Niciun partid „rebel” nu s-a impus până acum pe scena politică

Între 1990 şi 2014 s-au format mai mai multe partide „rebele” prin dislocarea de membri de la alte partide. Rolul lor a fost de a dinamita partidele din care au plecat şi de a sprijini adversarul politic. Niciunul dintre aceste partide nu a reuşit să dea „lovitura”. Vă prezentăm un istoric al principalelor partide „rebele”.

Misiunea partidelor „rebele”

Vineri 1 şi Sâmbătă 2 august, demisionarii din PNL constituiţi în Grupul pentru păstrarea identităţii liberale au avut o întrunire politică, pe care au prezentat-o în media ca fiind congresul de înfiinţare a PLR (Partidul Liberal Reformator). Va exista un partid cu acest nume şi care va fi condus de C.P.Tăriceanu ca preşedinte şi care va avea în echipa de conducere principalii demisionari din PNL, dar numai după ce PNM (Partidul Naţional al Mediului) partid „donat” de PSD, va adopta numele de PLR. Pe fond însă suntem în faţa unei practici mai vechi: ruperea unui grup (mai mare sau mai mic) de membri dintr-un partid politic, în special parlamentari. Se urmăresc trei scopuri: slăbirea „partidul mamă”, canibalizarea voturilor partidului din care se pleacă şi colaborează cu gruparea sau grupările politice aflate la putere. De regulă, aceste ruperi din partide sunt planificate. Foarte rar, noile partide se formează şi pentru a satisface orgoliile personale ale unor lideri care pierd alegerile. De regulă astfel de orgolii se întâlnesc la partidele mici şi foarte mici. Dar, atenţie: analizând istoricul partidelor „rebele” (foarte mulţi aşa au botezat partidele formate din dizidenţi), observăm că doar în mică măsură constituirea lor şi-a atins scopul. Cu două excepţii (ApR la localele din 2000 şi parţial PLD la europarlamentarele din 2007) partidele „rebele” au obţinut rezultate foarte slabe în confruntările electorale atunci când au candidat singure. Dar şi când s-au aflat sub umbrela unor alianţe, rezultatele au fost sub aşteptări, pentru că au obţinut puţine poziţii eligibile de la partidul sau partidele mari din alianţă. Aproape toate partidele „rebele” şi-au încetat existenţa în urma unor fuziuni prin care au fost înghiţite fie de partidele mari pe care le-au servit, fie s-au reîntors la matcă. Istoricul principalelor partide „rebele” vi-l prezentă în cele ce urmeză:

Principalele partide „rebele” din România

PNL-AT: 23 iulie 1990 – 7 septembrie 1998
PNL-CD: 23 aprilie 1992 – 14 iunie 1997
NPL: mai 1992 – 26 februarie 1993
PNL(C): 9 mai 1995 – 27 septembrie 2003
ApR: 6 decembrie 1997 – 19 ianuarie 2002
PIN: mai 2005 – 12 decembrie 2011 (20 decembrie 2012 – ? – inactiv)
PLD: 1 martie 2007 – 3 decembrie 2007
UNPR: 19 aprilie 2010 – ?
PMP: 7 februarie 2014 – ?

PNL-AT (Partidul Naţional Liberal-Aripa Tânără)

