Narcisism şi lăcomie

În societăţile actuale se strâng fapte incomode, care cer explicaţii şi soluţii ce ies din tipare deja exersate. Nu asistăm, bunăoară, pe înseşi culmile modernităţii, la cultivarea conformismului, la exaltarea figurilor de carton, la înrolarea neaşteptată în terorism, la strângerea de bogăţie mult dincolo de nevoile persoanei, la expansiunea indiferenţei? Astfel de fapte pot fi explicate, până la un punct, de ştiinţe – sociologia, economia, dreptul, pedagogia. Ceea ce se şi întâmplă, dar sunt tot mai mulţi cei care simt că fiecăreia îi scapă ceva.

Ceea ce scapă pare să se joace la nivelul unor structuri internalizate, greu accesibile cercetărilor factuale. Ele rămân mai accesibile acelor metodologii care, plecând de la constatări empirice, modelează şi propun rezolvări.

Pe această direcţie, încurajaţi de succesele psihologiei (în şcolile ce modelează date plecând de la empatie, sau de la psihanaliză, ori de la cogniţie), unii autori caută tipurile de personalitate, pentru a deriva apoi, din examinarea acestora, nu numai comportamente, ci şi ceea ce se petrece în întregul societăţii. Procedeul suscită reserve justificate, întregul fiind totdeauna mai mult decât suma părţilor în cauză. Nu poţi deriva, să zicem, macrofenomene, precum specificul popoarelor, conflictele de sisteme sociale, luptele marilor partide, revoluţii şi reforme, din simple procese psihice, oricât de răspândite în populaţie ar fi acestea. Psihologizarea nu face faţă proceselor sociale de amploare.

Dar, chiar pe fondul unei asemenea abordări, psihologi şi psihiatri de anvergură captează astăzi plauzibil psihologiile individuale (“structurile de personalitate” sau felul de a se manifesta al oamenilor, cum se mai spune) şi formulează ipoteze fertile. Argumentul lor, că tipurile de personalitate condiţionează manifestările oamenilor în societate, este solid. Mă opresc aici asupra uneia dintre cele mai elaborate expertize recente de acest fel din volumul lui Hans-Joachim Maaz Die narzisstische Gesellschaft. Ein Psychogramm (C. H. Beck. München, 2012), care aruncă lumini noi asupra faptelor de felul celor amintite.

Narcis este bine cunoscut din mitologia greacă, reluată în Metamorfozele lui Ovidiu. Născut dintr-un viol, nu a beneficiat de atmosfera integrativă a unei familii. Crescut cu precauţie – mai ales după ce mama află de la prezicătorul Tiresias că “fiul va muri dacă nu îşi rămâne străin” –, Narcis se formează sub regimul distanţării de propriile sentimente. Totuşi, când îndrăzneşte să o îmbrăţişeze pe Echo, aceasta îl refuză. Dezamăgit, respinge orice avans din partea altor nimfe şi rămâne să se iubească doar pe sine. Zeiţa răzbunării, Nemesis, îl aduce însă în situaţia de a-şi privi oglindirea într-un luciu de apă, încât se îndrăgosteşte de propria imagine, caută să o îmbrăţişeze ca pe alt om, se scufundă şi dispare. Dispariţia este descrisă diferit la greci, la Ovidiu, la alţii, dar miezul a rămas. Narcisism înseamnă, în ultimă instanţă, iubire de sine exclusivă, oarecum în pofida realităţilor. Ipoteza la îndemână pentru psihologi este că, în situaţia în care, datorită împrejurărilor, iubirea nu are cum să se exprime, aceasta ia calea devoţiunii pentru înlocuitori (iniţiative, abstracţiuni, instituţii) din viaţa socială.

Psihiatru şi psiholog dintre cei mai reflexivi, Hans-Joachim Maaz a făcut din Narcis cheia pentru a înţelege societăţile modernităţii târzii. Cunoscutul mit i se pare că permite interpretarea unor fapte pe care le-a stabilit. Frustrările din relaţiile timpurii ale persoanei au efecte durabile în viaţa socială a acesteia. În societăţile actuale, exprimării sentimentelor îi rămâne prea puţin loc, încât apar efecte perverse. Urmare a frustrărilor, persoanele îşi creează imagini de sine iluzorii şi sunt disponibile să se dedice erzaţurilor de tot felul. La minima destrămare a iluziilor se produc îmbolnăviri. Autoreferenţialitatea obsesivă ilustrată de Narcis este plină de pericole. Mitul lui Narcis este folosit în cartea Societatea narcisiacă nu atât pentru a surprinde alte trăsături ale cunoscutei maladii, căreia îi dă numele, cât pentru a caracteriza societăţi întregi.

