Constantin Brâncoveanu este protagonistul epocii şi generaţiei în care s-a format, la cumpăna unor veacuri şi în mijlocul unor schimbări care se petreceau cu mare rapiditate. S-a născut în tihna ultimei părţi a secolului al XVII-lea pentru ca, odată cu părăsirea adolescenţei, să fie martor la multe evenimente legate de familia sa în particular şi de societatea valahă în general. Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15 august 1654, la numai doi ani distanţă de la Îndreptarea Legii pe care Matei Basarab o poruncea spre armonizarea realităţilor sociale cu tradiţia şi cutumele adesea problematice, în articularea lor pe socialul imediat. Copilul şi adolescentul Constantin Brâncoveanu s-a supus acestor reglementări numite „glave”, ale moşului său Basarab.

Pentru generaţia sa, şi cele care au urmat, fireşte, Legile pământului şi glavele din hrisoavele domneşti recomandau fără ezitare ascultare faţă de părinţi, îndeosebi faţă de capul familiei, tatăl natural sau tutore.

Constantin Brâncoveanu a cunoscut sentimentul general şi particular al insecurităţii. Nimic nu scăpa destinului adesea implacabil şi ciclic. Dacă societatea se confrunta cu tipuri variate ce provocau insecuritate pe termen mediu, precum invaziile, foametea, ciuma, răzmeriţele, viaţa intimă a celor de sus cădea în plus victimă intrigilor şi trădărilor de tot felul. Tatăl său, Papa Brâncoveanu, a fost ucis de seimenii răsculaţi în 1655 iar copilul Constantin a crescut orfan de tată, sub oblăduirea unchiului său Preda. Curând, a fost şi acesta ucis de Mihnea Vodă în 1658. Când a împlinit 18 ani, Constantin şi-a pierdut şi fratele mai mare, Barbu Brâncoveanu, mort la Constantinopole. Chiar şi în timpul domniei lui această insecuritate pândea dincolo de porţile reşedinţelor particulare ale marilor boieri.

Constantin Brâncoveanu a ştiut pe tot cuprinsul domniei la ce se expune şi ce însemna să trăieşti „cu gheaţa pe inimă”, adică cu trădarea în apropierea ta, gata să se petreacă în orice clipă.

Constantin Brâncoveanu a trebuit să înveţe abilitatea discursului şi diplomaţia gesturilor pentru a putea face faţă intrigilor şi schimbărilor care se petreceau în jurul său şi care îl puteau afecta în mod direct.

La vârsta de 34 de ani, când a fost ales domn, Constantin Brâcoveanu era un tânăr plin de prestanţă, cu maniere alese, mândru, totdeauna plăcându-i a fi urmat de o escortă de 30-40 de nobili, dar având un caracter natural, blând, foarte plăcut tuturor. Şerban Cantacuzino îl aprecia mult şi îl lăuda pe el mai mult dintre toţi nepoţii săi, şi, se spune, că pe patul de moarte îl recomandase pentru domnie, încredinţându-i sigiliul ţării. La 29 octombrie 1688, murind Şerban Cantacuzino, partida boierească din ţară, condusă de stolnicul Cantacuzino, temându-se de a nu i se impune un domn străin de la Poartă, alese pe Constantin Brâncoveanu.

Constantin avusese parte de o „creştere îngrijită” în urma căreia a deprins o caligrafie admirabilă. Avea aplecare „pentru citire, tendinţa de a îndemna spre lucrări literare, gust pentru lucrările istorice, acelaşi simţ pentru artă ca unchiul Stolnicul Cantacuzino. La aproape 40 de ani era deja „stăpân pe o avere mare”, dar şi „frumos, isteţ, împodobit cu învăţătură şi versat în afacerile ţării”.

„Numele meu a fost Constantin Brâncoveanu” este o invitaţie de a cunoaşte cum ar fi fost viaţa ta la sfârşitul secolului al XVII-lea, dar mai ales ce ar fi însemnat să te afli în intimitatea puterii. Naraţiunea construită la persoana I îl apropie pe vizitator de un personaj atât de îndepărtat în timp şi îi oferă prilejul să-i devină confident. Acest exerciţiu poate arăta cât de apropiaţi putem fi în sentimentele simple, în dorinţe, aspiraţii şi suferinţe de omul secolului al XVII-lea, căruia îi aparţine şi Constantin Brâncoveanu.