Pe 23 iulie 1990 se înfiinţează primul partid politic rezultat în urma plecării dintr-un partid mare a unui grup de „dizidenţi”. Este vorba de PNL-AT. Cinci fruntaşi din PNL, Călin Popescu Tăriceanu, Dinu Patriciu, Andrei Chiliman, Radu Cojocaru şi Gelu Netea (directorul celui de-al doilea oficios al PNL, „Viitorul”) sunt excluşi pe 12 iulie în urma eşuării unui puci în partid şi formează grupul de iniţiativă al unui nou partid, care se va numi PNL-AT. Puciul a fost declanşat pe 3 iulie prin apariţia în oficiosul Viitorul a unui articol de fond întitulat „Bătrânii sau tinerii?”, în care se contesta conducerea partidului. Pe 5 iulie după ce Gelu Netea a fost exclus din PNL şi apariţia ziarului a fost suspendată, Dinu Patriciu declara în România Liberă: „Noi, cei tineri, dorim reforma partidului. Vrem să promovăm un partid democratic. Vom convoca o Conferinţă Naţională, vom alege o nouă conducere, vom adopta o linie nouă”. Celor 5 li se alătură curând şi alţi membri ai PNL. În Parlament membri PNL-AT sprijină guvernul FSN-ist (Cabinetul Petre Roman II), obţinând şi câteva posturi de secretari de de stat, numele cele mai sonore fiind cele ale lui Viorel Cataramă şi Radu Boroianu.
(După cum se poate vedea, în 2014 îi avem pe Călin Popescu Tăriceanu, Radu Boroianu şi Radu Cojocaru care au fost printre artizanii primei sciziuni politice masive din PNL; mai avem un grad de comparaţie 2014 – 1990: acum gruparea politică a lui Tăriceanu vrea să colaboreze cu PSD, atunci a colaborat cu FSN, în mare predecesorul PSD-ului de astăzi).
În continuare, PNL-AT nu a reuşit să se impună pe scena politică, rămânând la statutul de partid mic. La alegerile locale din 1992, PNL-AT obţine rezultate foarte slabe (1%), iar la parlamentare candidează sub umbrela CDR, dar obţin 11 mandate (din 82 câte a obţinut CDR) la Cameră şi 1 la Senat (din 34). Pe 21 februarie 1993, PNL-AT fuzionează cu (un prim) Grupul de reformă morală şi politică din PNL (Valeriu Stoica şi Radu Stroe coordonatori) şi o grupare dizidenţă din PNL-CD) îşi schimbă numele în PL’93 şi în 1995 se retrage din CDR. Alegerile locale din 1996 reprezintă apogeul politic al PL’93 care obţine 3,05% la primari (10 primari), 2,93% la consilii locale şi 2,80% (1.058 consilieri), la consilii judeţene (50 de consilieri). De menţionat că în 1996 numărul de consilieri era cu cca 22-25% mai mare decât cel de azi, iar pragul electoral la consilii era de 3%, nu 5% ca astăzi. La alegerile parlamentare PL’93 şi PAC formează ANL (Alianţa Naţional Liberală), dar nu fac pragul de 3%, obţinând doar 1,57%. Pe 14 iunie 1997, PL’93 fuzionează cu PNL-CD şi noua formaţiune se numeşte PL (Partidul Liberal), iar pe 7 septembrie 1998, PL devine istorie fiind înghiţit de PNL.

PNL-CD (PNL-Convenţia Democrată)

Povestea acestui partid este una interesantă şi…întortochiată. În ianuarie 1990, avocatul Niculae Cerveni înfiinţează un partid minuscul, PLS (Partidul Liberal Socialist), care pe 18 octombrie 1990 este absorbit de PNL. Atenţie, Cerveni „uită” însă să radieze PLS din registrul partidelor politice de la tribunal. Pe 23 aprilie 1992, după ce PNL ia decizia de a se retrage din CDR, se produce a doua fracturare în partid; un grup de fruntaşi liberali formează PNL-CD, utilizând însă ca vehicul politic PLS-ul lăsat în adormire, căruia îi schimbă numele. PNL-CD obţine la parlamentarele din 1992, sub umbrela CDR 3 mandate la Cameră (din 82) şi 3 mandate la Senat. La parlamentarele din 1996, tot sub umbrela CDR, obţine 5 mandate la Cameră (din 122) şi 4 mandate la Senat (din 53). În aprilie 1997 o aripă (Alexandru Popovici) a PNL-CD este absorbită de PNL, iar pe 14 iunie 1997, PNL-CD (Cerveni) îşi încetează existenţa prin fuziunea cu PL’93, care îşi schimbă numele în PL. (Totuşi, după numai 2 ani Niculae Cerveni redevenit membru PNL prin înghiţirea PL de către PNL, reactivează PLS – care nu a fost radiat nici după ce s-a numit PNL-CD – îl redenumeşte PLDR (Partidul Liberal Democrat Român), dar după alegerile din 2000 unde obţine la parlamentare 0,45%, îl dizolvă şi se retrage din politică.

NPL (Noul Partid Liberal)

În primăvara anului 1992 are loc un conflict în PNL-AT între Dinu Patriciu şi Călin Popescu Tăriceanu. Ultimul pleacă din PNL-AT şi împreună cu Radu Boroianu, Andrei Chiliman şi Viorel Cataramă formează NPL. La alegerile parlamentare din 1992, NPL obţine 0,58% la Camera Deputaţilor şi Viorel Cataramă demarează negocierile pentru revenirea în PNL. Pe 26 februarie 1993, NPL fuzionează, este absorbit de PNL, înregistrându-se prima „reîntoarcere acasă” a unor dizidenţi liberali.

