Neliniştea etică şi justiţia

Două fapte te impresionează când arunci privirea în ceea ce se gândeşte despre drept şi justiţie în lumea largă.

Primul este grija de a aplica nu doar legile şi procedurile, ci şi dreptul, şi de a atinge justiţia. Mă gândesc la preocuparea preşedintelui curţii supreme a Germaniei, Ernst W. Böckenförde (Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2006), de a chestiona sensul legilor şi de a cultiva acea „nelinişte etică (ethische Unruhe)” (p.381) ce împiedică acomodarea cu nedreptatea. Celebrul jurist nu şi-a permis să spună “am fost numit judecător, deci ce decid eu este justiţie!”. El punea, între judecătorul calificat şi justiţie, „neliniştea etică”! Un alt preşedinte de curte supremă, de această dată din Italia, Gustavo Zagrebelsky (Contro l’etica della verita, Laterza, Gius, 2008), era frământat de diferenţa dintre „adevărul juridic” şi adevăr şi pleda pentru o „etică a îndoielii (etica del dubbio)” – singura compatibilă cu justiţia şi, până la urmă, cu democraţia (p.153). Suficienţa judecăţilor din unele instanţe i se părea un păcat oribil, iar confundarea sentinţelor cu adevărul un alt păcat.

Al doilea fapt priveşte conceperea dreptului. Cine este interesat de înnoiri nu poate trece peste autori care schimbă concepţia: John Rawls (cu A Theory of Justice, 1971), care repune dreptul în legătură cu întrebarea simplă dacă legile sunt de aşa natură încât viaţa să merite a fi trăită, şi Jürgen Habermas (cu Faktizität und Geltung. Beiträge zur Diskurstheorie des Rechts und des demokratischen Rechtstaates, 1993), care recuperează deliberarea motivată etic în demersurile juridice. Cei doi arată că aplicarea legilor nu este doar o operaţie „tehnică” asupra unor obiecte, ci, în mod normal, un act încărcat de răspundere.

Astăzi este acceptat că aplicarea „tehnicii” specifice nu este de ajuns pentru a putea spune că ceea ce s-a decis în instanţă este dreptul şi că dreptul înseamnă deja justiţie. Iar de drept – de la redactarea legilor pentru adoptare, până la aplicarea lor de la caz la caz (este destul o sentinţă nedreaptă pentru a compromite dreptul!) – atârnă cam tot ceea ce oamenii trăiesc în societate.

Aceste gânduri mi-au venit în minte luând în seamă trei afirmaţii recente ale fostului preşedinte al ţării: c) că unii ziarişti sunt „ofiţeri acoperiţi”; b) că mulţi judecători sunt „ofiţeri acoperiţi” ai serviciilor secrete; c) că autocaracterizarea unor judecători drept „parteneri” ai procurorilor şi schimbul de amabilităţi cu serviciile secrete duc la încălcarea drepturilor omului.

Afirmaţiile acestea sunt importante Nu ar trebui cedat sofismului (ad hominem) răspândit la noi ce constă în a nu analiza o afirmaţie gravă sub pretexul că autorul ar avea interese. Orice afirmaţie din lume este subsumată unor interese, dar se examinează, la nevoie, ca atare. În plus, aici este vorba de afirmaţiile unei persoane care, direct sau prin delegaţi, a creat exact ceea ce acum semnalează nemulţumit. Acea persoană s-a lăudat cu “justiţia”, iar acum constată că justiţia sa este colonizată de controale şi este nepregătită pentru drepturile omului câştigate în 1989. Orice observator lucid al României bănuia că lucrurile stau de mulţi ani cum spune târziu fostul preşedinte, doar că, odată cu afirmaţiile acestuia, vine o mărturisire din sistem, din partea căpitanului.

Problemele României nu se reduc, desigur, la felul justiţiei. O problemă este, de asemenea, se ştie prea bine, corupţia extinsă. Să privim în jur, la fapte de necontestat. Destule persoane publice trăiesc mult peste suma veniturilor legale (incluzând eventuale moşteniri) din timpul vieţii. Pot fi menţionaţi aici unii care au dirijat destinul industriei sau al marilor comenzi de stat, în mod evident. Nu mai vorbim de cei implicaţi în retrocedările de proprietăţi. Unele partide au circulat bani, care mergeau, pe cât se vede, parte la partidul respectiv, parte la strângător. Primării, birouri parlamentare, universităţi, autorităţi publice sunt ocupate prin nepotism pe scară fără precedent. Corupţia a devenit „mare”, „mijlocie” şi de orice fel.

