„Reconciliere” – iată unul dintre cele mai folosite cuvinte în spaţiul public în ultimele decenii. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, sîntem în faţa unei confuzii care explică de ce toate încercările de „reconciliere” de pînă acum au eşuat. Aproape toţi cei care au pledat pentru „reconciliere” au confundat acest termen cu cel de „conciliere”, deşi diferenţa dintre cele două cuvinte este enormă!
Lucrurile sînt însă cît se poate de clare. Conform DEX, cuvîntul „Conciliere” este definit ca „Împăcare, unire, acord”, derivînd din verbul „a concilia”, care înseamnă „a pune de acord, a împăca, a soluţiona un diferend pe cale amicală” şi chiar, cum întîlnim în „Dicţionarul universal al limbei române” al lui Şăineanu din 1929, „a pune de acord persoane de diferite opiniuni, interese sau clase”.
În ceea ce priveşte cuvîntul „Reconciliere”, acesta înseamnă, desigur, tot un fel de „punere de acord, înţelegere, împăcare”, însă verbul care-l generează, „a reconcilia”, înseamnă „A (se) împăca, a (se) pune din nou de acord”.
Iată, deci, unde este imensa diferenţă: „conciliere” înseamnă „împăcare”, iar „reconciliere” înseamnă „o împăcare din nou”! Acum, cînd ştim ce spun dicţionarele, nu cred că mai este cineva care să confunde termenii, aşa cum s-a întîmplat deseori în aceşti ani.
Sînt, însă, lucruri care nu se pot concilia şi, cu atît mai puţin, să se reconcilieze. De pildă, a pune de acord călăul cu victima este imposibil, la fel cu a pune o organizaţie teroristă în acord cu statul unde aceasta a generat mii de morţi! Sînt foarte multe astfel de situaţii, în care concilierea este imposibilă, ba, chiar, o astfel de conciliere ar putea deveni uşor un fel capitulare.
Concilierea presupune, în mod necesar, căinţa celui care a provocat răul şi chiar, juridic, plata unor daune care să justifice căinţa. Privită din partea cealaltă, a părţii care a suferit, concilierea este un fel de mîngîiere, o alinare formală a suferinţei, ceva care o poate face să depăşească durerea, mîhnirea, chestiuni care ar putea împiedica orice act de răzbunare!
Cînd vorbim însă despre reconciliere, obligatoriu trebuie să luăm în calcul că anterior trebuia să fi avut loc o conciliere, un acord şi că, din diferite motive, acesta a fost rupt. Nu este vorba despre „a doua şansă”, ci, mai degrabă, despre o împăcare între două entităţi care, din vina altora, s-au aflat într-o divergenţă atît de gravă, încît acordul dintre ele a încetat la un moment dat. Exemplul cel mai clar este relativ recenta reconciliere dintre Germania şi Franţa după Al Doilea Război Mondial, cînd, după multe decenii, cele două ţări au înţeles că, pentru a construi ceva împreună, nu pot prelungi la infinit tensiunile generate de Hitler! Cu un regim fascist, nu ar fi fost posibilă reconcilierea, adică revenirea la bunele relaţii dintre Germania şi Franţa de dinaintea conflagraţiei mondiale, dar actuala societate germană nu mai este aceeaşi cu cea care a încurajat acel regim criminal, astfel încît reconcilierea s-a putut face!
La noi, imediat după Revoluţie, structuri interesate de perpetuarea privilegiilor pentru securişti şi foştii activişti PCR au lansat în spaţiul public ideea unei reconcilieri naţionale şi chiar şi acum unii încearcă să readucă în discuţie un astfel de subiect. Pentru foştii securişti şi comunişti ar fi bine, dar pentru noi, ceilalţi, oare nu ar însemna o abandonare a morţilor din 1989 şi a sutelor de mii de victime din toată perioada regimului comunist?
Cum să ne „împăcăm” cu călăii comunişti, cu cozile lor de topor, cînd încă nu au fost pedepsiţi criminalii acelei perioade? Şi cum să ne aşezăm la masă cu ei, din moment ce, la doi paşi de noi, ni se cere tocmai nouă să dăm jos statuile unor mari scriitori chiar la cererea odraslelor care au adus şi susţinut comunismul în România?
Chiar în ziua lansării noii serii a ziarului Cotidianul a avut loc o dezbatere despre reconciliere. Mi-am dat seama cu acest prilej că, din păcate, unii continuă să meargă pe panta confuziei de mai sus. Au fost însă trei opinii care mi-au dat şansă să cred că proiecţia unei reconcilieri poate deveni cîndva o realitate: ale lui Ilie Şerbănescu, Emil Constantinescu şi Andrei Marga!
Ilie Şerbănescu a pus punctul pe „i”, entuziasmînd auditoriul prin concreteţea tuşelor sale. Astfel, el a subliniat că este imposibilă reconcilierea românilor cu cei care au spoliat ţara în aceşti ani, cu acel establishment internaţional care a impus obedientelor autorităţi de la noi măsurile care au distrus economia românească şi au sărăcit populaţia. „În ce priveşte buzunarul, nu cred că e spaţiu prea mare de reconciliere”, spunea Ilie Şerbănescu, după ce a demonstrat că nu a existat niciodată o conciliere atunci cînd s-au dispus măsurile de austeritate continuă din aceste decenii!
Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, a atras, de asemenea, atenţia că un plan de reconciliere în societatea noastră nu poate veni decît din partea adevăratei elite intelectuale din România, iar primul pas ar fi identificarea celor care ar putea intra în această categorie. Nevoia unui proiect care să adune laolaltă „energiile pozitive al naţiunii” – iată primul pas pentru a naşte mai întîi o conciliere!
Şi Andrei Marga a subliniat că o conciliere în societate nu este posibilă în orice condiţii, dînd argumente livreşti, în absenţa unor studii care să analizeze condiţiile din societatea românească ce ar putea deschide o astfel de perspectivă.
Faptul că acum se discută din nou despre ideea unei reconcilieri nu este rău, dar ar trebui, mai întîi, să vedem ce putem concilia, care sînt subiecţii unei astfel de întreprinderi, apoi să vedem dacă există chestiuni care ar putea fi reconciliate, lucruri care au funcţionat cîndva şi care ar trebui repuse pe tapet. Cît timp, însă, vom confunda noţiunile, ne vom afla în faţa unui haloimăs, a unei utopii despre care vom vorbi şi peste un secol, constatînd mereu eşecul unei idei nobile.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.