurile populare cu Hâzi/ cei urâţi, de după colindat şi Ajunul Crăciunului. Şi bătăile rituale cu ciomege care preced ritualul peţirii miresei. Un etnolog va găsi numeroase relicve ale violenţei din tradiţii în violenţa şi formele de entertainment contemporane. Regizorul a adus pe scenă, în locul crâşmei din piesă, barul şi discoteca omiprezente în viaţa tinerilor de oriunde. Plasma televizorului pe care se uită, tot în baruri, la meciuri sau ştiri morbide, scandalul sonor şi muzica omniprezentă alături de dansul în grup, frenezia mişcării în gaşcă. Toată această arhitectură care ne descoperă predicţiile şi actualitatea lui Caragiale în zona scenariilor morbide şi a ştirilor sângeroase din media. Cu alcoolul satyrilor contemporani şi proiecţii fantastice sub orga de lumini, cu satanisme şi psihologii păgâne, resuscitate a la Roman Polanski.

Un text din caietul-program al spectacolului alege din “Revista Fundaţiilor” comentariul lui Tudor Arghezi, intitulat “Oamenii lui Caragiale”. Regia şi mai ales scenografia semnată de Vanda Maria Sturdza pun în valoare ideea lui Arghezi că dramaturgul “a anticipat schema unei societăţi în înfiripare” şi a avut “puterea de a face, ca Dumnezeu, oameni cu niţel noroi”. Pământul negru ce ocupă întreaga scenă devine patul germinativ pentru toate semnificaţiile piesei “Năpasta”.

Un thriller macabru

Piesa lui Caragiale, adusă în lumea tinerilor de azi

“Năpasta” ne apare ca un thriller macabru despre seducţie şi psihoza iubirii şi a păcatului în opera dramaturgului, neînţeles acum un veac decât de o parte din critici, printre care Ionescu-Gion şi Nicolae Iorga. Spectacolul trebuie văzut măcar pentru că răscumpără toate comentariile de text din manualele de liceu ce i-au prăfuit şi anchilozat pe marii clasici din literatura română. E montat ca un thriller, conţine toate ideile unui scenariu de film din genul celor impuse de ultimul val. În spatele uşii ce se închide în urma noastră, zăresc chipul copilăros, de adolescent teribil de senin al lui Radu Afrim, care mai meştereşte ceva cu actorii probabil. Sunt ultimele pregătiri înainte să înceapă “Năpasta”. Capul cu păr blond roşcat din spatele uşii, pe care ne-o închide ferm în faţă, nu acoperă patul de cernoziom, întins ca un covor pe toată scena, ţărâna şi glodul de noroi din care suntem făcuţi şi în care ne întoarcem, plămadă de viaţă şi moarte. Această vieţuire a morţii şi vieţii împreună, a iubirii şi crimei se repetă la nesfârşit în toată mişcarea spectacolului. Normalitate şi nebunie se adâncesc şi ies din pământ. Cu intuiţia lui care degajă fineţe şi forţă, seducţie şi sălbăticie, Radu Afrim a smuls drama “Năpasta” din zona ruralului de muzeu, descoperind în ea previziunea unor atavisme contemporane, o lume bântuită de păcat, de complicităţi şi iluzii, de măşti, artefacte şi sărbători, de ritualuri ce amestecă naşterea, nunta şi înmormântările.

Marius Manole în rolul lui Ion şi Mihai Călin în cel al lui Dragomir

Realitatea îşi întoarce semnificaţiile de o parte pe alta ca pământul întors în brazdele noi. Ca pământul se despică şi îşi arată măruntaiele şi relicvele, rădăcinile, urmele crimei, premeditarea altei crime, revanşa pusă la cale zilnic şi amânată, ca o tortură egal împărţită între victimă şi criminal. Fiecare personaj în “Năpasta” trăieşte dubla condiţie a victimei şi criminalului şi tânjeşte după o inocenţă, o cvasi-normalitate pierdută. Aceasta e miza jocului ambiguu trăit de Dragomir, şi el ca toate personajele un bifrons. Interpretat de Mihai Călin între controlul de sine şi nevoia de compasiune a celui lipsit de iubire, actorul joacă rolul soţului a cărui nuntă şi viaţă împreună cu Anca nu ar fi existat fără această dublă condiţie de criminal şi victimă, de monstru şi om demonizat. De aici resemnarea şi revolta, o existenţă împărţită între câştig şi pierdere, posesie şi iubire mereu ştirbită de fantoma celui ucis. Rolul lui Dragomir interpretat de Mihai Călin e jucat în registrul realităţii conservatoare care disimulează neantul interior sub masca stereotipiilor. Îl va deconspira şi se va trăda din pricina calcului cu privire la prescrierea crimei, căci nu există iertare.

