Nicolae Aurel Alexi: „Eu trebuia să mă fac apăsător de botoane!”

Salonul Cotidianul.ro, o rubrică inaugurată săptămâna trecută, continuă cu prezentarea unui artist plastic de excepţie, Nicolae Aurel Alexi, căruia colegii de breaslă, mai exact spus prietenii, i se adresează cu apelativul Xi. Lucrările sale, încredinţate rubricii de faţă, vorbesc de la sine despre felul năstruşnic de-a fi al graficianului şi pictorului Xi. În ce ne priveşte, ne-am străduit să vi-l prezentăm nu doar ca artist, ci mai ales ca om. Adăugăm astfel, lucrărilor sale, o notă de culoare în plus, nu una artistică, ci una strict umană.

Nicolae Aurel Alexi s-a născut la 23 martie, 1947, în comuna Drăuşeni, judeţul Braşov.

Absolvent al Liceului de Muzică şi Arte Plastice din Craiova, promoţia 1966.

Absovent al Institutului de Arte Plastice, Bucureşti, secţia grafică, promoţia 1974.

Premii

1975 – Bursa UAP pentru tinerii artişti.

1987 – Premiul UAP pentru grafică.

1993 – Medalia de Aur la Bienala de Artă Contemporană din Emiratele Arabe Unite.

1998 – Marele Premiu UAP pentru activitatea artistică.

2000 – Marele Premiu al UAP penru grafică.

2000 – Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Ofiţer

Expoziţii

Participă, începând cu anul 1974, la numeroase expoziţii naţionale, de grup şi personale, în ţară (Bucureşti, Craiova, Constanţa) şi în străinătate (Olanda, Spania, Polonia, Brazilia, Iugoslavia, Norvegia, Emiratele Arabe Unite, Germania, China, Italia, Suedia, Franţa). Lucrări achiziţionate în muzee de stat sau cumpărate de numeroşi colecţionari din ţară şi străinătate.

Este profesor asociat la Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti.

Flash interviu

„Pseudocitate”, recursul la desen, Cap. I – „Alegoria”, tehnica – tuş / acuarelă pe hârtie, dimensiune – 49/66 cm, anul – 2000 ( colecţie particulară)

Care a fost cea mai recentă expoziţie?

Cea mai recentă, dar şi mai ciudată, a fost o expoziţie de grup, româno-franceză, Fluide(s), vernisată la Grenoble, apoi la Mogoşoaia, apoi la Hunedoara, la Castelul Corvineştilor, de unde a plecat la Paris şi, în fine, în decembrie, călătoriile ei se vor încheia la Marsilia.

Care a fost omul sau artistul care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

Omul este tatăl meu, Aurel Alexi, artistul a fost Ilie Marineanu, profesorul meu din liceu.

Aţi trăit şi un moment de descumpănire în arta Dvs.?

Nemăsurate… descumpănirile mele au produs adevărate revoluţii în discursul meu plastic, ulterior.

Aţi declarat într-un amplu interviu că cheltuiţi foarte multă energie pentru a vă descotorosi de eticheta de „artist extravagant” cu care vă congratulează confraţii. Vă mai deranjează această colegială expresie?

Mie mi se mai spune, pe scurt, şi Xi. Cred că am ieşit din această dilemă. Alexi a început să-l recunoască pe Xi.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

Profesiunea mea de credinţă este propria-mi existenţă care înseamnă să desenez sau să pictez tot ceea ce văd, ceea ce simt, ceea ce înţeleg.

Nicolae Aurel Alexi: „Eu trebuia să mă fac apăsător de botoane!”

