„Nu mă voi reîntoarce la Petersburg nici viu, nici mort”

„Personajul meu are şansa de a scrie istoria războiului”, povesteşte Baryshnikov.

Baryshnikov face parte dintre legendele dansului, fiind considerat, alături de Nijinski şi Nureyev, unul dintre cei mai mari balerini ai secolului al XX-lea. Cu doi ani în urmă declara presei franceze: „Dansul înseamnă viaţă. Este un drog. Nu mă voi opri atâta vreme cât coregrafii îmi vor propune piese pe care să le pot dansa, ţinând cont de vârsta mea”. Şi, într-adevăr, la 63 de ani, dansatorul legendar este invitat în aceste zile la „Théâtre Chaillot” de festivalul „Verile Dansului”.

Puritatea tehnicii sale, salturile extraordinare i-au atras admiraţia. După „Giselle”, criticul Clive Barnes de la „New York Times” scria: „N-am văzut până acum un dansator de o asemenea perfecţiune”.

În Nopţi albe, cu Gregory Hines

Promotor al dansului modern, a creat mai multe zeci de opere în premieră, multe semnate chiar de el. Fascinaţia lui pentru noutate în dans îi păstrează forma fizică, aducându-i o stăpânire a mişcărilor şi o irezistibilă prezenţă scenică. „Nu contează dacă ridici piciorul foarte sus. Tehnica este înainte de toate transparenţă, simplitate”, spunea el. Şi tot el mărturisea: „Nu încerc să dansez mai bine decât alţii, încerc să dansez mai bine decât mine însumi”. Vârsta prinţilor pe care i-a interpretat ca nimeni altul, cum ar fi Albrecht din „Giselle”, a trecut. A dansat în ultimii ani în coregrafii semnate de Mats Ek.

Este Doctor Honoris Causa al „New York University”, „Shenandoah University”, „Monclair State University”. Ca recunoaştere a valorii sale a fost distins şi cu „Premiul Dance and Performance” (1997), „Kennedy Center Honor şi National Medal of Arts” (2000), „Liberty Award” şi „Arison Award”…

Marele balerin îşi aminteşte de exil

Baryshnikov şi Makarova

În spectacolul „In Paris”, o producţie a „Baryshnikov Arts Center & Dmitry Krymov Laboratory”, în asociere cu „Russian Century Foundation” şi „Théâtre Korjaamo” din Helsinki, el încarnează un general al Armatei Albe, exilat la Paris în anii ’30. Spectacolul, pus în scenă de Dmitri Krymov, este inspirat dintr-o nuvelă a scriitorului premiat cu Nobelul pentru Literatură Ivan Bunin. Dansatorul găseşte în el ecouri ale trecutului său.

După ce a văzut la New York mai multe spectacole ale lui Krymov, regizor care a fost iniţial scenograf, Baryshnikov a fost cucerit de acest teatru metaforic în care naraţiunea nu este lineară. Krymov descompune istoria şi o recompune din mişcări, poezii, cântece, mimă. Nu este un teatru de actor, ci unul de regizor, de scenograf şi de artist. În ultimul său spectacol, el a realizat un colaj din nuvelele lui Bunin. „Există o mică nuvelă rămasă deoparte pentru că sunt îndrăgostit de ea şi ţi se va potrivi de minune”, i-a spus el lui Baryshnikov.

Naşterea spectacolului a durat doi ani, din cauză că echipa semăna cu un grup de nomazi. Cinci tehnicieni veneau din Statele Unite, doi actori din Finlanda, patru de la Moscova. S-a repetat la Paris, Tallinn, de trei ori la Helsinki, o dată la New York.

Baryshnikov şi Ana Laguna

Generalul interpretat de Baryshnikov, exilat în Paris în anii 1934-1935, se îndrăgosteşte de o tânără emigrantă rusoaică. „Când am venit în Vest, în 1974-1975, şi am dansat la Paris, Londra sau în Italia, i-am cunoscut pe toţi aceşti ruşi care-şi părăsiseră ţara din cauza războiului civil şi care veneau să mă întâlnească în culise. Erau în vârstă şi demni, militari, oameni de lume, nostalgici după Rusia spulberată de bolşevici. Erau şoferi, mecanici, bucătari… Personajul din acest spectacol are şansa să scrie istoria războiului. Erau oameni singuratici. Nu există nicio asemănare cu emigraţia modernă. Aceea era mult mai veselă.”