Ielele secătuind fiinţa dansatorilor

Ion, interpretat magistral de Marius Manole, devine partitura actorului total, el singur un spectacol în sine de combustie şi inteligenţă, de umanitate şi animalitate, de semnificaţii profunde şi asimbolie. Pe Marius Manole îl văd în fiecare rol arzând ca o lumânare la ambele capete şi asta mă sperie uneori, ca şi cum aş dori să-l văd uneori că se cruţă. M-am liniştit urmărindu-i jocul în rolul nebunului, personajul-cheie al dramei “Năpasta”, ca victimă, raisonneur, unealtă pregătită şi scăpată din mână, prizonier al irealului şi simbol al unei libertăţi sinonime cu pierderea minţilor. Normalitatea se simte în schimb prizonieră, are obsesia sensului absolut, trăieşte dramatic polaritatea iubire-indiferenţă, viaţă şi moarte, iertare şi răzbunare. Mai aproape ca registru de rolul interpretat în “Viaţă de câine”, Marius Manole îşi controlează delirul lucid. Plăcerea de a juca şi talentul uriaş eliberează în cazul lui implozii şi risipesc prea plinul.

Gheorghe, interpretat de Emilian Oprea, trăieşte doar potenţial soarta lui Dragomir, împins de iubirea pentru Anca spre un destin de complice al răzbunării şi de criminal plătit cu iluzia că ar fi iubit. Iubirea e ca o boală ce maculează şi ucide.

Afrim aduce nonşalanţa unui reporter şi dansul fanilor

Anca (interpretată alternativ de Irina Semciuc sau Simona Popescu) trebuie să joace povara seducţiei pe care o iradiază, cu cât mai normal, cu atât mai periculos. Prin acest personaj, piesa “Năpasta” adună parcă toate cazurile psihanalizei eternului feminin, înfăţişându-ne o Medee, o Antigonă şi o Salomee, o anonimă seducătoare, sub chipul unei tinere ce ia minţile bărbaţilor ca ielele secătuind fiinţa dansatorilor. Regizorul şi-o imaginează creatoare de modă, căci nu e prea mare diferenţă între a croi tipare şi a crea un stil şi a croi vieţile apropiaţilor noştri, iar foarfeca e de când lumea instrumentul veşmintelor frumoase, dar şi unealta morţii ce taie firul vieţii. Nimic nu e întâmplător în acest spectacol, nici nonşalanţa sau teribilismul care irită scleroze de receptare. E benefică ideea de a smulge textul lumii rurale, sugerată numai prin avataruri etnografice, obiceiuri de nuntă şi înmormântare din culegerile lui Simion Florea-Marian. Sunt intercalate succint măşti şi piese muzicale interpretate live de Luiza Zan şi Valentin Luca, iar citatul scenografic nu are nimic descriptiv sau decorativ, funcţionând ca un colaj suprarealist şi ludic-ironic pentru un plus de realitate şi relativism. Grupul de prieteni sau însoţitori aduşi în spectacol, în care apar Andra Poiană, Andreea Perju-Deciu, Anamaria Olaş, Alina Badea, Cătălin Jugravu, Vlad Trifaş, Eduard Haris şi Cezar Vlad, sunt precum corul, în tragediile şi comediile antice, alaiul unui carnaval, defilarea unor destine similare, măşti ale unei realităţi similare. Merită să-i privim atent ca să vedem cât de fin şi imaginativ îşi lucrează Radu Afrim mişcarea, caracterele, pozele de grup, portretele şi slalomul scenelor de gen contemporane. Cu o mobilitate şi picturalitate lunară, spectrală uneori. Ironic, când vine vorba de moda fantomelor.