Cu corupţia este, fireşte, de luptat, iar această luptă trebuie dusă, înainte de orice, de un sistem subordonat înfăptuirii justiţiei, el însuşi curăţat. Să ne amintim cazul extrem: la procesul de la Nürnberg (1945-46) procurorul general Robert H. Jackson a spus, la rândul lui, că este nevoie de un proces aşa cum cei acuzaţi nu l-ar fi asigurat niciodată altora. Această deviză se cuvine să stea oricând în picioare, căci nu este aplicare a dreptului acolo unde nu se face ceea ce este indispensabil pentru triumful dreptăţii. Este sistemul juridic de la noi curăţat pentru o asemenea performanţă?

Se poate înţelege entuziasmul unor concetăţeni care spun că justiţia este pe drumul cel bun în România. Există reuşite ale tribunalelor, după cum sunt jurişti a căror calificare este certă şi cărora nu li se pot aduce reproşuri. Dacă însă privim întregul în mod responsabil, entuziasmul se dovedeşte prematur. Justiţia este pusă în mişcare, dar până la drumul cel bun mai este de lucrat. Se citează inculpări şi arestări, dar, trebuie amintit, justiţia începe în alt loc şi este mult mai cuprinzătoare.

Evident, mulţi oameni trăiesc o satisfacţie atunci când cineva – un personaj politic, un rival, un cetăţean nesuferit, care le-a făcut rău – este încarcerat. Psihologic, se poate înţelege, dar aici nu este totul. Să spunem răspicat: fiecare am avut de a face în viaţă cu oameni care au căutat să lovească au ajuns în situaţii dificile. Dar, chiar având experienţa acestor lucruri, nu poate decât să ne repugne revenirea la ceea ce se putea citi în proza europeană a secolului al XIX-lea: obţinerea probelor după arestarea persoanei. Va trebui acceptat că, într-un stat de drept, probele sunt cele care conduc la arestare, nu invers! Se cuvine, desigur, ca numeroşii impostori căţăraţi în funcţii de regimul ultimei decade să dea seama de ceea ce şi-au însuşit din ceea ce nu li se cuvenea şi de ceea ce au făcut din ceea ce nu este permis. Trebuie să dea seama, însă, înăuntrul dreptului şi justiţiei.

Sistemul judiciar din România are probleme prea grave ca lucrurile să fie luate uşor. În locul flatărilor, mai potrivite ar fi preocuparea de a depăşi lacunele existente şi disponibilitatea de a privi întregul chestiunii. Prin forţa lucrurilor, trebuie acceptat că investitorii nu au venit nici înainte de campaniile de arestări şi nu vor veni nici după aceasta de acum. Dacă în justiţie se află piedica (ceea ce nu este sigur, căci investitorii vin sau nu vin şi în funcţie de avantajele pieţei, de proiectele ce se pun în joc, de anvergura partenerilor, de perspectivele zonei!), atunci trebuie spus că, în fond, problemele României se rezolvă doar cu justiţie serioasă, nu cu justiţie dirijată sau emfatică. Iată câteva argumente.

Carenţele justiţiei încep, orice s-ar spune, cu legile, care sunt rezultatul politicii. Ele merg mai departe cu lacunele procedurilor, cu funcţionarea sistemului, cu numirea magistraţilor, cu pregătirea juriştilor, cu slaba dezbatere publică asupra aplicării dreptului. Să ne oprim aici mai ales asupra legilor.

Este exclus ca ceea am numit cu altă ocazie „patologiile politicii” din ultimii ani – „guvernare prin antagonizare”, „prezidenţialism disfuncţional”, „fuga de răspundere a decidenţilor”, „constituţie fără constituţionalism”, „dictatura majorităţii aritmetice”, „mitul guvernului tare” – să nu lase urme în legi. Întrebarea simplă este: câte legi (sau articole) sunt în interes public şi câte în interesul unui grup, care s-a dat drept public? Foarte probabil, nici o lege nu a rămas neatinsă, direct sau prin implicaţii, de maladiile regimului. Acum, de pildă, se descoperă că legea retrocedărilor are probleme grave; dar, oare, nu se putea şti deja la adoptare sau măcar pe parcurs, despre ce este vorba? Putem lua alte numeroase exemple de legi ce nu au de a face decât verbal cu interesul public, de legi prost formulate şi agramate, oricum, de legi ce nu fac faţă nevoilor din ţară.