Baryshnikov şi dansatorii de la Hell Kitchen Dance în Come In

Pentru un dansator rus exilat la Paris, perioada lui Diaghilev şi a Baletelor Ruse era o binecuvântare. Baryshnikov a dansat cu Carla Fracci, Romola Nijinski, soţia lui Vaslav Nijinski, Natalia Makarova. Leonide Massine i-au propus să danseze în „Till Eulenspiegel”, creat de Vaslav Nijinski, dar n-a reuşit să fie liber pentru acel proiect. Dar balerinul n-a crescut cu acest gen de balet. Ca emigranţi, Nijinski, Fokine nu mai aparţineau educaţiei generaţiei lui Baryshnikov. Acesta ascultase, de altfel, foarte puţin Stravinski în şcoală. L-a cunoscut cu adevărat abia în 1980, în Occident.

Afişul peliculei The Turning Point

Rolul pe care îl are acum îi aminteşte de tatăl său, militar în Armata Roşie, fără a avea un grad la fel de mare, şi de prietenul lui, Max von Sydow, care l-a încântat întotdeauna, atât în viaţă, cât şi cu filmele sale, „A şaptea pecete” mai ales, prin demnitatea, voce, măiestria de actor, controlul interior al fiecărui moment, latura gânditoare şi tristă. „Dacă Max ar fi jucat rolul tatălui meu, ar fi fost un personaj din Bunin. Tatăl meu, ca şi generalul pe care-l încarnez, a ratat momentul: nu din cauza războiului civil, ci pentru că, pentru un ofiţer din Armata Roşie, un fiu transfug nu era chiar un dar.”

Cu Isabella Rossellini în Nopţi albe

Baryshnikov a cunoscut tristeţea de a ieşi din apartamentul lui din New York şi de a nu mai vedea canalele, casa lui Puşkin, paradisul arhitectural al Sankt Petersburgului. Ca şi pe aceea de a-şi pierde prietenii, limba, identitatea punctelor de vedere care, afirmă el, „creează uneori relaţii mai profunde decât cele familiale”.

„Am înţeles că Statuia Libertăţii privea în altă direcţie”

Helen Mirren şi Baryshnikov în filmul Nopţi albe

Artistul nu era din Leningrad, trăind primii 16 ani de viaţă în Letonia, unde a constatat incompatibilitatea armatei de ocupaţie cu speranţele letone şi umilinţa de a avea un tată în uniformă militară. „Acolo, în privirea letonilor şi a evreilor, am înţeles că Statuia Libertăţii privea în altă direcţie”, mărturiseşte el. Cei zece ani petrecuţi apoi în Rusia l-au învăţat să mintă, aşa cum făceau milioane de alţi oameni, să fie un bun actor pentru a reuşi să facă ceea ce dorea. Nu şi-a plănuit trecerea în Occident, dar n-a avut nicio ezitare când a făcut-o. „Nu mă voi reîntoarce la Petersburg nici viu, nici mort”, declară el.

Împreună cu soţia sa, Lisa Rinehart

Întrebat într-un interviu realizat de Ariane Bavelier ce părere are despre reluarea baletelor uitate ale lui Nureyev, de la a cărui moarte se vor împlini în curând 20 de ani, Baryshnikov a mărturisit: „Când mi-a cerut să dansez «Raymonda» şi «Spărgătorul de nuci», ne-am certat. Îmi plăcea mult Rudi, dar nu şi coregrafiile sale. Nu erau muzicale şi erau prea încărcate cu o mulţime de mişcări pentru a avea un desen de ansamblu. Era un partener extraordinar, iar eu numai unul acceptabil. Numai vederea acelor pas-de-deux ale sale mă fac să sufăr”.

Balerin, coregraf şi actor, născut la Riga în 1948, din părinţi ruşi, la 12 ani intră la Academia de Balet „Vaganova”, din Leningrad, unde se formează sub direcţia faimosului Alexander Puskin, iar la 18 ani devine solist al Baletului Kirov. Este numit „etoile” în 1969. Mai mulţi coregrafi ruşi, printre care Oleg Vinogradov, Konstantin Sergeyev, Igor Tchernikov şi Leonid Jakobson, au creat coregrafii special pentru el.