La 15 august 2014 s-au împlinit atât 300 de ani de la martiriul său, cât şi 360 de ani de la naşterea sa.

Acest proiect îşi doreşte să reducă distanţele dintre omul contemporan şi omul din vechimea apropiată, care este atât de puţin diferit în maniera de a privi în propria-i viaţă. Dacă există pe undeva o legătură firească între oameni, dincolo de timpurile care trec, atunci Constantin Brâncoveanu mai are ceva de mărturisit, celor de azi, dar în mod diferit pentru fiecare dintre noi.

„Numele meu a fost Constantin Brâncoveanu” într-o mărturisire despre viaţa trăită „cu gheaţa pe inimă” rămâne o poveste mereu actuală. Expoziţia este deschisă la Palatul Şuţu – Muzeul Municipiului Bucureşti (Bdul Ion I.C. Brătianu nr. 2) în perioada 15 octombrie 2014 – 30 martie 2015.

Constantin Brâncoveanu

Epoca. Societatea

Părinţi şi copii în faţa societăţii (1650-1750)

Constantin Brâncoveanu este protagonistul epocii şi generaţiei în care s-a format, la cumpăna unor veacuri şi în mijlocul unor schimbări care se petreceau cu mare rapiditate. S-a născut în tihna ultimei părţi a secolului al XVII-lea pentru ca, odată cu părăsirea adolescenţei să fie martor la multe evenimente legate de familia sa în particular şi de societatea valahă în general. Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15 august 1654, la numai doi ani distanţă de la Îndreptarea Legii pe care Matei Basarab o poruncea spre armonizarea realităţilor sociale cu tradiţia şi cutumele adesea problematice, în articularea lor pe socialul imediat. Copilul şi adolescentul Constantin Brâncoveanu s-a supus acestor reglementări numite „glave”, ale moşului său Basarab.

Pentru generaţia sa, şi cele care au urmat, fireşte, Legile pământului şi glavele din hrisoavele domneşti recomandau fără ezitare ascultare faţă de părinţi, îndeosebi faţă de capul familiei, tatăl natural sau tutore. Copiii erau obligaţi să arate „cinstire părinţilor lor” căci „carele cinsteaşte pre tată sau pre mumă, acela se izbăveşte de păcatele lui şi adună vistiariu de bunătăţi. Cela ce cinsteaşte pre tată-său sau pre mumă-sa, acela va trăi mulţi ani. Cui iaste frică de Dumnezeu, acela cinsteaşte pre tată-său şi pre mumă-sa; pentru că ruga şi blagoslovenia tatălui şi a mumănii întăreaşte casa feciorilor, iară blestemul lor dezrădăcinează şi temeaele. Fie-ţi milă de tată-tău şi de mumă-ta la bătrâneaţele lor, ca să te izbăveti de tot răul şi în vreame de scărbă-ţ va veni bucurie. Şi cum se topeaşte ghiaţa de soare, aşa vor peri păcatele tale. Că blestemat iaste de domnul carele va urgisi şi urgiseaşte pe tată-său şi pre mumă-sa”.^[1]

Potrivit Violetei Barbu, după 1650, îşi face loc „a doua conduită caracteristică”, ce face trecerea de la familia medievală la cea modernă, şi anume asumarea funcţiei educative şi „apariţia sentimentului familiei”.^[2]

