Naţionalismul se joacă cu dinamita: în UE există 80 de naţiuni, cu enclave peste tot

Guy Verhofstadt s-a numărat printre susţinătorii candidaturii prezidenţiale a lui Mircea Geoană, în 2009, şi printre criticii preşedintelui Traian Băsescu. Verhofstadt a spus, în octombrie 2012, că liderii PPE merg pe o cale greşită sprijinându-l pe Traian Băsescu şi repetând aceeaşi greşeală ca şi în cazul lui Silvio Berlusconi sau Viktor Orban. Verhofstadt este liderul liberalilor din Parlamentul European şi a fost, timp de nouă ani, până în 2008, şeful a trei cabinete in Belgia. Este flamand. Se numără printre fondatorii grupului federalist Spinelli din PE. El şi Roberto Gualtieri, Daniel Cohn-Bendit, Elmar Brok, toti membri ai aceluasi grup Spinelli, au fost singurii europarlamentari care au participat în calitate de “asociaţi” la negocierea tratatului fiscal al UE. Într-un interviu pentru Liberation, Verhofstadt expune viziunea sa şi a lui Cohn-Bendit despre viitorul unei Europe federale.

“În perioadă de criză economică nu se accentuează doar naţionalismul, ci şi rasismul, xenofobia şi protecţionismul. O parte dintre cetăţeni, cea mai expusă la criză, are sentimentul că cauzele sale sunt în afara ţării: responsabil este altul, străinul, şi ne putem proteja refugiindun-ne în interiorul frontierelor naţionale ermetice. Este vorba despre mitul statului protector în faţa unei vieţi grele. Şi, ca întotdeauna, vedem politicieni care plutesc pe acest val populist, pe care îl alimentează şi îl legitimează. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că noi, europenii, suntem inventatorii naţionalismului. Noi l-am şi răspândit, prin intermediul imperiilor noastre coloniale, peste tot în lume. Nu e de mirare că el este încă prezent pe Vechiul Continent.”

Liberation: Naţionalismul este un produs secundar al statului naţiune? Este un rău în sine?

Verhofstadt: Nu, el reprezintă progresul secolului al XIX-lea, care a permis unirea teritoriilor şi popoarelor până atunci separate şi antagonizate, ceea ce a favorizat dezvoltarea economică. Dar aceasta unificare naţională a fost făcută pe căi diferite, ceea ce a creat tensiuni. În Franţa sau în Statele Unite, unirea a stat pe baza valorilor la care aderă cetăţenii, cum a teoretizat Ernest Renan. În Germania, la bază a fost etnia, cultura, limba. Lupta dintre naţionalismul incluziv şi cel etnic a durat un secol şi a rupt continentul.

După Primul Război Mondial, naţionalismul etnic s-a impus în Europa: Woodrow Wilson a vrut să încheie problema naţionalităţilor în Europa dând fiecărei etnii propriul său stat. Cehii, slovacii, ungurii, sârbii,rutenii, polonezii, românii…Toţi au dreptul la ţara lor. Astfel el a creat o problema şi mai mare decât cea a naţionalităţilor, a creat problema minorităţilor în Danemarca, Polonia, Germania, Ungaria, România, Bulgaria. Aceste minorităţi au primit drepturi şi au fost organizate în întreaga Europa. Pe scurt, a fost triumful aparent al democraţiei. Dar aceste noi state nu au respectat drepturile minorităţilor şi au oferit o bază iredentismului, care a dus la Al Doilea Război Mondial.

Naţionalismul începe în secolul XVIII, ajunge la războiul statelor naţiune din 1914-1918 şi apoi, prin apariţia problemei minorităţilor, ajunge la Al Doilea Război Mondial.

Statul naţiune este la originea războaielor din Europa modernă?

Este dificil de infirmat. Înainte de triumful statului naţiune au existat şi alte războaie. Dar au fost conflicte între dinastii, în care se utilizau deseori mercenari. Nu erau războaie care sa implice angajarea întregii populaţii, popoarele care luptă pentru supravieţuirea lor în faţa unui rău absolut reprezentat de “celălalt”, de “ne-naţional”.

