Nici floare, nici Ford-Mustang

De câte ori am timp, încerc să văd un spectacol de dans sau balet la New York. Pasiunea mea pentru dans şi balet a debutat cam la aceeaşi vârstă la care am scris primele poezii. La cinci ani. Caligrafia cu care îşi scrie trupul omenesc mişcarea şi dansul mi s-au părut la fel de miraculoase şi reale precum scrierea unor poeme. Stare, poveste, emoţie, turbionare, levitaţie, ritm şi muzică. Trupul care scrie şi desenează. Mâna care scrie şi desenează. Ductul vital, culoarea, perspectiva, alunecarea volumelor sprinţară, maiestuoasă, haotică sau infinitezimal calculată. Stil clasic sau avangardă şi experiment. Glamour sau mizerabilism… Şcoli de balet, coregrafii inovatoare…Graţie şi gimnastică… Prestidigitaţie şi poezie.

La New York, baletul şi dansul modern sunt la ele acasă. De neconcurat, câtă vreme cei mai mari coregrafi, balerini şi dansatori visează să lucreze la “David H. Koch Theater” ori la “Saratoga Performing Arts Center” în Saratoga Springs, ambele ţinând de “New York City Ballet”, una din cele mai renumite companii de balet din lume, fondată de George Balanchine şi Lincoln Kirstein…

Lumini şi umbre în baletul Nici floare, nici Ford-Mustang

Baletul şi dansul modern triumfă prin “Alvin Ailey American Dance”, “American Ballet Theater”, “Joffrey Ballet School”, “Paul Taylor Dance Company”, “Ballet Hispanico”, “Bill T. Jones/Arnie Zane Company”, axată pe modern. Lista cuprinde multe companii, care îşi împart publicul şi sunt într-o concurenţă continuă: “Brighton Ballet Theater” şi “Cedar Lake Contemporary Ballet”, “Contemporary Ballet”, “Corbin Dances”, “Dance Theater of Harlem”, “Mark Morris Dance Group” sau “Merce Cunnigham Dance Company”, axate unele exclusiv pe modern. Publicul are la îndemână multe alegeri, trebuie fidelizat, cucerit. Mai există “Parsons Ballet Company”, “Pick Up Performance Company”, ultima avându-l drept coregraf pe David Gordon. Există “The Rockettes” cu precizia dansului care creează spectacolele celebre nu doar de Crăciun, o companie care funcţionează din 1925… Sau “Twyla Tharp Dance”, fondată de… Twyla Tharp. Sau “Zin Mei Dance”, fondată de Zin Mei.

O mare performanţă, semnată Christian Rizzo

În plus. Mă gândesc la balerinele de la “Juilliard School”, la excepţionalele programe de dans, muzică şi dramă ale acestei şcoli celebre în lume. Parcă le văd cum intră şi ies din clădirea unde învaţă tainele şi tehnica dansului în balerinii de mătase cu poante, mergând alături de colegii lor care trag după ei violoncele în cutii uriaşe pe rotile. Nu departe de Fifth Avenue şi 12th Street. Uneori se opresc în parcul de la Union Square… În urmă cu câţiva ani, faţada clădirii deţinute de “Juilliard School”, pe Broadway, construită de Pietro Belluschi, era renovată. Cu unghiurile ei îndrăzneţe ca pântecul unui spărgător de gheaţă. Dacă iubeşti baletul şi eşti la New York, e imposibil să nu fi fost în lobby, la “Alice Tully Hall”…

Baletul Operei Naţionale din Lyon, la New York

Memorabilă scenografia prin mister

Acestor companii, unele celebrissime, altele mai mici, puternic individualizate, li se adaugă spectacolele de dans şi balet găzduite la New York, precum cel prezentat recent de “Lyon Opera Ballet” la “Brooklyn Academy of Music”, în sala ce se cheamă “Howard Gilman Opera House”, cu peste două mii de locuri.

Premiera baletului “ni fleurs, ni ford-mustang” a avut loc acum zece ani, în 12 septembrie 2004, la Opera Naţională din Lyon. Titlul postmodern, “ni fleurs, ni ford-mustang”, e deschis către orice interpretare. Compania de balet a Operei din Lyon a venit la New York cu această producţie, ca parte din “Dance French American Festival of Performance and Ideas”, organizat de “Cultural Services of the French Embassy” cu sprijinul mai multor Fundaţii, precum “Jerome Robbins Foundation”, “The Grand Marnier Foundation”, “Harkness Foundation for Dance”, “SHS Foundation”… Scriu special toate aceste informaţii ca să avem o reprezentare reală cu privire la modul şi costurile pe care le presupune promovarea artelor şi culturii unei ţări la New York.