Secolul al XVII-lea a cuprins diferite tipuri de pedepse prin care părinţii înşelaţi în aşteptările lor îi puteau sancţiona pe copii, în privinţa moştenirii. Era pedepsit cu dezmoştenirea „cine va ridica mâna pre părinţii lui şi-i va bate, sau va zice lor mustrare cum nu se cade, sau întru greşală-i va dosădi, adecă va bănui că greşesc, sau viaţa lor le va vrăjmăşi ca să-i omoară”; de asemenea, dacă fiul „să va afla trupeaşte întru păcat cu maşteha (mamă vitregă n.m.) lui, sau cu posadnica (în sens de întreţinută, concubină, n.m.) tătâne-său” sau „ de va face pârâş asupra părinţilor lui şi pentru acea pâră şi clevetire vor cădea în grea pagubă” părinţii. De asemenea de „se se vor afla părinţii zăcând în boală în multă vreame, sau vor fi în sărăcie şi în slăbiciune, şi feciorii se vor lepăda de dânşii şi nu le vor ajuta, nice vor purta grijă de dânşii, şi să-i chiame părinţii, iară ei să nu meargă la dânşii”, vor fi deposedaţi de moştenire. Şi apoi „de se va întâmpla să se părască părinţii lor dă cineva şi vor chema pe feciorii lor, partea bărbătească, să intre chezaşi sau pentru obraz, sau pentru bani, adecă pentru datoria lor, şi ei nu vor vrea”, vor avea parte de aceeaşi pedeapsă”.^[3]

Încă din îndepărtatul ev mediu, dintr-o lege a pământului, „feciorii să nevoesc să hrănească pre părinţii lor, de vor fi săraci; iară a plăti datorii nu să nevoesc nice feciuorii pentru părinţi, nici părinţii pentru feciuori. Aşijderea şi părinţii să nevoesc a hrăni pre feciuroii lor; iară nu se nevoesc a plăti datorie pentru dânşii”.^[4] Pe de altă parte, părinţii „care nicidecum nu se îngrijesc pentru hrana şi buna creştere a fiilor pierd puterea părintească”.^[5]

Foarte interesant este de urmărit cum a găsit rezolvarea pravila lui Matei Basarab de la 1652, în cazul „copiilor sclavi” pe care părinţii României anului 2002 îi vând pe un an pentru câteva kilograme de brânză sau câteva sute de lei. Probleme vechi de când lumea pe pământ valah, iar soluţii la fel de îndepărtate aduceau o drastică aplicare a legii prin pedepse draconice. Glava 130, „pentru părinţii ceia ce-ş vor supune featele lor ceale ce sunt făcute de trupul lor”, cuprindea sancţiuni care ar da roade şi astăzi, dacă ar fi puse în aplicare.

„Supunerea carea se face cu voia părinţilor, aceaia iaste mai rea şi lucru plin de ruşine şi de mai mare ocară decât ceaia ce să face între străini. Drept aceaia oricare tată ce-ş va supune fata lui, acela întâia-ş piarde putearea cea părintească carea au avut spre fie-sa. Drept aceaia să aibă strânsoare de la judecătoriu, cum mai degrabă să-i dea toate zestrile ce i se vor veni de la tată-său şi să se despartă de dânsul într-acesta chip, ca şi cum nu şi-ar fi mai fost niceodată fată”. Apoi „să-l bage la ocnă, în toată viaţa lui acolo să se chineuască”.^[6]

Pravilele cereau ca tatălui care-şi supune fiica la preacurvie pentru a câştiga bani „să i se taie capul”. Aceeaşi pedeapsă era aplicată pentru fraţii „ceia ce-ş vor supune surorile sau măcar şi pre alte rude ale lor, carele se trag de în sângele lor”. Unii erau pedepsiţi „cu catarga în toată viaţa lor” (adică să aducă lemne pentru săraci într-o sanie de lemn numită catargă n.m.) sau „îi purta pre măgari dăspuiaţi bătându-i pre în toate uliţele” deşi „pedeapsa lor cea adevărată iaste moartea”.

Dacă „muma” îşi vindea fata „pre bani pentru ca să curvească neştine cu dânsa, aceiia să i se taie nasul”. Dacă „muma” a fost nevoită să accepte la insistenţele fetei către curvie şi bani, „atunce se va pedepsi după voia judecătoriului”. Dar dacă „muma”, lovită de cruntă sărăcie, iar fata ar fi salvat-o dintr-o astfel de situaţie prin vânzarea ei către străini, „atunce nu se va pedepsi aşa de rău, de vreame ce să va milostivi şi judecătoriul văzând sărăciia şi nevoia ei”.

