Un refren însoţeşte reflecţiile geopolitice din ultima decadă: după ce, în 1989, revenise în prima linie, Europa unită ar fi trecut în linia secundă a decidenţilor în lumea de astăzi. Iată câteva opinii de referinţă.
Nu altcineva decât fostul cancelar al Germaniei Helmut Schmidt (vezi Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006) atrăgea atenţia că, atâta vreme cât nu-şi elaborează o politică externă, Uniunea Europeană nu are cum să joace un rol internaţional major. Ea nu va putea, de pildă, să lege mişcările Rusiei de propriile acţiuni (p.187). Cunoscutul lider al Băncii Federale a Americii, Alan Greenspan (L’Era della turbolenza, Sperling @ Kupfer, Milano, 2007), menţiona că Uniunea Europeană nu a realizat obiectivul „strategiei de la Lisabona” de a deveni cea mai competitivă organizare a lumii şi nu-i rămâne decât să urmeze ciclurile economiei mondiale (p.319). În fapt, Europa a pierdut întâietatea în educaţie şi are mult de făcut pentru a mai putea concura Statele Unite. Fostul consilier de stat francez Hakim El Karoui (Reinventer l’Occident. Essai sur une crise economique et culturelle, Flammarion, Paris, 2010) afirma că, în Europa, pericolul nu este recesiunea, ci o „recesiune fără sfârşit” (p. 36), care îşi are sursa într-o îndatorare publică enormă, la care nu s-a găsit rezolvare. Cel mai recent, Hillary Clinton (Hard Choices, Simon and Schuster, New York, 2014) evocă trecerea Asiei în poziţia de „pivot” al politicii americane (p.45).
Cu puţin timp înainte, Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basik Books, New York, 2012) a fost, însă, cum nu se poate mai explicit: „Uniunea Europeană ca atare nu este o putere majoră independentă pe scena globală, chiar dacă Marea Britanie, Franţa şi Germania se bucură de un status global rezidual” (p.22). Uniunea Europeană ar putea fi printre „puterile globale”, dar pentru aceasta ar fi nevoie de „o uniune politică mai robustă, cu o politică externă comună şi capabilitate de apărare împărtăşită”. Explicaţia dată de perspicacele geostrateg o redau în cuvintele sale: „Uniunea Europeană ar fi putut avea o putere globală combinată cu o relevanţă sistemică globală, dar, de la colapsul final al imperiilor lor, puterile europene aleg să lase Americii sarcina mai costisitoare a menţinerii securităţii globale spre a-şi folosi resursele pentru crearea unui stil de viaţă al securităţii sociale… finanţat prin escaladarea datoriei publice nerelaţionată cu creşterea economică” (p.22).
Alte voci reiau asemenea considerente pentru a sugera trecerea Europei în linia secundă. Nu este vorba însă numai de opinii. Este vorba şi de fapte. De pildă, „primăvara arabă” a surprins autorităţile europene, care nu bănuiau ce se petrece în profunzime la Tunis, la Tripoli sau la Cairo. „Conflictul sirian” a arătat neputinţa de a duce la capăt o soluţie îmbrăţişată. „Criza ucraineană” a fost gestionată greoi, încât nici astăzi nu se întrevede o soluţie fără costuri uriaşe, care nu s-au discutat încă. Nu există curajul de a vedea realitatea din Orientul Mijlociu în faţă – cu ameninţările unor grupuscule ce caută acces la cele mai sofisticate armamente şi falsifică manifest istoria regiunii. La evenimentele din Africa, participarea europeană este mai mult reactivă, după ce ani de zile presa din capitalele africane a acuzat ONG-urile că se lasă instrumentate. Nu mai vorbim de Asia de Sud-Est sau America de Sud, unde Europa vine după ce alţii au luat deja iniţiativa.
Un indiciu este şi felul în care Europa unită este văzută din afară. Spre exemplu, în analize americane, Uniunea Europeană nu a lămurit ce fel de organizare de stat vrea să fie, iar acest fapt o împiedică să joace un rol global. În optica chineză, există Germania, Franţa, Marea Britanie ca actori majori, dar Uniunea Europeană se vede mai puţin. În optica israeliană, Europa nu şi-a lămurit până la capăt propria istorie şi plăteşte costurile aferente. În optica braziliană, Europa unită mai are de rezolvat probleme importante.