„La iarbă verde cu Boucher”, tehnica – acuarelă pe hârtie, dimensiune – 52/71cm, anul – 2005 (colecţia Academiei de Studii Ecenomice, Bucureşti)

Nicolae Alexi este un excepţional grafician, cum îl cred confraţii săi întru grafică, este un exuberant pictor, cum îl văd prietenii săi din breasla pictorilor, dar este, totodată, cum însuşi se defineşte, un ”artist vizual”. Bineînţeles că la superlativ! Şi, am adăuga noi, un grafician şi un pictor povestitor, lucrările sale pretându-se a fi lecturate şi povestite, de parcă ar relata, ca la o şuetă, tot felul de situaţii şi întâmplări. I se mai pot adăuga o sumedenie de definiţii şi epitete-etichete, maestrul Nicolae Alexi acceptându-le, cu condescendenţă, pe toate, oricare ar fi ele, dacă sunt exprimate sau scornite cu bunăcuviinţă. Jovial, exuberant, hâtru, bonom, cu zâmbetul mai mereu pe buze, dar şi ironic, uneori chiar şi maliţios, pentru că prostia sau ipostazele aberante din jur-împrejurul nostru nu prea pot fi nici evitate şi nici iertate. Niciodată încruntat sau îngândurat. Poate doar când este singur, cu el însuşi, cu personajele sale hazoase în stranii ipostaze impardonabile.

Excepţional grafician şi exuberant pictor, cum spuneam, Nicolae Alexi este şi un povestaş propriu-zis şi o carte de amintiri, din copilăria sa, sau despre devenirea sa ca artist, ar face deliciul multor ”cetitori”. Îşi aduce aminte că în satul Drăuşeni, pe vremea prunciei sale, mătuşa Ana i-a zis să se facă povestitor sau, în cel mai rău caz, apăsător de ”botoane”, că asta, cu botoanele, e cea mai faină şi mai uşoară meserie. Soţul mătuşii, Iosif, l-a mângâiat cu un alt apelativ. ”Mi-a zis că sunt un pictoraş. Eu nu ştiam ce vrea să însemne cuvântul ăsta, nu-l mai auzisem, dar unchiul mi-l dăduse după ce eu, ca un drac de copil, am mâzgălit cu un cărbune luat din vatră peretele proaspăt văruit de la casa vecinilor noştri. M-am dus la mătuşa, să mă plâng că unchiul îmi zice pictoraş. M-a ascultat mătuşa Ana şi atunci mi-a zis ea să mă fac apăsător de botoane, dar uite că m-am făcut pictoraş”.

„Dantelărie”, tehnica – acuarelă pe hârtie, dimensiune – 52/71cm, anul – 2003/2004 (colecţie particulară)

După cum se vede, Nicolae Alexi se stârneşte lesne de tot la vorbă. Despre zecile de obiecte din atelierul său ar putea vorbi la nesfârşit, respectivele nefiind doar obiecte, ci şi amintiri, fiecare cu viaţa sau cu biografia sa. Printre ele, o tipsie orientală de alamă bătută, cu o inscripţie în limba arabă care atestă că ar fi vorba de o tipsie de pe la 1400! Ar fi o piesă de inestimabilă valoare din istoria imperiului născut în ţinutul ”eschişer”, cum precizează Mihai Eminescu în prologul Scrisorii a III-a! Lângă acea tipsie, un autoportret cu fes roşu, turcesc. Dar nu, nu un fes, ci un capac de la cine ştie ce crăticioară roşie, de mărimea unui fes. Alăturarea este cu totul şi cu totul întâmplătore, fără niciun pic de regie.

Deasupra mesei de lucru, printre zeci şi zeci de fotografii, una cu doi bărbaţi aflaţi în floarea vârstei, cam pe la 40 de ani, să zicem. ”Unul din ei e tatăl meu, Aurel. Celălalt e tatăl prietenului meu de liceu şi facultate şi de-aceeaşi meserie, graficianul Aurel Bulacu. Cred că în curând îl veţi aborda pentru această interesantă rubrică intitulată Salonul Cotidianul.ro”.