Pe urmele Pinei Bausch

Pantofii roşii sugerează modă, lux, moarte

Înainte de cele două spectacole susţinute de compania de balet a Operei din Lyon, directorul Operei, Yorgos Lukos, a luat parte la o interesantă discuţie despre balet şi dansul modern, moderată de Jennifer Homans la “BAM”. Fiecare spectacol de teatru, concert sau film din cele prezentate, la “Opera House”, “Harvey Theater”, “BAM Rose Cinemas”, e însoţit de asemenea sesiuni de discuţii şi prezentări, gândite anume spre a creşte calitatea şi nivelul de informaţie al audienţei. În America, se pune un mare accent pe educarea publicului, nu doar pe consumismul de tip elitist sau consumismul redus la distracţia bazată pe cât mai puţine sinapse în funcţiune. Ca o avanpremieră la cele două spectacole intitulate provocator şi autoironic “ni fleur, ni ford-mustang”, discuţiile despre dans, balet, regie, coregrafie, inovaţie şi semnificaţie în modernitate au fost adevărate lecţii despre precizie, ambiguitate şi proliferarea ideilor novatoare…

Dansul sugestiv al lui Randy Castillo

Nimeni nu coboară ştacheta, când vorbeşte despre asemenea subiecte în această casă a artelor spectacolelor care e “BAM”, unde Pina Bausch, Robert Wilson şi Philip Glass reprezintă un trio de aur al avangardei în dans, scenografie şi lighting design, în muzica simfonică, de cameră şi de operă americană, din ultimele decenii, aflată pe creasta şi la răscrucea a două secole.

Nu există mare companie de balet şi coregraf renumit care să nu simtă presiunea şi emoţia de a evolua într-un loc care întreţine vie memoria creaţiilor Pinei Bausch de la “Tanztheater Wuppertal”. Creaţiile Pinei Baush sunt vii, obsedante şi catalizatoare. Anul acesta marea dansatoare ar fi împlinit 74 de ani. Îmi amintesc că acum doi ani, am descoperit, uşor contrariată, pe blogul ţinut de “BAM”, urări, daruri, omagieri şi neţărmurita admiraţie faţă de Pina Bausch, un mit pentru toţi şi o celebritate molipsitoare.

Scenă din baletul ni fleurs, ni ford-mustang

Aşa că mulţi din spectatorii veniţi la “Howard Gilman Opera House”, în sala cu peste două mii de locuri, vor fi privit baletul Operei din Lyon şi sub imperiul creat, în baletul şi dansul modern, de Pina Bausch. Sub imperiul noii umanităţi aduse de Pina Bausch pe scenă. E vorba, de fapt, de o lipsă de umanitate şi de serenitate. Dansul ei nou ne apare ca o expresie a colapsului, a golului şi violenţei. A pasiunii ce îţi exacerbează expresia. Duplicitatea fiinţei e adusă pe scenă. Dublul limbaj e arătat în grotesca şi mizerabila lui lumină prin limbajul trupului.

Doar în(c)ălţările mai fac pereche

Ritmuri tribale

Am regăsit în spectacolul venit de la Lyon atenţia pusă pe vizual, pe ceea ce exprimă asediul şi agresivitatea, suspendate în timp, visceralitatea şi emoţia reduse, invariabil, la stereotipii kinetice. Trupuri care îşi caută un punct de sprijin. Unica înălţime găsită lângă perechile de pantofi de un roşu flamboiant, aşezate pe scenă, asemeni unor repere, socluri şi pietre funerare sau perne pentru o cuibărire de sine. Ce înseamnă noul “ştaif” al vieţii… “O viaţă trăită cu ştaif”. Să trăieşti cool. “How to have higher demands???” De la pantofii roşii cu toc ai Regelui Soare la pantofii cu tocuri înalte exhibaţi în serialul “Sex and the City” sau pe covorul roşu, traversat de vedete la decernarea mult râvnitului Oscar. Câţiva paşi pe scenă urmaţi de părăsirea poziţiei verticale. Culcarea trupurilor la orizontală, lângă perechea de pantofi roşii cu tocuri înalte, devine un soi de găsire a punctelor cardinale pe o busolă. Falsa busolă sau despre o căutare debusolată în coregrafia spectacolului, un exerciţiu repetat de abdicare şi seamănă cu o flotare împietrită la pământ. Iar trupurile târâte, asemeni cadavrelor, trimit la genocide sau epidemii mortale. O parte din scenă e folosită ca o groapă comună.