Dacă naţionalismul este cauza evidentă a războaielor, aceasta ar trebui să vaccineze cetăţenii împotriva tentaţiei naţionale…

Vaccinarea nu este eternă, are nevoie de câte un rapel regulat. Până în anii ’70 nimeni nu se îndoia că proiectul european este un proiect al păcii. Astăzi, dacă folosim acest argument, creăm neînţelegeri, pentru că toată lumea este convinsă că războiul între noi europenii este imposibil. Dar nimic nu este mai putin sigur. Dacă mâine UE implodează,nimic nu este garantat. Sunt deja convins că conflictele se vor răspândi în Balcani, pentru a nu da decât un exemplu. Problema construcţiei europene este că se face cu paşi mici.

Există o diferenţă între naţionalismul de stat şi cel regional?

Nu, este vorba de o naţiune care vrea să se organizeze şi să părăsească statul în care este înglobată. Este de înţeles, spre exemplu în Catalonia, care este o naţiune cvasiindependenţă a coroanei Spaniei până în secolul al XVIII-lea. Şi care consideră că nu beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi celelalte comunităţi autonome din Spania.

Este de neînţeles în Flandra. Flamanzii sunt majoritari în Belgia, nu minoritari. De ce se plâng în timp ce domină şi nu sunt dominaţi? Vor să-şi piardă poziţia majoritară? Este ca şi cum spaniolii şi-ar dori să scape de catalani. Nu are niciun sens. Dar naţionaliştii flamanzi nu înţeleg lucrurile aşa: vor să trăiască singuri şi sunt ostili faţă de toate minorităţile, francofone sau de alta natură. Şi mai incoerent este că ei nu formează o naţiune, ci mai mult o comunitate lingvistică în cadrul statului belgian. Flandra este, înainte de toate, o comunitate de oraşe flamande între care există o concurenţă feroce.

Înaintea erei naţionalismelor din secolul al XVIII, Europa era infinit mai multiculturală decât este astăzi. Elias Canetti, scriitorul de limbă germană născut în 1905 la Ruse, în Bulgaria, dar care vorbea acasă spaniola evreilor sefarzi, a făcut un rezumat interesant al biografiei sale: “Auzim vorbindu-se şapte sau opt limbi în cursul zilei. În Bulgaria sunt mulţi turci şi mai există şi cartierul sefarzilor spanioli, al nostru. Sunt greci, albanezi, armeni şi ţigani. Românii vin de peste Dunăre. Sunt şi ruşi, mai puţin numeroşi ce-i drept.”

Această Europa multiculturală a fost distrusa de Shoah, dar şi de expulzările din 1945 a minorităţilor germane, despre care se vorbeşte foarte puţin. A fost vorba de 12 milioane de persoane. Familii ca Einstein, Canetti, Kafka nu mai sunt posibile astăzi. Uniunea nu înseamnă 27 de state monoetnice.

UE nu a reuşit să recreeze multiculturalismul?

Nu încă. Dacă se încearcă o întoarcere în timp, aceasta se face prin imigraţia extracomunitară. Dar nu mai există una între popoarele europene. Dar chiar şi asta se schimbă: înainte, a merge în Spania însemna să mergi în străinătate. Nu mai este aşa acum. De aceea Europa nu poate fi doar un proiect economic, în care este interzis, ca acum, să investeşti în cultură şi educaţie. Trebuie să recreăm acel spaţiu civilizaţional european. O societate trebuie să fie capabilă să trăiască cu comunităţi diferite.

John Rawls, în “Liberalismul politic”, se opune naţionalismelor care nu vor decât un singur grup dominant: umanitatea are capacitatea de a crea societăţi care includ mai multe comunităţi etnice, lingvistice, religioase, dar care acceptă sistemul politic şi valorile care gerează această societate. Federalismul european este fundamentat pe această idee: o autoritate publică supranaţională şi o societate multiliguală, multiculturală şi multietnică. Naţionalismele nu ţin cont că se joacă cu dinamita: în Europa celor 27 există 80 de naţiuni, cu enclave peste tot. Trebuie să creăm 80 de state monoetnice, monoreligioase? Aceasta ar fi antiteza Europei.