Explorând o cazuistică bogată, Hans-Joachim Maaz trage concluzii demne de luat în seamă. Acestea sunt reunite în ideea că, atunci când tropismul iubirii fireşti întâmpină piedici, au loc procese psihice întortocheate şi cauzatoare de deformări, ce pot fi puse în seama „deficitelor narcisice“. „Un tânăr care respinge plin de sine orice oferte de iubire, este condamnat la tragică iubire de sine[…]. Din cercetarea mea ştiu, însă, că oamenii care nu sunt iubiţi dezvoltă o mare angoasă în faţa iubirii, pentru a nu li se aminti de lipsa de iubire […]. În cursul expunerii mele voi face clar cât de mult sunt periclitaţi oamenii atunci când nu mai pot compensa deficitele narcisice existente sau nu se mai pot despărţi de realitatea lor sufletească amară […]. Pe de altă parte, autoreferenţialitatea (Selbstbezogenheit) duce, de asemenea, la o viaţă solitară, plină de durere, uşor iritabilă şi nefericită, care poate deveni izvor al multor dificultăţi şi îmbolnăviri“ (p.10). Aşadar, procese psihice originate în narcisism – mai exact în absenţa tenace a reacţiei dorite din partea celorlalţi şi în fixaţia iubirii de sine – ar explica în bună parte fapte ce se adună mai nou în jurul nostru.

Asumpţia autorului Societăţii narcisiace este că un anumit narcisism ţine de “sinele (Selbst)” persoanei şi este condiţie a acesteia. Nu există persoană fără raportare la sine; nu există societate performantă fără trăirea personală a vieţii şi, deci, personalizarea oamenilor. Raportarea la sine devine însă chestionabilă atunci când intră în coliziune cu condiţiile unei societăţi ce leagă personalizarea şi respectarea de reguli generale. O asemenea coliziune s-ar petrece pe scară mare azi. Pe urmele cercetărilor înnoitoare ale lui Donald Winnicot, consacrate “dezvoltării emoţionale”, Hans-Joachim Maaz distinge un “sine autentic (wahres Selbst)”, în care “omul trăieşte în relaţia continuă cu lumea înconjurătoare”, de care “se lasă influenţat, dar nu determinat, şi asupra căreia exercită influenţă, fără iluzia că o poate crea”, şi un “sine fals (falsches Selbst)”, în care “omul este de fapt trăit de împrejurări, destrămat de aşteptări diferite, chinuit de sentimentul de a nu fi niciodată destul de bun” (p.12). Corespunzător, autorul vorbeşte de “narcisism sănătos” şi de “narcisism deranjat”, ultimul fiind asimilat cu “narcisismul patologic”, adică cu narcisismul marcat de “boli sufleteşti”. “Omul narcisic normal este la sine şi pendulează între retragerea şi afirmarea propriilor trebuinţe, pe care înţelege să le satisfacă, să le modifice sau să le amâne adecvat; dimpotrivă, omul deranjat narcisic rămâne în continuă nelinişte, tensiune şi nemulţumire, fiind pus în mişcare de dorinţa de împlinire veritabilă, care este deja de multă vreme pierdută definitiv” (p.21). Omul normal înţelege şi acceptă graniţe ale satisfacerii trebuinţelor, cel deranjat nu le sesizează. Societăţile actuale l-ar multiplica necontenit pe al doilea.

Hans-Joachim Maaz vede “deficitul narcisic” nu doar ca o explicaţie a unor malformări sociale, ceea ce mi se pare plauzibil. El vede acest “deficit” ca ceva mai mult, ca sursă a tuturor deformărilor din societate, apoi ca sursă a oricărei încercări de performanţă (p.22), chiar ca sursă a războaielor (p.27), a actualelor lupte pentru putere (p.193), ceea ce este vizibil forţat. Desigur, nu putem contesta că orice iniţiativă umană are un aspect psihologic şi presupune o investiţie a unor energii. Trebuie să recunoaştem însă că nu avem, cel puţin deocamdată, cartografierea suficientă a energiilor ce pun în mişcare persoanele. Iar de comensurarea lor nu este realist să se vorbească acum. Este tentant să se aplice legea conservării energiei, dar nimeni nu a putut circumscrie aceste energii cu precizie. De aceea, din examinarea psihologică şi psihiatrică nu rezultă, decât printr-o simplificare a explicaţiei, că am putea deriva toate comportamentele dintr-o anume energie şi direcţionare a investirii ei. Psihologii şi psihiatrii propriu-zişi ai diferitelor şcoli, fiecare credincios explicaţiei favorizate de respectiva şcoală, fac propuneri ce nu ar trebui ignorate şi nu pot fi refuzate, dar acestea se cuvin plasate în concepţii mai largi.

