Neutralitatea – cuvânt de ordine

Situaţia din Ucraina, care ne priveşte în sens geostrategic, nu poate angaja sub nicio formă România în acest conflict de care par interesaţi tot mai mulţi lideri politici. România se lasă mult prea uşor angrenată în mişcările provocatoare ale momentului, arătând un simplism autoritar, fără consultarea populară. În fond, şi fără o dezbatere parlamentară a subiectului. Desigur, situaţia nu este uşoară, cu atât mai mult riscurile sunt enorme pentru ţară, iar angajamentele militare nord-atlantice implică în principal strategiile stabilităţii. Vecinătatea imediată cu Ucraina, comunitatea românească de acolo, litigiile îngheţate cu acest stat nu tocmai conform normelor de conduită internaţională nu recomandă România pentru a fi un participant la ostilităţile militare în curs.

Pregătirea conflictului care depăşeşte cele două părţi, Rusia şi NATO, pare a urma un program bine stabilit, o regie care va scăpa de sub control. Sentimentul că asistăm la o reîmpărţire a lumii prin provocarea unui final imprevizibil, şi relativ posibil al ei, devine tot mai puternic. Zona Mării Negre se află sub cei mai negri nori de la sfârşitul celui de Al Doilea Război. Încă nu s-a fixat ora H a declanşării celei mai mari nebunii posibile, însă totul pare a fi pus la punct, lucrându-se la detalii. După terifiantele imagini cu camioanele umanitare intrând în Ucraina, urmează secvenţele poziţionării într-un conflict prin care Rusia continuă ieşirea din orice pact. Lucruri grave se întâmplă cu întregul concurs al unor guverne din Occident care speră că astfel se pot ţine departe de conflictul anunţat, transferându-l spre alţii. Spre ţările din Est, din nou umilite şi expuse unor mişcări din start incorecte. Iresponsabili politici şi militari de peste tot par să-şi fi dat mâna pentru acest conflict, care scoate la suprafaţă toate supoziţiile experţilor globalizării.

Căutarea soluţiilor la criza din Ucraina s-a bazat pe menajarea excesivă a lui V. Putin. Estul Europei se vede pus în situaţia, prin alianţe şi proximitate, de-a fi implicat într-un conflict la care nu poate fi decât ultrasensibil, sub lozinca blocării imperialismului rus. Criza globală actuală nu mai poate fi gestionată de anchilozatele grupuri politice. S-a ajuns într-un moment zero. Nici NATO, nici UE nu mai pot oferi decât ceea ce flutură conducerea Rusiei cetăţenilor săi, adică implicări militare. Marii strategi ai lumii nord-atlantice, minimalizând Europa, unde efectul este pe măsură, par să fi uitat că UE nu este Kremlinul lui Putin. E adevărat că liderii lumii occidentale trec prin grila electorală democratică, dar nu şi partea subterană a economiilor din sfera militară. Aranjarea disciplinată a taberelor conflictului într-o parte şi cealaltă, aici în inima Europei, arată o regie a umilinţei clasei politice şi a marilor cancelarii de neînţeles. Chestiuni normale, banale, precum instalaţiile militare NATO din România au fost livrate în dialogul obscur asupra diferendului din Ucraina. Faptul că Rusia a încălcat teritoriul unui stat suveran, după ce a anexat teritorii ale acestuia, a fost spus cu jumătate de gură, iar sancţiunile care ar fi trebuit să fie maxime din primul moment n-au ajuns la un blocaj total nici acum. Acest conflict ascunde, direct şi indirect, tot felul de capcane. Aşa cum Ungaria caută amiciţia Rusiei, sfidând ordinea impusă de situaţia momentului, şi alţii se comportă similar în planul diplomatic subteran. Avem o Europă scindată dramatic, punând în scenă un posibil război nimicitor, în speranţa criminală a unor foloase pentru unele state.

Desigur, acestea sunt consecinţele unor comportamente inegale, iresponsabile care pot fi regăsite în politica internă a UE. Europa cu două viteze îşi arată faţa, producând un posibil dezastru în viitorul continentului. Gazul rusesc este infim în comparaţie cu degradarea politică şi inerţia structurală a Bruxelles-ului. Însuşi V. Putin este o creaţie a UE, organizaţie care şi-a transformat aleşii într-un fel de activişti fără responsabilitate, cu o autoritate lipsită de orice competenţă punctuală. Comparaţiile UE-fosta Uniune Sovietică, din ultimii ani, par a fi fost întemeiate. Nu-i este deloc greu personajului de care se leagă cele mai de temut mişcări de pe scena politică din ultimele decenii să producă frisoane unor naţiuni libere şi oneste, pentru că liderii lor au calcule ascunse şi mai puţin o viziune comunitar europeană. Cedarea suveranităţii naţionale necondiţionat revine ca un minus nimicitor, lăsând politicienii într-o lipsă totală de responsabilitate, de acţiune, totul putând genera un haos greu de imaginat.

Dacă va fi război, acest fapt va fi consecinţa lipsei strategiilor UE, inclusiv în relaţia prost gestionată cu SUA. România, slăbită de corupţie şi de o integrare superficială, nu poate spune mare lucru, însă va trebui să-şi asume poziţia neutralităţii, şi din simplul motiv de-a inspira o altă soluţie cât nu este prea târziu. Cuvântul de ordine ar trebui să fie în ce ne priveşte neutralitatea, diplomaţia, altfel, în ce priveşte implicarea directă, consecinţele vor fi plătite exclusiv de România. În condiţiile actuale, când totul pare a fi posibil, se poate oricând croşeta un alt front de tip Ucraina, cu inamici şi prieteni interesaţi.

Criza ucraineană, în fapt una rusească, nu poate include România printre posibilii combatanţi ditrecţi, în condiţiile în care NATO nu doreşte să expună un membru al său. Participarea ireproşabilă a României în teatrele de operaţiuni militare ar putea avea un atu în luarea unei decizii adecvate. Să sperăm că NATO are mult mai multă maturitate decât liderii noştri de paie încremeniţi cu mâna la chipiu, din reflexele dobândite în politica internă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.