Readucerea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste pe harta lumii este, din 1992 încoace, visul unei întregi generaţii de ruşi care se află în poziţii de putere, pe tot cuprinsul de 22 de milioane de kilometri pătraţi ai statului creat de Vladimir Lenin. Cu câteva zile în urmă, unii dintre ei au hotărât să treacă la acţiune.
Aşa cum au făcut-o şi acum câţiva ani, la începutul revirimentului naţionalist teleghidat de regimul Putin în urma ocupării Crimeii şi începerii războiului împotriva Ucrainei. În Duma de Stat a Rusiei s-a pus, atunci, problema unei sesizări la nivel înalt a Procuraturii Generale a Federaţiei Ruse ca să investigheze legalitatea actului de disoluţie a URSS, semnat în decembrie 1991 de preşedinţii Rusiei, Belarusului şi Ucrainei, ţările semnatare ale tratatului de fondare a URSS din 1991.
Un nou act al dramei numite ”Restabilirea URSS în frontierele ei istorice” s-a consumat, cu aplombul preferat de ruşi atunci când săvârşesc fapte măreţe, pe 24 decembrie. Delegaţi din mai multe foste republici sovietice – Rusia, Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Kîrgîzstan şi Estonia –, dar şi din cele două republici autoproclamate din estul Ucrainei s-au adunat în Moscova la o aşa-zisă ”masă rotundă” cu tema ”Douăzeci şi cinci de ani de la cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. O organizaţie obscură numită ”Mişcarea de Eliberare Naţională a Rusiei (în graniţele din 1991)” apare ca amfitrioană a evenimentului. Comunicatul de presă de pe site-ul organizaţiei a fost preluat în formă aproape nemodificată de multe alte site-uri de ştiri din Rusia şi ţările CSI, însă nu şi de principalele instituţii mass-media şi agenţii de presă. La prima vedere, acest fapt ar putea să însemne că evenimentul nu a fost deloc unul important. Dacă luăm în calcul că, dintre delegaţii Federaţiei Ruse, aproape toţi erau deputaţi ai fostului parlament sovietic din 1991, iar unul este acum deputat în Duma de Stat de la Moscova, înţelegem că dorinţa de restabilire a URSS este împărtăşită şi pe culoarele puterii din Rusia.
Punctul culminant al ”mesei rotunde” l-a constituit adoptarea unei rezoluţii cu un conţinut pe care nu-l putem comenta decât dacă vi-l oferim, întâi, în formă completă.
”Noi, reprezentanţii Republicilor URSS, participanţii la masa rotundă, organizată în cadrul Consiliului de Coordonare al Mişcării de Eliberare Naţională,
În legătură cu schimbarea realităţilor geopolitice,
Bazându-ne pe comunitatea de istorie a popoarelor noastre şi pe legăturile care s-au constituit între ele,
Reieşind din acţiunile ilegale ale conducerii de vârf a URSS,
Luând în calcul destrămarea ilegală a URSS,
1. Cerem de la organele de interne şi sistemul de justiţie a Federaţiei Ruse, succesoare de drept a URSS, să înceapă cercetarea evenimentelor din 1991.
2. Este necesară apărarea Federaţiei Ruse, prin consolidarea societăţii civile pe calea restabilirii suveranităţii ruse, de încercările de intervenţie externă, prin revoluţii colorate sau alte imixtiuni.
3. A începe procesul de negocieri cu reprezentanţii politici, organizaţiile din societatea civilă şi cetăţenii republicilor URSS, pe marginea restabilirii graniţelor recunoscute la nivel internaţional ale URSS, confirmate de Organizaţia Naţiunilor Unite în urma celui de-al doilea război mondial”.