PNL(C) (PNL Câmpeanu)

În februarie 1993, Radu Câmpeanu pierde şefia PNL, în locul său fiind ales Mircea Ionescu-Quintus. Fostul preşedinte nu recunoaşte înfrângerea şi formează o aripă a sa, se ajunge în justiţie, unde judecătorii lămuresc situaţia, alegerea noii conduceri a fost statutară. Drept urmare în 1995, Radu Câmpeanu şi partizanii săi formează PNL Câmpeanu. La alegerile locale din 1996, PNL(C) obţine 0,72% la primării (4 mandate), 0,89% la consilii locale (292 de consilieri) şi 1,24% la consilii judeţene (22 de consilieri). La alegerile parlamentare, PNL(C) + Federaţia Ecologistă din România formează Alianţa Naţional-Liberal Ecologistă care obţine 0,79% la Cameră şi 0,70% la Senat. La alegerile locale din anul 2000, PNL(C) are următoarele rezultate: 0,34% la primării (1 primar), 0,47% la consilii locale (88 de consilieri) şi 0,75% la consiliile judeţene (2 consilieri). La alegerile parlamentare din 2000, PNL(C) scoate 1,40% la Cameră şi 1,42% la Senat şi devine inactiv pe scena politică până când este absorbit de PNL în 2003.

ApR (Alianţa pentru România)

Pierderea alegerilor de către PDSR (actualul PSD) a produs un adevărat şoc în partidul lui Ion Iliescu. În partid se formează la începutul lui 1997 un grup „reformator” denumit Grupul de Opinie, având în frunte pe Teodor Meleşcanu, Iosif Boda, Mircea Coşea şi Marian Enache. Toţi sunt cunoscuţi ca făcând parte din aşa-numitul „grup de la Trocadero” (el fiind denumit după numele restaurantului cu acelaşi nume de la Universitate, în spate la „coada calului” unde se întâlneau cu precădere membri ai unde aveau loc reuniunile informale ale unor cercetători de la ADIRI (Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaționale), ISPSPN (Institutul de Ştiințe Politice şi Studiere a Problemei Naţionale – secţie a Academiei Ştefan Gheorghiu) şi IEM (Institutul de Economie Mondială). În iulie 1997, după o a doua Conferinţă Naţională a PDSR, 16 deputaţi şi 3 senatori PDSR demisionează din partid şi formează ApR, oficializarea noii formaţiuni politice avâd loc în decembrie 1997. La alegerile locale din anul 2000, ApR obţine rezultate foarte bune pentru un partid nou înfiinţat: 8,54% la primării (283 de primari), 8,04% la consilii locale (4.448 de consilieri), 7,38% la consilii judeţene (173 de consilieri). În vara anului 2000 ApR poartă negocieri intense pentru a fuziona cu PNL, dar cele două partide nu se înţeleg în privinţa candidatului la preşedinţie, şi o fuziune 85% sigură, eşuează. Parlamentarele sunt însă un eşec pentru ApR: 4,07% la Cameră şi 4,27 la Senat şi oamenii lui Teodor Meleşcanu ratează intrarea în legislativ. Se reiau negocierile cu PNL şi fuziunea se realizează în ianuarie 2002, când ApR îşi încetează existenţa. Dar numai 70% dintre ApR-işti au trecut la PNL. Restul de 30% s-au împrăştiat la PUR (actualul PC), PD (actualul PDL), PSD sau PNR (Partidul Naţional Româna).

PIN (Partidul Iniţiativa Naţională)

În februarie 2005, nemulţumit că nu este numit liderul deputaţilor PD, Cozmin Guşă şi asociata sa, Lavinia Şandru încearcă să provoace o rebeliune a „tinerilor” în partid. Rebeliunea eşuează pentru că foarte mulţi dintre aliaţii săi iniţiali sunt „întorşi din drum” de Traian Băsescu. Sub pretextul că Alianţa DA nu îşi respectă promisiunile electorale, Guşă, Şandru şi Aurelian Pavelescu demisionează din PD, devin deputaţi independenţi şi în luna mai înfiinţează PIN, fiind urmaţi de ceva membri din eşalonul II şi III al PD, cei mai mulţi fiind membri PD proveniţi din fuziuni anterioare. PIN participă în 2007 la europarlamentare şi obţine doar 2,43%, iar la localele din 2008, PIN obţine 0,36% la primării (6 primari), 1.05% la consilii locale (232 de consilieri) şi 1,03% la consilii judeţene (0 consilieri); La alegerile parlamentare din 2008 şi la europarlamentarele din 2009 PIN nu participă, iar pe 13 decembrie 2011, ce a mai rămas din acest partid foarte mic fuzionează cu UNPR. Deşi iniţial TMB a dat o hotărâre de admitere a fuziunii şi de radiere a PIN, în 2012 a modificat hotărârea şi a respins înregistrarea fuziunii ca fiind tardivă, drept urmare PIN nu este radiat în acte, dar ca partid nu mai este activ.