Christian Rizzo îmbină excelent experienţa vizuală cu cea de coregraf

“ni fleur, ni ford-mustang” mi-a amintit într-un anume sens de coregrafia Pinei Bausch intitulată “Nelken”, în germană, care a primit un titlu şi mai plin de semnificaţii în limba engleză, unde “Carnations” înseamnă şi “carnaţie”, nu doar “garoafe”. Pe scena cu mii de garoafe roz evoluau, în coregrafia Pinei Bausch, dansatori îmbrăcaţi în costume de cocktail, dezinvolţi, afabili, destinşi, cu poftă de joacă până la venirea unor ofiţeri însoţiţi de câini de pază dresaţi pentru misiuni speciale. Ţinutul în lesă îi făcea pe câinii dresaţi pentru misiuni speciale şi mai fioroşi. Garoafe roz şi glamour, sub asediul unei intervenţii poliţieneşti de intimidare şi chiar privare de libertate. Aceeaşi atmosferă de “lux, calm şi voluptate” se creează şi pe scena spectacolului Operei din Lyon adus la BAM, la New York. Pe scenă, pantofii roşii cu tocul înalt sugerează un show room de încălţăminte feminină de lux, de la care lipsesc tocmai femeile. Bărbaţii se culcă lângă pantofii roşii.

Caty Olive semnează partea de lighting design

Expresionismul e dominant, în regie, scenografie şi coregrafie. Scăldat de acest apel evident la pop art. În loc de femei, pantofii lor. Tot astfel cum Andy Warhol multiplica, în 1962, imaginea cutiei de supă Campbell, în lucrarea aflată la MoMA, “Campbell’s Soup Cans”. Doar încălţările fac pereche. Oamenii sunt singuri. Pluteşte o culpabilitate abstruză. Muzica, decorul, luminile, mişcarea sugerează o realitate golită, o reificare a relaţiilor umane. O reducere a acestora la advertising. Muzica sau zgomotul repetitiv, minimalist. Zgomotul maxim. Infernal. Muzica spectacolului e semnată de Gerome Nox, care e numele unui compozitor şi muzician care a fondat trupa industrială NOX, din Metz, care s-a afirmat începând cu anii ‘80. Să ne amintim de un proiect al lor “Gods and Beasts”. Evoluţia lor face parte din ceea ce s-a numit “des musiques inclassables”. Cu influenţe de muzică tribală şi electronică plus ritmuri agresive, mixate alături de zgomote industriale care au condus la peisaje sonore create tot mai mult pe ordinator. Provenit din artele vizuale, Gerome Nox a creat muzică pentru coregrafi, având o lungă şi spectaculoasă colaborare cu Christian Rizzo. În muzica şi proiectul “Gods and Beasts” pot fi descoperite mai multe idei pentru coregrafia şi spectacolul creat de Christian Rizzo pentru Baletul Operei Naţionale din Lyon. În această muzică industrială şi sexuală care uneşte incantaţii primitive ce preced căderea trupurilor la pământ, cântece tribale dintr-un deşert industrial, un ritmic şi abraziv amestec de haos sonor urban, neo-folk-ul, post-punk-ul, minimalismul şi tot ce ţine sonor de entropia contemporană.

Nici laie, nici bălaie

Parsons dance

Cam aşa s-ar traduce în argou românesc titlul spectacolului de dans şi balet modern “ni fleurs, ni ford-mustang”. Concepţia, scenografia şi costumele sunt semnate de Christian Rizzo, care e născut la Cannes şi a urcat mai întâi pe scenă cu o formaţie a sa de rock, lansându-şi apoi şi o linie de veşminte, în modă. Apoi a studiat artele vizuale şi a creat şi produs numeroase costume şi evenimente împreună cu o serie de artişti şi coregrafi cunoscuţi. El predă în şcolile de artă din Franţa şi din alte ţări, precum şi în instituţiile dedicate dansului contemporan. Între anii 2007 şi 2012 a fost artist in residence la Opera din Lille pentru care a creat “Mon amour, Comment dire «ici», l’oubli, toucher du bois”, şi “Le benefice du doute”, care mi se pare şi laitmotivul spectacolului “ni fleur, ni ford-mustang”. În 2009, Christian Rizzo a regizat pentru Baletul Operei din Lyon “ni cap, ni grand canyon” şi a pregătit împreună cu Bernard Blistene o expoziţie intitulată “Le sort probable de l’homme qui a avalé une fantome”, care a făcut parte din “Festivalul Centrului Pompidou”.