S-a lăsat, preţ de-o răsuflare lungă şi grea, ca un oftat din rărunchi, o tăcere parcă vibrantă. ”Tatăl meu, cu care tare mult aş fi vrut să-i semăn, era un bărbat înalt, 1,86, cu faţa albă, ca de marmură, cu păr negru şi ochi verzi-albaştri. Eu sunt scund, brunet, semăn mai mult cu mama, Domnica, o femeie scundă, dar puternică, hotărâtă şi tot timpul cu treabă. Dacă nu s-ar fi luat cu tata, ar fi rămas în satul ei, în Drăuşeni. Dar viaţa-i cum vrea ea, nu cum ne-am dori-o noi. Cu tata ne-am pus pe drumuri. Din Drăuşeni, la Mateiaş, apoi la Mercheaşa, la Homorod, la Rupea, la Craiova şi la Işalniţa. Parcă ne născuserăm în şa! De ce? Pentru că tata fusese aviator, pilot de vânătoare şi înaltă acrobaţie, cum scria pe brevetul lui de ofiţer. Ce mândru eram când am citit pentru prima oară acel brevet! Mândria era mare, dar prigoana comuniştilor era şi mai mare. Cum se încropea undeva, după ce fusese dat afară din armată, cum îl ajungea din urmă dosarul. Ajunseserăm, la un moment dat, în sapă de lemn. Şi mama şi-a adus aminte că are un frate la Craiova. Cineva care se numea, bineînţeles, Iosif. La Drăuşeni noi stăteam pe Uliţa Iosifeştilor. Bunicul meu se numea Iosif Iosif. Acest Iosif din Craiova avea o prăvălie cu de toate, o dugheană, «La Iosif şi Solomon», că o ţinea cu un evreu, Solomon. Le mergea destul de bine pentru vremurile alea. Au fost printre ultimii comersanţi particulari din Craiova. Le-am căzut noi pe cap şi tata a devenit, destul de repede, contabilul firmei. Am plecat şi de aici, la Işalniţa, unde tata s-a făcut director de Cămin Cultural. Apoi notar, cadastrist şi chiar arhitect, făcea proiecte de casă. Eu, care deja eram elev la Liceul de muzică şi arte plastice, am început să fac, pe bani, portretele celor din Işalniţa. Lucram după fotografii, sau la comandă, pe diverse subiecte. Oamenii erau mulţumiţi şi mă plăteau…”

„Autoportret într-o… ureche”, tehnica – acuarelă pe hârtie, dimensiune – 52/71cm, anul – 2010 ( proprietatea artistului)

Şi povestea ar fi continuat dacă nu l-aş fi întrerupt brusc cu următoarea întrebare: „Şi cu Drăuşenii cum a rămas?”. Luat prin surprindere, a clipit repede din ochi şi cât ai zice peşte s-a pornit: „Drăuşeni, că tot am zis despre Iosifi, este satul în care s-a născut poetul Şt.O. Iosif. Casa poetului era chiar lângă a noastră. Era o casă frumoasă, înstărită, cu curte largă şi cu o şură mare şi o grădină şi o mulţime de pomi fructiferi. Am trecut pe-acolo acum câtăva vreme. Casa era ocupată de nişte familii de ţigani. Pe o fereastră era scos, ca horn, un burlan. Şura cred că de mult fusese pusă pe foc. Curtea şi grădina, nişte bălării. De pe peretele casei dispăruse tăbliţa de bronz care atesta că în casa aceea s-a născut poetul. M-am dus, foc şi pară, la primar. Primarul a crezut că sunt cine ştie ce ştab de la Bucureşti şi a promis că se va rezolva. I-am atras atenţia că revin peste câteva zile, că am o treabă la Odorhei. Am revenit şi am găsit tăbliţa pusă pe peretele Căminului Cultural. Măcar atâta am făcut şi eu pentru minunea aceea de sat parcă pierdut într-un căuş de palmă în inima Transilvaniei, printre dealuri şi păduri”. Şi parcă obosit de-atâta povesteală, maestrul Nicolae Alexi s-a înfundat într-un fel de fotoliu. Nu obosise de povesteală, ci se lăsase pradă aducerilor aminte despre satul copilăriei sale.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.