PLD (Partidul Liberal Democrat)

În octombrie 2006, se constituie Platforma Liberală (un al doilea grup de reformă din PNL după cel din 1993) formată dintr-un grup de dizidenţi din PNL. Coordonatori au fost Theodor Stolojan şi Valeriu Stoica, acesta din urmă fiind şi la originea grupului din 1993. O parte dintre dizidenţi sunt excluşi din partid. Platforma liberală s-a format în momentul în care PNL a început să se distanţeze de Traian Băsescu, după ce conducerea liberalilor a înţeles că preşedintele României are intenţia de a destructura PNL, pentru a da posibilitatea PD, pe atunci al doilea partid din Alianţa DA, să crească. PLD participă la europarlamentarele din 2007 şi obţine 7,78%. Traian Băsescu îşi dă seama că PLD nu a rupt decât 2% din procentele PNL (acesta a fost şi scopul înfiinţării PLD) şi că restul de aproape 6 procente au fost luate de la electoratul PD şi la sfârşitul lunii noiembrie dă ordin de fuziune între PLD şi PD. După numai câteva zile, PD înghite PLD şi îşi schimbă şi numele în PDL, „L” având menirea de a extrage voturi din zona liberală.

UNPR (Uniunea Naţională pentru Progresul României)

După ieşirea la 1 octombrie 2009 a PSD din guvernul Boc 1, a început operaţiunea de consolidare a majorităţii prin dislocarea de parlamentari de la PSD şi PNL. Se formează în primă instanţă un grup parlamentar „progresist”, după care în aprilie 2010 se înfiinţează UNPR, compus în proporţie de 90% din membri PSD. La alegerile locale din 2012, UNPR participă în foarte multe judeţe în diverse alianţe cu PDL şi obţine şefia Constiliului judeţean Neamţ. Este singurul rezultat notabil din alianţele cu PDL. UNPR a mers şi singur în aceste alegeri şi a scos 25 de primari, 1.005 consilieri locali şi 13 consilieri judeţeni. După suspendarea lui Traian Băsescu, UNPR schimbă tabăra şi se alătură PSD. La parlamentarele din 2012, UNPR a primit locuri eligibile în USL din „cota” PSD, având iniţial 10 deputaţi şi 5 senatori (numărul de parlamentari a crescut prin racolări de la PPDD, PNL şi PDL). La Europarlamentarele din 2014, UNPR a primit de asemenea 2 poziţii din cota PSD. S-a vorbit spre sfârşitul lui 2012 de o fuziune cu PSD. S-a renunţat la această soluţie, pentru că în acest caz zona PSD-UNPR ar fi pierdut câteva poziţii de conducere în Parlament. Practic deşi în acte apare ca un partid de sine stătător, UNPR funcţionează acum în interiorul PSD.

PMP (Partidul Mişcarea Populară)

După ce la Convenţia Extraordinară a PDL din 23 martie 2013, Elena Udrea nu a reuşit să preia şefia partidului, a început o distanţare de partid a grupului radical pro Băsescu, iar pe 12 aprilie consilierii prezidenţiali au înfiinţat Fundaţia Mişcarea Populară. Imediat, Elena Udrea şi partizanii ei au aderat la Fundaţie, iar în iulie 2013 au început demersurile pentru formarea PMP, care s-a legalizat pe 7 februarie a.c., Elena Udrea fiind în acest moment numărul unu din partid. La europarlamentare din acest an, PMP a scos un scor foarte slab, reuşind totuşi să scoată 2 europarlamentari.

Rezultate la prezidenţiale ale liderilor partidelor „rebele”

În 1996 s-a înregistrat prima candidatură a unui lider de partid „rebel”. Radu Câmeanu (PNLC) a obţinut un jalnic 0,35%. În 200o alte două rezultate „catastrofă”: Teodor Meleşcanu (ApR) a realizat 1,91%, iar Nicolae Cerveni (PLDR) – 0,29%. Acestea au fost singurele alegeri prezidenţiale la care au participat liderii unor partide „rebele”.

Notă 1: Între 1990 şi 1996, pentru înregistrarea unui partid politic erau suficienţi 251 de membri; între 1996 şi 2003 un partid politic se înregistra dacă avea minimum 10.000 de membri în 15 judeţe şi municipiul Bucureşti. Din 2003, numărul de membri necesar a crescut la 25.000, în minim 18 judeţe plus municipiul Bucureşti.

Notă 2: În afara partidelor prezentate, au mai fost în jur de 20-25 de alte partide „rebele”, dar aceastea nu au fost parlamentare şi nu au influenţat deloc activitatea partidelor din care s-au rupt.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.