Câteva precizări se impun din capul locului. În afară de Rusia, în toate celelalte foste republici sovietice sondajele de opinie arată că populaţiile locale susţin independenţa respectivelor ţări şi nu doresc restabilirea URSS. Chiar dacă există şi nostalgici care-şi doresc acest lucru în toate aceste state, mai ales acolo unde minoritatea rusofonă este importantă numeric, niciodată după 1991 nu a mai existat o majoritate pro-sovietică în aceste ţări. Nici măcar în cele din Asia Centrală, cele mai docile faţă de Moscova şi cele mai rusificate. Nici măcar în asemenea state eşuate precum este Republica Moldova. Apoi, chiar dacă liderii tuturor celor 14 republici neruse ale fostei URSS s-ar reuni şi ar proclama unirea simultană cu Rusia într-un nou URSS, este foarte greu de crezut că un asemenea lucu ar fi recunoscut de comunitatea internaţională, de aceeaşi Organizaţie a Naţiunilor Unite pe care o invocă autorii rezoluţiei. Există mai multe motive. Cel mai important este că trei foste republici sovietice sunt acum membre ale NATO şi UE, organizaţii din care nu ieşi chiar atât de uşor – mai ales din NATO. Lituania nu e Franţa, care şi-a permis să iasă din tratatul nord-atlantic în mandatul lui De Gaulle, ca să revină apoi, oarecum cu coada între vine.
Despre Ucraina, care mai rămâne şi azi cea mai populată fostă membră a URSS în afară de Rusia, se poate spune că a fost pierdută de Rusia pentru totdeauna – aproape toţi ucrainenii, chiar şi cei rusofoni, urăsc astăzi şi Kremlinul, şi pe Putin, şi Rusia ca ţară. Mai ales sutele de mii de rude apropiate ale morţilor, răniţilor şi dispăruţilor din Kiev, Crimeea şi Donbas.
Kazahstanul, cea mai întinsă fostă republică sovietică după Rusia, ştie că are rezerve descoperite de hidrocarburi şi metale în valoare totală de trilioane de dolari, şi că ar fi mai bine să profite de unul singur de pe urma lor, decât să hrănească zeci de milioane de ruşi sărăciţi.
Georgia este într-o situaţie apropiată de cea a Ucrainei după agresiunea militară rusă din 2008, iar Azerbaidjanul nu va ierta niciodată Rusia pentru că a ajutat Armenia, în 1991-1994, să ocupe o parte a teritoriului recunoscut la nivel internaţional ca fiind azer.
Rusia poate miza, dacă şi-ar pune la modul serios problema de a restabili URSS prin mijloace paşnice, doar pe Belarus, Armenia şi Kîrgîzstan. Cu Belarus a încheiat în 1997 un tratat de creare a unui ”stat comun”, care a rămas la stadiul de intenţie. De atunci, între cele două ţări au avut loc şi războaie comerciale, şi schimburi dure de replici între preşedinţi. Rusia continuă să finanţeze anual Belarus cu miliarde de dolari, dar asta se întâmplă pentru că Moscova nu vrea să piardă influenţa geopolitică de acolo în favoarea unei Polonii pro-occidentale tot mai agresive, care-şi formulează şi ea propria strategie de expansiune în fostele ei teritorii din est, în prezent Belarus şi Ucraina. Rusia are nevoie de un tampon între ea şi NATO. Pe flancul nordic e Belarus, pe cel sudic a fost Ucraina. Dacă nu vrea să şi-i facă duşmani pe belaruşi la fel ca pe ucraineni, Rusia nu va încerca să includă Belarusul într-o nouă ”URSS”, chiar dacă majoritatea belaruşilor încă sunt proruşi. Cu Armenia şi Kîrgîzstan, Rusia nu are frontiere comune, prin urmare orice demers de restaurare a unui ”URSS” între cele 3 ţări nu poate fi pus în practică.
În schimb, nimeni nu le poate interzice anumitor ruşi să viseze frumos. Aşa cum visează, în absenţa altei soluţii, orice iredentist de pe această planetă, în cazul ”refacerii URSS”, vor rămâne doar cu visul.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.