Faptele atestă de obicei realitatea. Opiniile ne arată ce tendinţe domină deciziile. În orice caz, faptele şi opiniile reprezentative sunt de luat împreună în seamă, pentru o evaluare lucidă.
Evaluarea începe, desigur, cu considerarea probelor factuale. În argumente precum: Uniunea Europeană nu are politică externă comună, nu dispune de apărare împărtăşită, cultivă securitatea socială pe seama altor cheltuieli, preferă extinderea în detrimentul integrării, este vorba, desigur, de fapte. Discuţia asupra lor poate duce însă la o soluţie realistă numai dacă se recunoaşte un fapt cu o greutate mult mai mare, anume acela că Uniunea Europeană a pierdut din relevanţa sa globală nu doar din motive de politică externă şi de apărare. Ea a pierdut datorită „stagnării” în care a intrat politica ei internă. De aceea, înainte de a dobândi o nouă pondere externă, Uniunea Europeană are nevoie de o schimbare internă.
Despre ce este vorba? Toate analizele societăţilor europene de astăzi – dincolo de propaganda pentru naivi sau de optimismul de serviciu al birocraţiei – dau diagnoze alarmante (societate „birocratică”, societate a „vidului moral”, a „cinismului”, a „riscului”, a „minciunii”, a „indiferenţei”, a „infantilismului”, „narcisică”, „nesigură” etc.) propuse chiar de europeni. Aproape toate semnalează că s-a apucat pe un drum îngust. Aceste diagnoze – oricum le-am privi – spun ceva despre viaţa oamenilor. De aceea, în Uniunea Europeană de astăzi s-ar cuveni trase consecinţe din adevăruri simple.
Din nefericire, s-a ajuns la formalism instituţional chiar în Uniunea Europeană. Aceasta nu pentru că formele, aşadar instituţiile, ar fi inadecvate, ci fiindcă, în decada recentă, prea puţini s-au mai interesat de fond, adică de spaţiul de afirmare pozitivă a cetăţenilor, şi l-au gândit din nou. În fapt, în faţa situaţiei date, „stânga” a rămas perplexă, iar vederile „dreptei” sunt de scurtă respiraţie, controversa politică fiind la prea mare distanţă de nevoile cetăţenilor Europei actuale.
În orice caz, nu „stilul de viaţă” asigurat de politici de securitate socială este vulnerabilitatea Europei. La dispoziţia Uniunii Europene sunt încă uriaşe resurse nefolosite. La drept vorbind, nici exaltarea „statului social” şi nici abandonarea lui nu sunt soluţii. Problema efectivă în faţa căreia se află Europa precede „statul social” şi necesara sa reconstrucţie. Problema o reprezintă inclusivitatea şi productivitatea Europei unite, iar aceasta nu se mai poate rezolva fără reforme instituţionale şi un nou angajament al europenilor înşişi.
Desigur că politica externă comună şi apărarea împărtăşită sunt premise de care depinde relevanţa globală a Europei. Trăim într-o societate mondială în care raporturile de forţă au un cuvânt greu de spus, încât temele menţionate nu pot să nu fie preocupante. Dar ambele se pot satisface abia în urma repunerii în mişcare din interior a Europei. Numai dacă vor resimţi entuziasmul şi motivaţia, cum începuseră în 1989, europenii vor declanşa acel angajament moral, civic şi politic fără de care nu se pot rezolva problemele de azi.
Putem, desigur, privi din unghiuri de vedere variate politica externă a fostei comisii a Uniunii Europene. Nu putem însă contesta că extinderea în detrimentul integrării nu dă rezultate şi periclitează întreaga construcţie. Altfel, cum se poate constata uşor, unele ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană nu găsesc rezolvări (în materie de energie, creditare, pieţe etc.) şi recurg la soluţii pe cont propriu (vezi Germania, Ungaria etc.), alte ţări (precum Marea Britanie) au tendinţe centrifuge, iar altele înfruntă pur şi simplu tendinţe separaţioniste (Spania, Italia etc.). Toate acestea sunt, în primă instanţă, probleme zonale, dar au, cu siguranţă, nevoie de soluţii şi la nivelul conceperii Uniunii Europene. Or, la acest nivel, ca şi la altele, rezolvările se discută prea puţin deocamdată.