Imagine din expoziţie

În 1974, în timpul unui turneu în Canada cu „Bolshoi Ballet”, cere azil politic la Toronto. Se stabileşte apoi în Statele Unite devenind, în 1986, cetăţean american. În primii doi ani după stabilirea în America, a dansat în nu mai puţin de 13 coregrafii, semnate de Merce Cunningham, Martha Graham, Jerome Robbins, Glen Tetley, Alvin Ailey şi Twyla Tharp.

În Coppelia, cu Natalia Makarova

Între 1974 şi 1979 este prim balerin al „American Ballet Theatre”, continuând să evolueze sporadic şi cu alte companii de balet clasic şi de dans modern. În 1980 intră la „New York City Ballet” pentru un an şi jumătate, lucrând cu coregraful George Balanchine şi Jerome Robbins. Dansează aici „Apollon”, „Fiul rătăcitor” şi „Rubies”. Robbins a creat pentru el şi pentru dansatoarea etoile de la „New York City Ballet” spectacolul „Opus 19: The Dreamer”. Rămâne ca unul din marii balerini, protagonist al unor roluri memorabile, printre care „Spărgătorul de nuci”, „Push Comes to Shove” de Twyla Tharp şi „Don Quijote”.

În expoziţia lui, alături de regizorul Julian Schnabel

Se întoarce la „American Ballet Theatre”, ca balerin şi director artistic, poziţie pe care o va deţine timp de 10 ani.

Din 1990 până în 2002 este director artistic al Proiectului „White Oak Dance”, companie pe care a fondat-o împreună cu Mark Morris, care are drept scop crearea unor opere originale pentru dansatorii în vârstă. Fundaţia se întinde pe o suprafaţă de 7.500 de metri pătraţi, la frontiera dintre Georgia şi Florida. De-a lungul existenţei sale au fost realizate peste 40 de opere semnate de David Gordon, John Jasperse, Lar Lubovitch, Tere O’Connor, Kevin O’Day, Lucinda Childs, Dana Reitz, Jerome Robbins, Joachim Schlömer, Paul Taylor, şi Twyla Tharp, dar şi de coregrafi de calibrul unor Trisha Brown, Martha Clarke, Merce Cunningham, Jane Dudley, Martha Graham, Hanya Holm, José Limón şi Meredith Monk.

În recentul spectacol In Paris, adaptare după Ivan Bunin

În 2006, Baryshnikov a plecat într-un turneu prin Statele Unite şi Spania cu compania „Hell’s Kitchen Dance”, a Centrului de Artă Baryshnikov, un program de încurajare şi promovare a dansului pe care l-a elaborat în 2003. A interpretat atunci opera lui Aszure Barton, „Come In”, „Years Later”, de Benjamin Millipied, şi „Leap to Tall”, de Donna Uchizono, rezidenţi ai Centrului. Chiar înainte de a împlini 60 de ani a apărut într-o suită de patru scene scurte de Samuel Backett, coregrafiate de JO Anne Akalaitis, un creator de avangardă. În 2007 a dansat la Stockholm un balet de Mats Ek, având-o ca parteneră pe Ana Laguna, în „Three Solos and a Duet”, ca un imn adus mişcării.

Unul dintre cele mai recente şi ambiţioase proiecte poartă numele de „Baryshnikov Arts Center”, un laborator deschis tuturor artiştilor independenţi, cu sediul în inima New York-ului.

„Am suferit o criză de identitate”

În rolul unui general din Armata Albă în In Paris

Alături de memorabilele sale interpretări coregrafice, are şi o lungă carieră cinematografică. A obţinut o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar cu primul său film, „The Turning Point”, în 1977, un lungmetraj de Herbert Ross în care are rolul lui Yuri Kopeikine, un faimos dansator rus. A format atunci un cuplu remarcabil, atât ca amanţi, dar şi ca dansatori, cu celebra balerină Leslie Browne, care a jucat şi ea în film.