“Un simptom esenţial al narcisismului este incapacitatea de empatie” (p.27), ne spune autorul Societăţii narcisiace. Consecinţa imediată este faptul că narcisiacul ia orice din afara sa ca “obiect”. Inclusiv în relaţia cu cei apropiaţi, el se raportează de fapt la “obiecte” (p.163). În mod efectiv, el se ocupă de sine însuşi şi când pretinde altceva. “Un narcisiac nu iubeşte, el vrea să fie iubit, el nu se gândeşte la aproapele său, el are nevoie de el, el nu ia în seamă ce se petrece cu altul, el ia notă doar de felul în care acesta se raportează la el: folosibil sau inutil, prieten sau duşman” (p.27). Deoarece nu este mulţumit cu ceea ce este, narcisiacul caută să obţină confirmarea valorii sale de la cei din jur. “Narcisiacul face totul pentru a obţine confirmarea de care are nevoie pentru viaţa sa: străduinţă, silinţă, perfecţionism, randament, prestigiu, manipulări, sugestii, cadouri, mituiri, promisiuni, participări, conducere – totul, totul dintr-o nevoie: «să fie iubit» pentru aceasta. Ceea ce lăuntric nu există, trebuie adus din afară…” (p. 28). Narcisiacul este, altfel spus, destabilizat şi caută să se confirme cumva.

Potrivit lui Hans-Joachim Maaz, “narcisismul patologic” se întruchipează în două feluri de persoane. Acestea sunt “Sinele mare (Grossenselbst)”, caracterizat de “iubire de sine cu supramăsură”, şi “Micul mare (Grossenklein)”, care se distinge prin abandonarea propriei vieţi în mâinile altora. “Sinele mare se dezvoltă spre vampir, Micul mare spre linguşitor” (p.28). Un narcisiac de felul “Sinele mare” poate fi mic de statură, dar crede că este “mare” prin ceea ce promite. El caută să le inducă celorlalţi recunoaşterea sa (p.34) prin discursuri, la drept vorbind, monologice. Un narcisiac de tipul „Micul mare” abordează lucrurile masochistic, iar discursul lui specific este plin de reclamaţii, rugăminţi, văicăreli, suspine (p.37). In extremis, acesta dezvoltă discursul „propriei învinovăţiri (Selbstbeschuldung)”, eventual al vinovăţiei tuturor.

Pasul neaşteptat al lui Hans-Joachim Maaz constă în interpretarea celui de al doilea, Micul mare, în termenii narcisismului. Cele două tipuri de narcisiaci ajung, însă, să se şi împletească în aceleaşi persoane. Și în cazul primului şi în cazul celui de al doilea, precum şi în cel al combinaţiei lor, este vorba de „deranjamente ale evaluării de sine (Selbstwertstörungen)”. Acestea ajung să îşi pună amprenta asupra unor societăţi întregi şi să le transforme în „societăţi narcisiace”.

De unde vine „societatea narcisiacă”? Desigur, majoritatea covârşitoare a oamenilor se comportă normal, scrie Hans-Joachim Maaz. Dar „graniţa dintre normal şi patologic este fluidă”, căci evaluarea de sine realistă poate fi „destrămată”, încât marea majoritate poate deveni „înstrăinată şi patologică” (p.49). Se observă foarte uşor acest fapt atunci când, de exemplu, ceea ce spun criticii lucizi ai opiniilor oficializate este respins de plano prin mobilizări, când opiniile persoanelor sunt atacate organizat cu sofisme ad hominem sau ad verecundiam, când se preiau fără precauţie informaţii false din jur, când „argumentul” lipsit de răspundere „se spune că…” este creditat. Prin anonimitate, Internetul oferă astăzi multora ocazia defulării şi prilejul de „a-şi transfera altora, în mod proiectiv, rănile sufleteşti propri”. Aici, descărcarea prin calomnie nu numai că are câmp liber, nefiind sancţionată, dar este facilă şi cu atât mai îmbietoare, cu cât calomniatul nu e cunoscut personal (p.49). Şirul exemplelor poate fi prelungit practic la nesfârşit.