Trei probleme concrete vor trebui deschise până la capăt şi abordate cu idei noi în Uniunea Europeană: problema birocraţiei, problema calificării personalului şi problema alegerilor.
Anticipată de Max Weber, birocratizarea – care a înaintat continuu şi în Uniunea Europeană – a început să fie un obstacol perceptibil. Volumul atins de birocraţie ne îndreptăţeşte să ne întrebăm: nu cumva problema europeană prin excelenţă nu este de fapt „statul social”, cum crede grăbit dreapta improvizată a ultimului deceniu, ci birocratizarea? Nu cumva mari resurse ale Uniunii Europene sunt înghiţite efectiv de o birocraţie sufocantă? Nu cumva chiar birocraţia îndreaptă ascuţişul ofensivei spre „statul social” sau spre competitorii din afară, pentru a nu fi deranjată?
Ne aşteptăm ca de la Bruxelles să vină soluţii de politici comune ale ţărilor Uniunii Europene care să fie mai clarvăzătoare decât cele pe care o ţară le poate da. Aşteptarea este, însă, confirmată prea rar. Motivele sunt la îndemână. Un istoric (Tony Judt, Postwar. A History of Europe since 1945, Pinguin, New York, 2005, p.796) observa judicios că Europa actuală este sediul unor cruciale dezbateri relative la situaţia lumii, dar autorităţile nu se interesează de ele. Deciziile europene se iau ignorând aceste dezbateri. Aş spune că politica este înţeleasă mai curând ca luptă pentru poziţii ale persoanelor şi partidelor decât ca realizare a unor proiecte comunitare. Politicianul este văzut mai mult ca actor într-o selecţie darwiniană decât ca servant al interesului public. Mai grav, ocolind orice competiţie, ţările trimit la Bruxelles, cu notabile excepţii, garnituri de personal de mâna a doua, a treia sau a şaptea (până la recordul ce constă în a trimite soţii, fiice, prietene, protejaţi etc.!). Nu cumva se trăieşte deja ceea ce câţiva gânditori europeni de prim-plan anticipau – faptul că elita instituţionalizată a Europei nu mai are anvergura profesională şi civică de altădată? Nu cumva în frunte ajung şefi, poate unii manageri, dar prea puţini lideri, iar şefii înşişi confuzionează perspectiva răspândind impresia că nu există alternative?
În Uniunea Europeană, alegerile libere constituie mecanismul de stabilire a organismelor reprezentative. Aceste alegeri se desfăşoară pe baza procedurilor democratice. Dar ceea ce iese deocamdată la capătul aplicării tuturor procedurilor este nemulţumitor: Europa pierde în relevanţă globală, crizele – financiare, economice, de administrare, de creativitate, de motivaţie – o copleşesc, iar tot mai mulţi oameni se retrag dezamăgiţi în viaţa lor privată. Apatia devine împovărătoare într-o epocă în care de participarea covârşitoarei părţi a cetăţenilor depinde competitivitatea generală. Nu ar trebui, oare, să vedem mai profund ce este în spatele apatiei din unele ţări? Nu cumva, dincolo de toate, ar trebui să punem în discuţie felul în care sunt înţelese alegerile?
Este vorba practic de a face distincţia între „semnificaţia funcţională” a alegerii – aceea de a da unei majorităţi şansa deciziei mai bune şi de a trimite pe altcineva în opoziţie – şi „semnificaţia deliberativă” – aceea de a prelua voinţa celui care alege şi de a o include în decizie. Alegerile nu se fac – cum s-a creat, din nefericire, impresia – doar pentru a stabili reprezentanţi care apoi să nu mai fie deranjaţi. Va trebui – scurt spus – să se facă din „semnificaţia deliberativă” a votului ceva care să preocupe democraţii, tocmai pentru a scoate alegerile din simplul ritual în care riscă să se transforme. Numai în felul acesta sistemul deciziilor, ce are deja tendinţa de a se închide în sine, poate căpăta oxigen, iar apatia păguboasă ce-l înconjoară va scădea. Relevanţa globală a Europei depinde de vitalitatea democraţiei ei, dar democraţia este numai atunci viguroasă când alegătorul este încredinţat că votul său se regăseşte în voinţa generală, pe care democraţia îşi propune să o formeze.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.