Dar judecătorul este obligat să vadă şi să „socotescă de va fi fost acea nevoe şi acea sărăcie a părinţilor, carea să nu se fie putut într-alt chip hrăni cu altceva meşteşug, fără numai cu supunerea feciorilor lui”. În secolul al XVII-lea, „părinţii care vor supune feciorii lor” străinilor pentru curvie „se vor pedepsi cu moarte”.^[7]

În pravila lui Matei Basarab, „fecioria de suflet o fac unii care nu nasc copii, sau, zice, mulţi nascu şi mor şi rămân fără coconi şi, de ciuda lor, mişeii părinţi iau coconi străini şi şi-i fac lor feciori sufleteşti cu sfintele molitve; şi le sunt aceia ca şi feciuorii carii au născut trupeaşte şi întru rudenie şi întru moştenire şi întru spiţe”.

Pentru a supraveghea armonia familiei, vechea pravilă interzice „amestecătura de sânge” cu „feciorul de suflet” astfel încât „nu poci să iau fata moşului-mi cea de suflet că e soră sufletească tătâni-mieu”. Tatăl nu are dreptul să ia „muiarerea fii-u-mieu celui sufletesc” şi nici „feciorul cel sufletesc pre muiarea tatălui sufletesc”. „Niminea” din familia adoptivă „nu va putea să dea pre fie-sa feciorului său celui de suflet”.

Nu numai capii de familie puteau adopta un „copil de suflet”, dar şi „călugăriţele şi muiarele ceale ce să ţin curate, şi eale-şi fac feciori de suflet; dece şi acei copii carii se vor face feciori de suflet să aibă de la dânsele pe dreptate şi ei parte fără de nice o judecată”.^[8]

Logodna şi căsătoria vârstelor erau similare cu acelea de la 1652 şi la 1810! Astfel, aflăm că „nu este ertat a se face desăvârşită logodna, mai înainte de împlini partea bărbătească al 14-lea an al vrâstei şi partea femeiască al 12-lea an, iar cea nedesăvârşită nu este slobod a se face mai înainte de 7 ani a vrâstei celor ce se logodesc”.^[9]

Femeia alături de copilul său nu s-a bucurat de prea multe libertăţi în spaţiul românesc. Cât de mult putea să suporte o femeie la 1652 pentru a obţine oficial „despărţenia” de bărbatul ei? Dacă o bătea aşa la supărare sau la vreo beţie, adică „de nu va fi fost bătaia aşa tare, să nu se poată despărţi”. Femeia va putea cere separare de bărbatul ei „de va nebuni bărbatul” sau „de-ş va băga muiarea în hiară sau o va închide undeva ca într-o temniţă”, sau de o va bate straşnic, „într-acela chip să vie lucrul să stea în cumpănă cum de n-ar fi fugit oare ar fi ucis-o de tot”; sau în cazul unei bătăi atât de grave încât „să o facă să nu poată grăi cătră judecătoriu, să nu-şi poată spună jalba”. Rănile bătăilor nu erau luate în considerare decât cu o singură excepţie, acelea realizate cu vreun pumnal sau un topor. Aceste realităţi crude cuprinse în glavele de la 1652 au fost trecute la pedepse tocmai pentru că ele reflectau o realitate atât de întâlnită în lumea valahă încât s-a simţit necesitatea punerii lor sub interdicţie. Ne putem închipui cum supravieţuiau copiii, martori muţi ai acestor cruzimi, despre ei pravila nemenţionând nimic pentru protecţia lor imediată, în afară de decesul unuia sau al ambilor părinţi.^[10]

Faptul că femeia avea o poziţie decorativă în societatea medievală o dovedeşte felul cum era chemată în familie. În spaţiul balcanic, fie în zonele creştine sau în comunităţile musulmane, femeia „pare mai degrabă victimă decât tovarăşa bărbatului. Ea nu este chemată niciodată prin nume, nici la turci, nici la creştini”.^[11] Dacă sârbii şi bulgarii i se adresează cu „ea”, românii folosesc apelativul „fa” sau „fă”. Am putea vorbi şi de o depersonalizare a substantivului comun, când ne gândim la cât de folosite sunt şi astăzi paleativele de adresare sau identificare cu „aia”, „ăla”, „ăia” etc.

