Scriitoarea Svetlana Aleksievici, din Belarus, a fost recompensată astăzi cu Premiul Nobel pentru Literatură pe 2015. Într-un interviu acordat după primirea premiului, Svetlana Aleksievici mărturisea: ”Nu sunt o eroină”.
Din 2013, Svetlana Aleksievici a primit toate onorurile. După Premiul Librarilor din Germania, Premiul Medicis în Franţa, pentru La Fin de l’homme rouge, aleasă ”cea mai bună carte a anului” de către Lire, romanciera belorusă a fost onorată şi de Academia Suedeză.
”M-am simţit înconjurată de marile umbre pecum Bunin sau Pasternak, care mi-au dat, pe de o parte, un sentiment al fantasticului, iar pe de alta, al neliniştii”, spunea scriitoarea comentând premiul. Scriitoarea a salvat memoria unui popor fatalist şi nostalgic.
Academia Regală Suedeză a recompensat o autoare matură, pasionată de problemele realului. De la carte la carte, această scriitoare angajată politic, născută în Ucraina în 1948, a denunţat războiul, violenţa şi minciuna din care a fost „ţesută” istoria fostului imperiu sovietic. Prima femeie de limbă rusă care a primit premiul Nobel, Svetlana Aleksievici calcă astfel pe urmele celor trei scriitori de limbă rusă recompensaţi cu acest trofeu literar prestigios – Boris Pasternak (1958), Aleksandr Soljeniţîn (1970) şi Iosif Brodski (1987). De asemenea, ea este a 14-a femeie care câştigă premiul Nobel pentru Literatură de la crearea acestei distincţii, în 1901.
Era chiar ea Svetlana Alexievici, favorita la Premiul Nobel pentru Literatură, desemnat astăzi de Academia Suedeză.
Svetlana Aleksievici, scriitoare şi jurnalistă, jumătate ucraineană, jumătate belorusă, a fost distinsă cu Prestigiosul Premiul Nobel, ”pentru opera sa polifonică, un monument al curajului şi al durerii lumii contemporane”. Exilată voluntar la Paris din2000, a narat în volumele sale drama colectivă a căderii Uniunii Sovietice şi a mitului său şi nu numai: Războiul din Afganistan, privit prin ochii mamelor celor căzuţi, Cenornobîlul, cu zeci de interviuri cu victimele tragediei nucleare, sfârşitul comunismului, naşterea noii Rusii. În povestirile sale, Svetlana Aleksievici reconstituie fidel istoria şi protagoniştii săi: viaţa, scenariul, atmosfera domestică, contextul social, oferind, între virgule, opera sa polifonică redată prin sute de interviuri şi conversaţii. ”E clar că noua Rusie s-a născut pe ruinele unei traume colective”.
Svetlana Aleksievici, scriitoare angajată, a denunţat războiul şi minciuna din era sovietică. Încă de la prima sa carte, ea a dat voce sutelor de femei ruse care au participat la cel de al Doilea Război Mondial.
Svetlana Aleksievici s-a născut pe 31 mai 1948, în oraşul Ivano-Frankivsk din Ucraina, dintr-un tată belarus şi o mamă ucraineană. După serviciul militar al tatălui, familia s-a mutat în Belarus, unde ambii părinţi au lucrat ca profesori. După ce şi-a terminat studiile, Svetlana Aleksievici s-a dedicat carierei de profesor şi jurnalismului. Între 1967 şi1972, astudiat jurnalismul la Universitatea din Minsk.
Din cauza poziţiilor sale critice, a fost obligată, după ce a obţinut diploma universitară, să accepte un loc de muncă la un ziar de provincie, în Brest, un oraş aflat în apropiere de graniţa poloneză. Ulterior, a putut să revină în Minsk, unde şi-a găsit de lucru la cotidianul Sel’skaja Gazeta.
Practicând genuri literare diverse, Svetlana Aleksievici s-a inspirat din activitatea depusă de Sophie Fedorcenko (1888 – 1959), o infirmieră devenită cunoscută graţie jurnalului ei de front, ce a documentat dramele trăite de soldaţii ruşi în timpul Primului Război Mondial, dar şi din lucrările scriitorului belarus Ales Adamovici (1927 – 1994), autor al unor lucrări documentare despre război. Timp de mulţi ani, s-a documentat şi a strâns materiale pentru prima ei carte, U vojny ne ženskoe lico (Războiul nu are chip de femeie, 1985), ce a avut la bază interviuri cu câteva sute de femei care au luptat în Al Doilea Război Mondial.
Volumul ei Černobyl’skaja molitva (Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor), apărut în 1997, are ca subiect central dezastrul nuclear de la Cerbobîl şi consecinţele sale.
Pe de altă parte, volumul Sinkovîe malciki (Copii de zinc, 1990) tratează subiectul războiului din Afganistan dus de fosta URSS din 1979 până în 1989. O altă lucrare a ei, Zacearovannîie smertiu (Fermecaţi de moarte, 1994), se bazează, ca şi alte volume ale sale, pe interviuri. Cel mai recent volum al scriitoarei belaruse, intitulat Vremia second hand (Timpuri second-hand, 2013), face parte din seria Vocile Utopiei, prin intermediul căreia scriitoarea Svetlana Aleksievici doreşte să facă o sinteză pertinentă a vieţii sub regimul sovietic. Metoda ei de lucru a constat, în cazul acestei cărţi, în realizarea unui colaj de voci umane care relatează o epocă istorică, pentru a-i aprofunda conştiinţa. Din aceeaşi serie literară face parte şi romanul Poslenie svideteli (Ultimii martori, 1985).
Din cauza opiniilor sale disidente, Svetlana Aleksievici s-a autoexilat periodic, locuind în Italia, Franţa, Germania şi Suedia.
”Banii îi folosesc într-un singur mod, îmi cumpăr libertatea”, a răspuns ea la întrebarea ce va face cu banii oferiţi pentru Premiul Nobel. Svetlana a dedicat Premiul ţării sale de origine, Bielorusia: ”Nu e un premiu pentru mine, ci pentru cultura noastră, pentru acea mică ţară care a fost pusă între paranteze de către istorie. Sper să am libertatea de a putea lucra încă la cărţile mele”.
”Cultura noastră este o povestire”, adăuga ea. Cărţile Svetlanei au fost traduse în mai mult de 20 de limbi, fiind povestiri corale ce traversează viaţa diferitelor generaţii.
Editura Corint a publicat în limba română cartea Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor în 2015. Romanul Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici, a apărut la Editura Militară, în 1989.
Scriitoarea a explicat că probabil nu va putea vota la prezidenţialele de duminica viitoare, unde Aleksandr Lukaşenko, preşedintele Belarusului, se va prezenta pentru un nou mandat, dar dacă ar fi putut să o facă, ar fi votat pentru candidata Opoziţiei, Titiana Karatkevich.
”Istoria Rusiei este o lungă tradiţie a suferinţei. Oamenii sunt obişnuiţi cu această situaţie de anormalitate (…) Dostoievski a spus că toată viaţa a căutat omenescul din om. Şalamov i-a răspuns că după câteva zile în lagăr, omenescul dispare”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.