NATO, România și Europa nouă (III)

Pe de altă parte, extinderea, în continuare, a NATO, după ce Războiul Rece a luat sfârşit, a riscat să submineze pacea europeană. Ce a produs NATO, după ce est-europenii i s-au alăturat? A produs discordie între vest- şi est-europeni. La Praga, pe 22 noiembrie 2002, s-a iniţiat operaţiunea „Big Bang“ – intrarea în bloc a şase ţări est-europene (România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovacia) şi a Sloveniei în organizaţie. Astfel, SUA au obţinut de la ele consensul faţă de viitorul război din Irak, consens refuzat de aproape toată Europa Occidentală. Apoi, pe 5 februarie 2003, declaraţia „grupului de la Vilnius“, de sprijinire a planurilor neoconservatoare americane în Irak, a fost semnată de cele 10 state est-europene noi membre ale NATO (V-10). La vremea respectivă, vest-europenii au protestat faţă de încercarea Statelor Unite de a crea disensiuni între europeni, Vest şi Est. Au spus că, născută în aprilie 1949, la Washington, NATO a decedat pe 5 februarie 2003, în Europa de Est. Alţii au relevat demersul politic fără finalitate al Americii în Europa de Est, după 1991-1993, astfel: „În ultimele decenii, Statele Unite au investit o cantitate considerabilă de energie şi de resurse pentru a promova o Europă întregită şi liberă, care să poată acţiona ca un partener puternic, unit, şi să ajute SUA să facă faţă provocărilor venite de dincolo de frontierele Europei. Dacă Europa de Est se va întoarce la vechile modele de naţionalism şi parohialism, iar procesul de integrare va eşua, o mare parte din aceste investiţii se va risipi. Este dezarmant faptul că grupul de la Vilnius, creat în 2000 pentru a promova solidaritatea şi cooperarea între viitorii membri ai NATO, a rămas, totuşi, un grup divers, cu tradiţii istorice şi culturale diferite, dar şi cu niveluri diferite de dezvoltare economică, aflat sub presiunea noii ofensive economice a Rusiei“ – (Stephen Larrabee, expert în securitatea europeană la RAND Corporation, SUA, în „Foreign Affairs“, Nov. – Dec. 2006, New York.)

Ceva mai târziu, la reuniunea NATO de la Bucureşti, de pe 2-4 aprilie 2008, Bush Jr. a scăpat din mâini frâiele alianţei transatlantice, iar Germania a preluat rolul de factor decizional al organizaţiei. Toţi miniştrii de Externe ai statelor mari vest-europene s-au raliat în spatele lui Angela Merkel pentru a stabili viitoarea lărgire a Alianţei, iar când hotărârea lor a fost anunţată, Georgia şi Ucraina au constatat, uluite, că sprijinul Statelor Unite nu a fost suficient să le pună pe calea aderării. După anul 2008, cu toată popularitatea iniţială a fostului preşedinte Obama printre europeni, a fost limpede că Statele Unite nu vor mai beneficia niciodată de solidaritatea automată a aliaţilor săi occidentali, de care s-a bucurat în vremea Războiului Rece. Iar din sens opus, „Glaciaţiunea Trump“ coborâtă peste Europa, în general, şi peste NATO, în special, nu a fost altceva decât contrareacţia naturală a Americii la această distanţare faţă de ea a vest-europenilor, de 15 ani încoace. O Americă având probleme financiare mari, cu teme interne majore ce îşi aşteaptă de multă vreme rezolvarea, şi sătulă până peste cap să poarte, de şapte decenii şi mai bine, grija altora.