Deşi pravilele pedepseau aspru pederastia, sodomia şi alte „învoieli împotriva hirii”, Bucureştiul medieval îşi oferea serviciile, în plină zi şi oficial.

Chiar în vremea lui Matei Basarab, care întocmea Îndreptarea Legii, Valahia exporta, în afara tradiţionalelor produse despre care am învăţat la orele de istorie, şi „băieţi destoinici” alături de „fete frumoase”.^[12]

Peste o sută de ani, pe la 1740, un anonim turc venit la Bucureşti descrie „cârciumile oraşului” care „sunt deschise şi îmbietoare”. Acolo găseai „băieţi şi fete” care „poftesc înăuntru pe primul venit să chefuiască pe un preţ de nimic. Mulţi arabi şi turci s-au lepădat acolo de credinţa lor şi au rămas în ţară”.^[13]

Adesea, o datorie neplătită la timp însemna pentru datornicul din Valahia medievală şi căderea ca zălog la cămătar a propriului copil. Cu mare greutate se reuşea salvarea copilului din mâinile cămătarului. Către 1760, avem mărturisirea lui Neaga sârba, care „i-a zis turcul ca să ia copil şi să-l dea turcului, că-i iaste tată-său dator taleri patru sute cincizeci şi ia-un înfruntat pe turcu, şi au mers de au spus lui Mihalache dascăl copilului de l-au ascuns, şi aşa au scăpat de turcul”.^[14]

Perioada de formare a adultului Constantin Brâncoveanu aparţine unei epoci unde poziţia bărbatului era proeminentă în societate şi în viaţa de cuplu. Educaţia, modelele singulare din familie, întâmplările nu tocmai fericite care scurtcircuitau viaţa fiecărui copil din clasa boierească puteau diminua această poziţie arbitrară faţă de soţia şi copiii săi. Iar Constantin Brâncoveanu a cunoscut din plin bucuriile şi dramele care se succedau ciclic în viaţa celor care aveau privilegiul să conducă sau să se afle în preajma celor care aveau această poziţie.

Insecuritatea: între social şi intimitate

Constantin Brâncoveanu a aflat şi apoi a cunoscut sentimentul general şi particular al insecurităţii. Nimic nu scăpa destinului adesea implacabil şi ciclic. Dacă societatea se confrunta cu tipuri variate ce provocau insecuritate pe termen mediu precum invaziile, foametea, ciuma, răzmeriţele, viaţa intimă a celor de sus, cădea în plus victimă intrigilor şi trădărilor de tot felul. Tatăl său, Papa Brâncoveanu, a fost ucis de seimenii răsculaţi în 1655 iar copilul Constantin a crescut orfan de tată, sub oblăduirea unchiului său Preda Brâncoveanu. Curând, a fost şi acesta ucis de Mihnea Vodă în 1658. Când a împlinit 18 ani, Constantin şi-a pierdut şi fratele mai mare, Barbu Brâncoveanu, mort la Constantinopole. Chiar şi în timpul domniei lui, această insecuritate pândea dincolo de porţile reşedinţelor particulare ale marilor boieri. În anul 1700, 8 iulie, Grigore Băleanu îi scria lui Radu Dudescu astfel: „Nu-mi trebuieşte alt nimic fără decât o fărâmă de viaţă fără groază, că unde văz că într-această becisnică de ţară-ne vin oamenilor primejdii şi petrec neştiind nimica, zău că sunt bucuros mai bine să mă aflu în stratul celor mai de jos ca să fiu odihnit, decât să-mi fie numele acesta să fiu pururea cu ghiaţă în inimă…”.^[15] Bătrânul boier se retrăsese printre ţăranii lui clăcaşi, departe de Curtea Domnească şi intrigile de acolo. Dorea ca lumea să uite de el iar el să se facă uitat. Prefera uitarea decât să fie în mijlocul privilegiilor, dar şi al primejdiilor. Constantin Brâncoveanu a ştiut pe tot cuprinsul domniei la ce se expune şi ce însemna să trăieşti „cu gheaţa pe inimă”, adică cu trădarea în apropierea ta, gata să se petreacă în orice clipă.