Naţionaliştii spun că democraţia nu poate funcţiona decât într-un spaţiu cultural omogen.

A crede că suveranitatea naţională sau regională va permite rezolvarea chiar şi a celei mai mici probleme a lumii de mâine este o iluzie. Întrebaţi-i pe greci: ce ar schimba împărţirea ţării în patru? A gândi că democraţia ar funcţiona mai bine pe plan local este fals: alegerile primarului din Frankfurt mobilizează mai puţin electorat acolo decât alegerile europene…Dacă e o problema cu democraţia în Europa, ea este că e imperativ să avem un guvern care să poata fi tras la răspundere. Alternativa nu este democraţia naţională, regională sau locală.

Să ne imaginăm un moment că nu exista Parlamentul European care să decidă politicile Uniunii, ci avem 27 de parlamente naţionale, pentru că aşa ar fi mai democratic. Dacă acestea nu sunt de acord, ce facem? Putem să ne închipuim că SUA ar fi conduse de 50 de parlamente ale statelor? Dacă “small is beautiful”, atunci nu ar trebui să ne oprim doar la nivelul naţional, ar trebui să întrebăm regiunile, comunele, cartierele…Or nu o democraţie de cartier va conduce Europa.

Independenţa Cataloniei sau a Flandrei nu va înseamnă cumva eşecul proiectului european?

Nu cred asta. Aceste mişcări pentru independenţă au existat înainte de UE. Va fi un eşec pentru Belgia sau pentru Spania, dar nu pentru Europa. Viitorul Uniunii nu se joacă în Catalonia sau în Franta, ci la nivelul elitelor noastre naţionale: sunt capabile ele să accepte cedarea puterii lor?

În sistemele noastre politice, aceste elite sunt principalele obstacole în calea împlinirii Europei. Ele se ascund în spatele opiniei publice pentru a refuza federalismul. Daca este cazul, ele trebuie să-şi convingă cetăţenii: daca cedăm elemente de suveranitate la nivel european, este în beneficiul poporului, pentru apărarea modelului nostru social şi al intereselor noastre într-o lume globalizată, pentru a reechilibra balanţa de putere la nivel mondial. Ascunzându-se în spatele zidului opiniei publice, elitele încearcă să nu cedeze cea ce nu le place să cedeze.

Criza le va obliga să facă acest pas.

Evident. Criza în care ne aflăm ar putea să dureze zece ani şi este singurul mod de a convinge că avem nevoie de un salt federal. Realităţile vor obliga guvernele să se mişte: Germania trebuie să accepte solidaritatea, iar Franta trebuie să-şi cedeze suveranitatea. Cu Daniel Cohn-Bendit, în cartea noastră “Pentru Europa. Manifest pentru o Europă postanaţională”, am reuşit să propagăm ideea că la nivel naţional suveranitatea nu mai poate însemna mare lucru.

Am răspuns suveraniştilor care pretind că-şi pot apăra cetăţenii la nivel vocal. Credeţi că Franţa îi va convinge pe chinezi sau pe indieni să adopte reguli de protecţia mediului şi sociale sau că îi va convinge pe americani să regularizeze finanţele mondiale? Va rog să observaţi că puterile care vor domina secolul XXI sunt multiculturale şi deja structurate la nivel continental. Provocarea pentru Europa este de a se organiza la acest nivel, pentru a face presiuni asupra lumii globalizate şi pentru a relua modelul multiculturalist pe care l-am distrus în secolul XX.

Trebuie să medităm la trecutul oraşelor antice greceşti, care nu au fost naţiuni, ci oraşe divizate şi care se credeau eterne. Ele nu au rezistat Imperiului Roman. Federalismul este un spaţiu public care va crea condiţii ce vor permite comunităţilor europene să se amestece din nou.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.