Vizionarul Caragiale şi actualitatea lui mondială

O explozie de tinereţe într-un thriller

Caragiale nu este prizat de Radu Afrim pentru comediile sale ce rostogolesc precum un veşnic Hopa-Mitică, arhetipul naţional, retorica patriotardă, compromisul ca happy end cu pupat Piaţa Independenţei. În schimb, zona psihologiilor bântuite îl atrage, carnavalescul tragic. Prin uşa întredeschisă câteva secunde îl mai zăresc pe Radu Afrim înainte de spectacolul lui cu “Năpasta”. E singur în sala goală, cu decorul pus la punct şi pământul negru şi reavăn acoperind podeaua, proaspăt întins şi greblat, fără nici o urmă lăsată de om în ţărână. Dar urmele vor veni. Am intrat prea devreme, aşa că vom face ascultătoare cale întoarsă, în vreme ce acest regizor tânăr, adulat de publicul tânăr, se pregăteşte să scormonească şi să dezgroape, prin spectacolul lui, realitatea ascunsă, posedată de demoni, trauma, năpasta, premeditarea, beţia revanşei, un altfel de joc al ielelor şi fragilităţii care induce psihoza şi crima. O va face fără încrâncenare, pasional şi ironic, cu bucurie şi sarcasm, scăldate în nepăsare, cu profesionalismul unui defileu de modă şi bucuria petrecerii anonime din discoteci, cu atenţie la rating precum ora de ştiri senzaţionale şi sângeroase, amestecate cu evenimente mondene. O bătaie care ucide, o nuntă fără iubire. Regizorul vitalizează pasiunile cotidiene, slăbiciunea şi ticurile noii generaţii de socializare. Cu muzica interpretată live de Luiza Zan şi Valentin Luca şi coregrafia semnată Silvia Călin, care prefigurează şi încătuşează năpasta în melodia aleasă la nuntă de un DJ. Cu dansul frenetic sau lasciv de pe un ring de ţărână, nu altul decât pământul ce ascunde crima, pregăteşte mormântul şi încolţeşte pătimaşă iubirea. Mod de a recicla frenezia şi indiferenţa în tragedia personală, de vreme ce orice caz de pe pagina întâi e înlocuit de mii de alte cazuri şi alunecă în uitare pe toboganul timpului, precum vestimentaţii pe manechine, la defileuri de modă. Destinul ne obsedează mai puţin când e cântat, filmat şi purtat de altcineva şi îl privim ca spectatori setoşi de thriller ce-şi caută exorcizarea în năpasta celorlalţi. Nevoia de thriller, de senzaţii tari, chiar acest scenariu al amânării şi premeditării cresc dorinţa de adrenalină, întreţinând dependenţa, liantul şi chiar confuzia dintre victimă şi criminal, dintre realitate şi delirul controlat. Apelând la multiple înrămări, la decupaje de mise-en abîme, pe care realitatea le conţine mai mult decât arta, Radu Afrim aduce nonşalanţa unui reporter de ştiri şi dansul fanilor la megaconcerte, în regia “Năpastei”.

Marius Manole

Tragedia umană privită pe sticlă devine un fapt senzaţional, un stop cadru strălucit, o fotografie de copertă sau de afiş. Fetişizarea spectaculosului înlocuieşte viaţa cu surogate de carpe diem. Carnavalul, saturnaliile, parodia sacră au conţinut dintotdeauna violenţa şi provocarea. Muzica, dansul, sexualitatea şi sărbătoarea, ca un preludiu al morţii. Moartea ca o idee de scenariu ce vinde filmul. De aceea nu mă îndoiesc că Radu Afrim ar fi un excelent ambasador al lui Caragiale în America. Succesul lui printre tinerii spectatori nu ţine doar de reţeta unei vârste. Ci de mentalitatea unei lumi de pretutindeni azi, care-şi ascunde fragilitatea sub privirile spectatorului indiferent, cercetând grozăviile lumii cu ochi de estet şi vizitator de link-uri. Caragiale ni se arată un vizionar nu doar în zona comicului, absurdului şi grotescului globalizat, ci şi în zona violenţei ce exprimă şi ocultează emoţii profunde.

“O tăcere asurzitoare”, vorba înneguratului poet Emil Botta, la spovedania mondială despre noi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.