Constantin Brâncoveanu a trebuit să înveţe abilitatea discursului şi diplomaţia gesturilor pentru a putea face faţă intrigilor şi schimbărilor care se petreceau în jurul său şi care îl puteau afecta în mod direct. Nu a făcut altceva decât să înveţe a manevra toate posibilităţile de dezarmare a răuvoitorilor şi să manipuleze în favoarea sa atât factori politici potrivnici, cât şi personajele care se aflau în fruntea acestui mecanism. Singura manieră de a te salva sau de a atenua insecuritatea era să provoci şi să exporţi insecuritate.

Genealogie. Biografie. Portret psihologic

Constantin Brâncoveanu a fost descendentul unei familii boiereşti care nu a avut o vechime foarte mare în Valahia. Unele surse susţin că descendenţa Brâncovenilor coboară până la finele secolului al XVII-lea, originea ei fiind legată de o branşă a Brancovicilor, ilustră familie princiară sârbă. Potrivit lui Dionisie Fotino, începutul Brâncovenilor în Valahia datează de la fiul lui Ştefan, pe nume George Brancovici, care se călugări sub numele de Maxim, şi care, împreună cu mama sa, Angelina, trecu în 1507 Dunărea, aşezându-se pe moşia oferită de Radu cel Mare, moşie care a luat numele de Brâncoveni. Pe de altă parte, nu se poate dovedi înrudirea Brâncovenilor cu principii sârbi. Alte surse afirmă că moşia Brâncoveni ar fi aparţinut unui moş Brancu. Neagoe Basarab dăruieşte fiicei lui Harvat logofătul, Calea, o jumătate din moşia Brâncoveni şi vinde soţului acesteia, Dobrovoi, cealaltă jumătate. Rămasă văduvă, această Calea se recăsătoreşte cu Peia Portarul.^[16]

O altă sursă, mai credibilă şi mai bine articulată cronologic, dezvoltă descendenţa Brâncovenilor din mai vechea familie a Craioveştilor. O descendentă a boierilor Craioveşti, pe numele ei Neacşa, s-a căsătorit cu Jupan Dobrovoie, de care aminteşte şi George Lecca. Aşadar, Dobrovoie s-a căsătorit cu o Neacşa, rudă a voievodului de atunci, Neagoe Basarab (1512-1521), care şi el descindea din boierii Craioveşti. De aceea Neagoe Basarab a oferit ca dar de nuntă rudei sale Neacşa moşia Brâncoveni. Neacşa a avut doi nepoţi, Danciu şi David. Danciu a fost tatăl lui Matei Basarab (1632-1654) iar David a fost tatăl lui Preda Brâncoveanu.^[17]

David din Brâncoveni, mort la 1597, a fost căsătorit cu Maria, vara lui Matei Aga din Brâncoveni. Maria era fiica lui Radu postelnic, fratele Danciului mare vornic din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab. David a luat numele după moşia Brâncoveni iar la 1577 era postelnicul din Brâncoveni. David din Brâncoveni l-a avut ca fiu pe marele vornic Preda Brâncoveanu, care în 1656 era vel clucer, iar în 1658 era deja mare ban al Olteniei. Este însă şi anul când este ucis fără de vină, de Mihnea III Radu (1658-1659), în casele domneşti din Târgovişte.

Fiul lui Preda Brâncoveanu a fost marele postelnic Papa Brâncoveanu sau Matei, asasinat la 1655 de răzmeriţa seimenilor şi dorobanţilor din Bucureşti. Soţia lui a fost Stanca Cantacuzino, decedată în 1699, iar fiul ei a fost Constantin Brâncoveanu (1654-1714).

Constantin Brâncoveanu a avut la rândul lui patru băieţi şi şase fete. Matei Brâncoveanu, decapitat în 1714 cu tatăl său şi fraţii săi, Constantin II (însurat din 1707 cu Ana, fata lui Ionaşcu vornicul Balş); Ştefan, căsătorit cu Bălaşa Cantacuzino din Moldova, şi care moare în anul 1712 (neînsurat), şi Radu, cel mai mic, ce luase pe fata lui Antioh Cantemir.