Adoptarea legilor este altă o tară ce cântăreşte greu la noi. Poporul a fost pus în paranteză de mentalitatea unui autoritarism de operetă (ce a ajuns să consacre deja sintagme: „eu am decis…”, „eu numesc…” etc., luate, desigur, în derâdere în alte democraţii). Apoi, a fost pus în paranteză Parlamentul. Asumarea aşa-zisei „răspunderi pe legi” de către guverne de amatori a dus, între altele, la mormanele de prostii numite „legile lui Boc”. Pe rând, fiecare lege din acel pachet îşi dezvăluie aberaţiile: au fost legea pensiilor, apoi legea educaţiei, acum Codurile (penal şi de procedură) şi vin, desigur, altele. Din nefericire, nimeni nu răspunde, deşi se vede cu ochiul liber că persoane cu pregătire juridică improvizată dau soluţii legislative alandala. Bunăoară, în faţa populaţiei înmărmurite, se învederează acum că, netrecute prin Parlament, Codurile au rămas pe mâna a doi-trei demnitari, care au cârpit cât au priceput, iar acum, când se aplică, chiar aceştia sunt miraţi de ceea ce a ieşit.

Confortabil sau nu, un fapt este sigur: nimeni din afara ţării nu a dat sub semnătură ce are de făcut România. Libertatea deciziei, oricum par lucrurile, a fost şi este mai mare ca oricând după 1989. Că unii concetăţeni cer sfaturi în afara ţării şi apoi atribuie presiuni sfătuitorilor, că unii deţin pârghii prin care proiectează pe ecran că „îi forţează cineva”, este o altă chestiune. O altă chestiune este şi aceea că România obţine mai puţin de la parteneri, reprezentanţii ei deschizând uşa cabinetelor cu puţine idei şi propuneri, pentru a saluta cuviincios. Să mai amintim că evaluările României se fac, în fapt, de către români aflaţi în treabă prin Europa? Nu de mult, cineva observa că România se raportează nu la vocile care hotărăsc în America, ci la liniile secundare. Într-adevăr, de ce nu se învaţă din grija de sine, din preocuparea de soluţii raţionale, din neliniştea creatoare, din inovaţiile Americii, de ce nu se foloseşte capacitatea de sprijin a acesteia?

Fireşte, starea lucrurilor nu este deloc roză. Retroactiv, se poate spune că a fost influentă, fiind luată ca adevăr ultim, o ideologie elementară a îmbogăţirii pe orice cale – ce a luat avânt în 2001, a fost perfecţionată în 2004, apoi legitimată insidios sub gonflata „luptă cu corupţia” din 2005 încoace. Ion Raţiu a sugerat ce poate face cineva bogat în politica românească, iar mulţi s-au străduit să-l egaleze. Se înţelege greu la noi că o funcţie publică nu este ocazie de îmbogăţire sau căpătuire.

Putem fi întrebaţi justificat: ce este de făcut? Nu este nevoie să accentuăm importanţa covârşitoare a justiţiei, ea fiind cunoscută. Din poziţia justiţiei, ca valoare fondatoare, nu rezultă, însă, nicidecum – decât cu preţul căderii într-un alt sofism, frecventat copios, din nefericire – că ceea ce se decide în instanţe este dreptatea însăşi, ce nu trebuie atinsă nici măcar cu o floare. Independenţa justiţiei este altceva decât se crede în peroraţiile ultimilor ani şi presupune discuţie publică, nu împiedicarea acesteia.

Statul de drept, clamat în mod firesc, presupune în România de astăzi trecerea de la aplicarea articolelor de lege, la înţelegerea sensului legii, de la legi, la legi bune, de la proceduri, la proceduri convergente cu drepturile omului. Dacă aceşti paşi sunt făcuţi, atunci putem să ne îngăduim să sperăm că se va putea trece de la aplicarea dreptului la justiţie.

Pe lângă ameliorarea legilor şi normalizarea procedurilor, trei organizări se cer revizuite. Este vorba, mai întâi, de trecerea numirii magistraţilor prin concursuri în regia instituţiilor publice. Este nevoie de o procedură de numire ce permite un filtru ce combină iniţiative responsabile, selecţii specializate şi decizii ale autorităţilor publice. În orice caz, personalizarea deciziei este contraproductivă. Este vorba, apoi, de pregătirea juriştilor. Nu sunt raţiuni să se creadă că se formează judecători în câţiva ani de facultate, cu un curriculum pauper (din care lipsesc tocmai disciplinele ce formează optica comparatistă, capacitatea de argumentare şi înţelegerea dreptului), în vreme ce, în ţările europene, pregătirea ia minimum opt ani, pe un curriculum cu o solidă armătură culturală. Este vorba, în sfârşit, de explorarea eventualităţii trecerii la instanţe ce operează cu juraţi, măcar în anumite procese. Peste toate, dreptul nu înaintează în societate decât în condiţiile respectării dreptului la opinie. De aceea, dezbaterea publică asupra legilor, dreptului şi justiţiei rămâne oxigenul oricărei înnoiri şi şansa generalizării acelei „nelinişti etice” ce poate apropia „adevărul juridic” de adevărul pur şi simplu.

andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.