Se dezvoltă, în societăţile moderne de astăzi în orice caz, ne spune Hans-Joachim Maaz, o „structură destructivă” în mentalităţi şi în relaţiile oamenilor, care ar trebui să preocupe. „Tragicul şi periculozitatea atitudinii destructive, contra altora şi contra propriei persoane, constă în aceea că ceea ce se petrece este socotit «normal» şi «corect» căci «toţi» fac astfel”(p.49). Apoi totul este justificat, mai ales „atitudinile greşite şi destrămarea realităţii”, cu argumente ce se cred „raţionale” şi „raţionalizate”, impuse în fapt prin mediatizare şi întreţinute de propagandă şi educaţie.

Hans-Joachim Maaz este de acord că în societate acţionează forţe mai „tari” decât procesele psihice: tehnologii, forţe economice, raporturi sociale, instituţii, formaţiuni politice, cultura. Nu se poate face abstracţie de acestea când se vrea explicarea fenomenelor sociale. Argumentul autorului Societăţii narcisiace este însă acela că în orice situaţie, opiniile oamenilor duc la acţiuni şi generează realităţi. Aceste opinii trădează astăzi, potrivit analizei sale, indubitabile „deficite narcisistice”, care au făcut ca „apărarea în raport cu rănirile narcisice să devină baza structurilor sociale” (p.51). „A merge alături de…”, „a participa la…”, „a fi de acord cu…” devin mecanisme de apărare, chiar în forma entuziasmului pentru un război sau altul, a exprimărilor extremiste, a aprobării măsurilor punitive, a clamării superiorităţii proprii şi mai ales în împărtăşirea „lăcomiei (die Gier)”. În orice caz, s-a format, istoriceşte, o infrastructură a vieţii psihice, care s-a sedimentat ca a doua natură şi care explică fapte. Ea ţine de „inconştient” şi comandă manifestările oamenilor acestui timp. Se poate spune, în acest înţeles, că „existenţa determină conştiinţa, dar inconştientul determină existenţa” (p.52) pe calea „motivelor ascunse ale acţiunii”.

Cartea lui Hans-Joachim Maaz oferă abundente exemple pentru ideea că „motive ascunse”, ce se lasă descrise ca „deficite narcisice”, explică comportamente actuale. Bunăoară, faţă de destinul unor figuri mediatizate, precum, la un moment dat, Lady Diana sau Michael Jackson, mulţi oameni cad, după caz, în extaz sau nemulţumire, chiar dacă nu i-au cunoscut vreodată pe respectivii, printr-un soi de „sentimente proiectate, legate de mândrie, bucurie sau revoltă, durere şi tristeţe” (p.53). Pretenţiile narcisiste sunt „cea mai frecventă cauză a despărţirii într-o relaţie de prietenie şi în toate celelalte relaţii sociale” (p.58). Narcisiacul caută să devieze de la „mizeria psihosocială” şi să creeze un înlocuitor oarecum contrafactual, de genul „competiţia rezolvă totul” sau „morala este tot ce ne mai poate salva”, iar un întreg sistem de propagandă este întreţinut de efortul de a-l acredita. Sinele mare va genera ideologia „performanţei”, Micul mare pe cea a „asistării” (p.107). Conducătorii şi şefii iau poziţia de Sine mare, iar cetăţenii rolul de Mic mare (p.61). În consecinţa unei schimbări a percepţiei de sine ce s-a petrecut între timp, s-a ajuns ca „problematica valorii proprii să găsească vehicolul potrivit în bani, pentru a se ameţi cu posesie şi consum” (p.64). Pe fundalul acestei schimbări, deşi se cunosc bine urmările destructive ale schimbării climatice, distrugerii mediului, morţii speciilor, maladiilor civilizaţionale, energiei criminale, victimelor circulaţiei, infestării radioactive, terorismului, se face puţin pentru a le reduce (p.66). S-a schimbat natura politicii, încât cel mai important este succesul imediat. „Urmările târzii ale deciziilor şi viziunile îngrijite cu privire la viitor nu mai au a juca vreun rol” (p.190). Succesul momentan trece ca dispensă de la competenţă şi înţelepciune şi, în fond, de la răspundere.