În spectacolul Donnei Uchizono, Leap to Tall

În 1985 apare alături de Gregory Hines şi Isabella Rossellini, în filmul „White Nights” (Nopţi albe), cunoscut şi pentru cântecul lui Lionel Richie, „Say you say me”, care a primit Oscarul pentru cea mai bună muzică originală, în care interpretează rolul unui excelent balerin. Neuitate rămân şirul lung de piruete, ca şi fraza rostită de el: „Eu piruete mai pot să fac, dar tu bani mai ai?!”. A figurat şi pe genericul peliculei „Dancers” (1987), cu Julie Kent în rolul Lisa şi cu dansatoarea etoile Alessandra Ferri. A fost, de asemenea, partenerul lui Gene Hackman în filmul „Company Business”. A fost logodnicul actriţei Sarah Jessica Parker în serialul TV „Sex and the City”, unde interpretează rolul artistului rus Petrovsky. Pentru el, rolul din „Sex and the City” a fost o provocare. La început a fost uimit de toate acele discuţii despre sex, de rolul de dandy şi de tenebros playboy milionar pe care trebuia să-l interpreteze. „Am suferit o criză de identitate. Problema este că publicul de televiziune tinde să te identifice cu rolul pe care îl interpretezi. De aceea mi-am dorit să nu arăt pelicula copiilor mei, ca să nu creadă că am avut încă o combinaţie de acest fel.”

La Paris se simte ca acasă. Are, de altfel, o reşedinţă în insula Saint-Louis şi vorbeşte franţuzeşte. Are o fiică cu Jessica Lange, Aleksandra Baryshnikova, născută în 1981. Mai are trei copii cu ex-balerina de la American Ballet Theatre, Lisa Reinhart: Peter Andrew, Anna Katerina şi Sofia-Luisa.

„Albul e negru ca şi viaţa”

În timpul repetiţiilor

Pentru Baryshnikov, aparatul fotografic e o parte a corpului său, ca un automatism fizic, la fel ca şi muşchii gambelor sale care încă zboară pe marile scene ale lumii. Ca aerul pe care îl respiră. Balerin, actor şi fotograf. „Un prieten de la Sankt Petersburg, Leonid Lubianitsky, într-o zi mi-a dăruit un aparat de fotografiat. Eram pe punctul de a pleca într-un turneu în Japonia, Taiwan. El mi-a spus: primul obiectiv este să fotografiezi tot ceea ce te inspiră. Lumea era în delir la sfârşitul unui spectacol, aşa că am mulţumit deschizându-mi braţele şi apăsând pe declanşator, pentru a-mi rămâne acel moment de neuitat… Şi aşa au urmat nenumărate alte imagini astăzi strânse într-un album şi într-o expoziţie de fotografii, deschisă pentru prima dată, în această vară, în Italia: «Baryshnikov pe scenele lumii»”. Pentru că viaţa e o călătorie. Pentru el fotografia reprezintă un hobby, un jurnal deschis sub ochii tuturor. Susan Sontag scria despre Baryshnikov că este minunat în tot ceea ce întreprinde. Excepţional când dansează, când recită, când o seduce pe Sarah Jessica Parker, care o interpreta pe jurnalista Carrie Bradshaw. „Fotografiile lui sunt ca aripile deschise către întreaga lume.”

Marele balerin Mikhail Baryshnikov

Despre această expoziţie, el afirma: „În memoria corpului meu îmi imaginez toate gesturile, toate mişcările pe care le văd în jur. Braţele mele, gambele, picioarele sunt ca o bancă de date. Când dansez extrag ca dintr-un computer toate gesturile memorizate în cursul anilor şi le transform în artă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu fotografiile. Peliculele fac parte din memorie. Atunci când realizez o fotografie îmi amintesc de acea zi. Şi simt un miros, un sunet, o persoană”. A fotografia reprezintă, după Baryshnikov, un moment aruncat din viaţa în memorie. Nu are maeştri, deşi îi iubeşte pe Anne Leibovitz, Eve Arnold, Cartier Bresson şi chiar Andy Warhol, despre care spune că era genial. „Eu nu am această putere. Sunt un diletant al fotografiei. Un paparazzo legal.”

Scenă din Apollo

Peliculele lui Polanski şi Bergman i-au lăsat un semn în imaginarul vizual. În alb şi negru este imprimată pe peliculă întreaga sa viaţă, chiar şi cea a exilului. Riga, oraşul în care a crescut, e un peisaj gri. Marea, lumina, clima se încrucişează cu un negru fumuriu, în mii de infinite nuanţe ale griului, în clar-obscurul pietrelor palatelor scăldate de ploaie. Albul şi negrul erau clima politică din anii ’50, după cel de al Doilea Război Mondial, ale cărui imagini erau pretutindeni. Fotografiile propagandistice care ilustrau drumul Rusiei către reconstrucţie… Astăzi adoră să fotografieze lucruri banale, priviri şi gesturi furate, dar şi copiii care în faţa obiectivului nu ştiu să mintă, nu ştiu să înşele.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.