Brooklyn Academy of Music

Christian Rizzo e un creator căruia îi plac semnificaţiile probabile, aflate pe muchie de cuţit, scenariile marcate de relativism şi logica polivalentă. Ştie să lase publicul în stare dubitativă, în spiritul celebrului dicton al lui Descartes “dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum”.

Extrem de sugestive mişcările trupurilor în Nici floare, nici Ford-Mustang

În 2010, a regizat trei spectacole de operă, “Erwartung”, o monodramă într-un act, şi capodopera timpurie, “Pierrot lunaire op.21”, inspirată de poemele lui Albert Giraud, pe muzica lui Arnold Schoenberg. De asemenea, a pus în scenă “La voix humaine”, opera compusă de Poulenc, o producţie realizată de Capitole Toulouse pentru Japonia. Tot el s-a ocupat de expoziţia de fotografii “As me as a dog”, parte din Yokohama -France video Collection 2010. A lucrat la Anvers, în Belgia, pentru numeroase expoziţii, evenimente şi a conceput coregrafii memorabile pentru importante companii de dans. Este laureatul Premiului pentru coregrafie oferit de “Societé des auteurs et compositeurs dramatiques-SACD”. Christian Rizzo îmbină experienţa sa vizuală cu aceea de coregraf şi creează coregrafii ce conferă imaginii şi decorului un caracter dramatic, de personaj care ne provoacă sau ne meduzează. Creaţiile lui au poezie şi un fir dramatic persuasiv şi dilematic.

Faţada cu copertina monumentală de la BAM

Caty Olive semnează în spectacol partea de lighting design, memorabilă prin mister, ironie şi imprevizibil, prin trecerile de la semnificaţiile vieţii, la cele ale disoluţiei şi morţii lăuntrice. Teama de animale şi vânătoarea lor sugerată prin animalele scenografie uită să îşi măsoare vinovata animalitate din om şi vânătoarea semenilor prin trupe de commando supersofisticate. Extrem de sugestive mişcările trupurilor pe orizontala creată de podea, ca un fel de teatru de război sau insula pustiită pe care ajung naufragiaţii lumii. Modă şi lux sugerează pantofii roşii, moarte, blana unui stârv de animal lăsat în scenă şi trupurile târâte şi scoase din scenă sau alăturate pentru o groapă comună, agonie şi robotizare, în repetarea aceloraşi mişcări de alăturare şi separare de trupuri.

American Ballet Theatre

Christian Rizzo şi Caty Olive au colaborat la multe proiecte încă din 1999, semnând împreună zeci de spectacole, precum “Mon amour”, în 2008, “Ni cap, ni canyon”, în 2009, “L’oubli toucher du bois”, în 2010, “Erwartung”, “Pierrot lunaire”, “La voix humaine”, în 2010, cele trei opere puse în scenă la “Théâtre du Capitole” din Toulouse, pentru care au creat împreună şi “Tanhauser”, în 2012. În 2013 au lucrat împreună “De quois tenir jusqu’a l’ ombre” şi “D’apres une histoire vraie”, ultimul lor spectacol fiind prezentat la Festivalul din Avignon, în 2013.

Dansatorii au evoluat admirabil prin felul în care au creat articularea şi dezarticularea mişcărilor, mecanica unor vieţi ce mimează o existenţă prin gesturi şi posturi minimaliste. Julia Carnicer e din Spania, Randy Castillo din New York, Simon Feltz din Franţa, la fel Franck Laizet, Julian Nicosia. Ultimii doi sunt cei mai tineri din trupă, născuţi în 1989 şi 1990. Elsa Monguillot de Mirman, născută în 1985, a dansat la Opera din Paris, iar Ashley Wright, născută la Sidney, a dansat la “Royal Ballet of Flanders”.

Sediul Juilliard School

Este atât de multinaţională o trupă de dans şi distribuţiile se fac cu artişti de pe toate meridianele lumii. Asta se vede la New York zilnic, pe toate scenele, în toate spectacolele. Concurenţa este enormă şi totuşi mari balerini şi mari dansatori reuşesc să se afirme şi să se impună. Iar ţările Europei investesc enorm ca să-şi pună pe cântarul lumii propriile valori, din care America se hrăneşte şi pe care le aplaudă, fericită să se bucure de marea călătorie, Babilonul şi mişcarea browniană a atâtor spectacole şi idei, unele noi, majoritatea reambalate şi reciclate. Şi totuşi diferite. Cum spunea Kierkegaard definind repetiţia, principiu de bază în creaţiile Pinei Bausch, “Repetiţia este acelaşi lucru şi totuşi schimbare”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.