În ce priveşte partea noastră de lume, Europa Răsăriteană, după 24 de ani de la „Chemarea către Est“, la NATO, ca la nimeni. Forţe multinaţionale de reacție rapidă, mii de soldați, plus sute de parașutiști, plus vehicule speciale, avioane, tancuri etc. efectuează exerciții în Polonia, Baltice, România sau Bulgaria, spre a dovedi Rusiei că nu poate porni o invazie într-acolo. Dar, este evident că ruşii sunt prea puţin interesaţi astăzi să invadeze Balticele, sau Polonia, sau Budapesta şi Sofia. Manevrele NATO de lângă Riga din anii recenţi au fost minunate, au fost sublime, dar inutile, pentru că partidul rușilor letoni, Armonia, fără ajutorul Moscovei, este instalat pe bune, adică 100% democratic, confortabil, de ani de zile, în parlamentul din Letonia. Fără absolut niciun fel de amestec, invazie, sau sprijin venit de la Kremlin. Apoi, în continuare, cu toți parașutiștii NATO – britanici, germani, estonieni, letoni, lituanieni și polonezi picați din cerul leton, în noul mileniu Letonia a devenit prima dintre Baltice în ce privește exporturile către Rusia, iar Rusia a ajuns al doilea partener comercial extern al Letoniei. Şi, în prezent, această țară mică reprezintă un model printre fostele țări socialiste est-europene, probabil cel mai relevant în ce privește modul cum s-a putut trece de la o existență în cadrul fostei Uniuni Sovietice la relațiile actuale libere și profitabile din punct de vedere economic cu Rusia postsovietică, de la fosta economie strict planificată la economia de piață liberă și, mai ales, de la un geopolitic conflictual la un geoeconomic pragmatic. Și iarăşi, nu este prea limpede unde-şi găseşte locul venerabila NATO în toate poveștile de mai sus…

În sfârşit, în ce priveşte România, deşi Bucureştiul, NATO şi Statele Unite insistă că sistemul antirachetă şi elementele sale de la Deveselu nu sunt îndreptate împotriva Rusiei, Moscova ignoră aceste asigurări. Recent, pe când ministrul de Externe, Meleşcanu, se întâlnea cu secretarul de stat american, Tillerson, la Bruxelles, un şef al Statului Major rus declara că sistemul antirachetă american din România, împreună cu navele care patrulează în apropierea graniţelor Rusiei, permit SUA să lanseze un atac nuclear surpriză şi că „scutul balistic este un simbol al consolidării balistice din lume şi declanşatorul unei noi curse a înarmării“. Aceste acuzaţii foarte serioase ale Moscovei nu au primit niciun răspuns de la Bucureşti, unde singurele componente ale politicii externe faţă de Rusia sunt tăcerea, ignorarea şi miopia. Chiar dacă realitatea înconjurătoare este vizibil alta: marcată pe harta globală a armamentelor (şi contraloviturilor) nucleare cu un steguleţ american, România lui Iohannis este o insulă înconjurată pe toate frontierele de prieteni ai Rusiei (Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Republica Moldova) şi de două zone din sfera ei defensivă vitală (Ucraina şi Marea Neagră). Este situată într-o Europă centrală şi de sud-est pornită în două direcţii de dialog politic, economic şi militar – Occidentul şi Eurasia. În calea unui posibil uragan de gradul 10. Ca cel care a bântuit Atlanticul în septembrie 2004, şi pe care meteorologii l-au numit Ivan…

Născută în cel mai violent secol din istorie, în care 188 milioane de oameni au pierit în conflicte organizate, şi ajunsă la senectute într-o lume a globalizării, NATO încercat şi ea să ţină pasul cu „moda“ şi să se globalizeze geografic, din Scoţia în Afghanistan şi până în Darfur, în Africa. Anecdotic, ne amintim că, la reuniunea Alianţei de la Riga, din 2006, s-a propus extinderea ei dincolo de comunitatea transatlantică, un parteneriat cu Australia, Japonia şi Noua Zeelandă. S-a considerat că şi alţii – Brazilia, India, Africa de Sud şi Coreea de Sud – ar putea să contribuie la efortul de a răspunde ameninţărilor şi stărilor de urgenţă globale (?!).

Într-o Europă a păcii, trimisă de neoconservatorii de la Washington şi alţi „ulii ai războiului“ pe căi aiurea, NATO a fost vreme de 23 de ani (1994-2017) o relicvă a trecutului bântuit de războaie.

NATO, România și Europa nouă (I)

NATO, România și Europa nouă (II)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.