Mai nou, „lăcomia” este noua formă reprezentativă pe care o ia narcisismul în societate. Hans-Joachim Maaz o priveşte ca simptom al unei „îmbolnăviri narcisistice” pe scară mare. „Lăcomia este stimulatorul narcisic pentru a veni la putere, în vederea dobândirii de avantaje, privilegii şi mai ales de bonusuri (Boni) materiale, sau pentru a participa la succesele din avanscenă.” (p.191) „Lăcomia” este o atitudine profund caracteristică societăţilor actuale, care contribuie cel mai mult la reproducerea lor

Hans-Joachim Maaz foloseşte cercetările sale de psihiatrie pentru a lămuri situaţia democraţiei. “Democraţiile occidentale existente au în fapt două slăbiciuni primejdioase…1. Puterea politică se află în mâna majorităţilor, a căror informare şi formare politică este îndoielnică. Oamenii se lasă uşor influenţaţi din motive psihice (narcisistice) de apărare şi devin victime ale facerii de opinii, în loc de a acţiona conform unei voinţe politice bine chibzuite. …2. Un grup crescând de neparticipanţi la vot nu are platformă pentru refuzul de a alege. Partidul celor ce nu participa la vot întăreşte pericolul ca grupările extremiste mai mici să devină relativ mari, să ajungă, în acest mod democratic, în parlament şi să se poate construi mai departe cu banii din impozite” (p.209-210). Slăbiciunile trec, din nefericire, drept normale, or, însăşi considerarea multor neajunsuri drept normalitate este suspectabilă astăzi.

Hans-Joachim Maaz propune o concepere a democraţiei nu doar pe latura drepului de vot şi a libertăţii votului, care rămân desigur baza fermă, ci şi pe linia conlucrării cu celălat pentru soluţii mai bune. El consideră că aspectul competiţional al democraţiei nu ar trebui să sufoce aspectul cooperativ. “Cunoştinţele şi poziţiile trebuie interogate sub aspectul motivelor subiective ce le stau la bază; mai întâi, sub cel al posibilei înţelegeri reciproce. În centru nu se mai află astfel ţintita, cu totul înşelătoarea căutare a soluţiei formale. Atitudinile pro şi contra sunt totdeauna doar parţial îndreptăţite; numai împreună ne putem apropia de adevăr. Poziţia de rival nu trebuie bănuită, combătută sau reprimată, ci trebuie înţeleasă şi integrată.” (p.212-213). Hans-Joachim Maaz pledează pentru revenirea democraţiei la deliberare cooperativă.

Ce mecanisme pot fi acţionate pentru această revenire? Hans-Joachim Maaz este adeptul ideii că în societăţile moderne, în care politica ajunge să dirijeze evoluţia, iar conducerea are impact mai mare ca oricând, “am avea nevoie de o echipă de conducere liberă de problematica narcisistă…. Forţele de conducere care pot decide şi acţiona pe baza siguranţei de sine stabile nu trebuie să-şi servească continuu Ego-ul; ele ar trebui să se asume ca personalităţi sociale, îndatorate fără nici o altă condiţie întregului, binelui comun şi, de asemenea, vecinului sărac şi bolnav” (p.67). Schimbarea elitei politice şi a atitudinilor acesteia este condiţia sine qua non a ieşirii din “societatea narcisiacă”.

Nu este cazul recenzării temeinicei cărţi a lui Hans-Joachim Maaz, căci nu recenzarea este prioritară. Fruct al unei cercetări instruite şi îndrăzneţe, lucrarea atrage atenţia asupra configuraţiilor psihice implicate în atitudini de pondere astăzi, precum escamotarea adevărului, indispoziţia de a-l ajuta pe cel în nevoie, lăcomia. Sunt realităţi oarecum de “dedesubt”, ce se neglijează de obicei. Psihologia şi psihiatria nu dau seama totdeauna de întreaga cauzalitate a atitudinilor, dar nu pot fi ocolite fără pierderi. Relaţiile complicate dintre persoane generează, desigur, realităţi, dar contează şi caracterele de pe scenă. (Din volumul Andrei Marga, Societatea nesigură, în curs de publicare)

andreimarga.eu
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.