Fiicele domnului au fost: Stanca, fata cea mare, care a fost căsătorită cu Radu, fiul lui Iliaş Alexandru (1666-1668, Moldova) în 1692, ea moare în 1714, în spasmele viziunii sugrumării lui Brâncoveanu. Apoi Maria, căsătorită cu fiul lui Gheorghe Duca Vodă (1665-1666; 1668-1672 şi 1678-1683, Moldova), pe numele său Constantin Duca, domnitor al Moldovei între 1693-1695 şi 1700-1703. I se mai spunea Duculeţ. Maria moare la Constantinopole în anul 1697. În acelaşi an, Ilinca s-a căsătorit cu Scarlatache, fiul dragomanului Porţii, Alexandru Terzimanul Mavrocordat, dar Scarlatache moare în anul 1699. Safta Brâncoveanu (m. 1747) s-a căsătorit cu Iordache Creţulescu în anul 1700 iar în anul 1708, Brâncoveanu mărită pe Bălaşa cu Manolache Lambrino iar în 1712 mărită pe Smaranda (m. 1714) cu Constantin Băleanul.

Dintre toţi Brâncovenii pe linie masculină nu a scăpat decât un nepot al Brâncoveanului, fiul lui Constantin II, în vârstă de şapte ani, prin graţia vizirului Ali Paşa „Silahdar-Spătarul”, şi anume Constantin III Brâncoveanu. Acesta a fost căsătorit cu Maria, fiica lui Toma Chrisant Coslogeanu, ginerele spătarului Mihai Cantacuzino, de la care a avut doi băieţi, Emanuel şi Nicolae.

Emanuel Brâncoveanu a fost conte de Ungaria şi principe al MST. Imperiu în 1807. A fost căsătorit cu fata boierului Dumitru Sturdza din Moldova şi au avut trei copii, dar nu a jucat un rol însemnat în ţară.

Nicolae Brâncoveanu s-a căsătorit în trei rânduri cu Maria Văcăreasca, cu care a avut un copil, apoi cu fata lui Radu Fălcoianu şi mai apoi cu Elenca Moruzi.

Grigore Brâncoveanu, mare ban, a fost fiul lui Manole Brâncoveanu şi a luat ca soţie pe Elisabeta Balş şi moare în 1837. Cele două surori ale sale au fost: Elena căsătorită cu banul Băleanu şi Maria, căsătorită cu Cantacuzino-Paşcanu.

Zoe Mavrocordat a fost fiica adoptivă a lui Grigore Brâncoveanu şi s-a căsătorit cu principele Gheorghe Bibescu, cu care a avut patru copii, din care unul a fost adoptat de banul Grigore Brâncoveanu pentru a continua neamul Brâncovenilor.

Acesta a fost Grigore Brâncoveanu, decedat la Paris în 1886. El a fost căsătorit cu Raluca, fiica lui Muzurus Paşa, ambasadorul Turciei la Londra. Au avut un fiu Constantin (n. 1875) şi două fiice: Ana-Elisabeta, căsătorită cu principele de Caraman-Chimay, şi Caterina, căsătorită contesă de Noailles.

Începutul poveştii

Constantin Brâncoveanu a văzut lumina zilei la 15 august 1654, anul când a murit strămoşul său Matei Basarab (1632-1654) şi îşi începea domnia Constantin Şerban Basarab (1654-1658). În acel timp, în Moldova se consuma a doua domnie a lui Gheorghe Ştefan (1653-1658). Valahia şi Moldova încercau cu greu să se menţină printr-un slalom diplomatic cât mai autonome faţă de pretenţiile de subjugare ale Imperiului Otoman. Vecinătatea agresivă a acestei împărăţii se făcea simţită în interiorul clasei boiereşti, cu precădere prin politica intrigilor şi dispersarea boierilor valahi şi moldoveni în mai multe tabere, care urmăreau să adjudece profituri imediate prin sprijinirea la tron a pretendenţilor lor. A fost o continuă confruntare în ciuda domniilor relativ lungi, ale unui Matei Basarab (1632-1654), Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi, desigur, Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

După moartea năprasnică a tatălui său, încă tânăr, în anul 1655, Constantin este luat sub oblăduirea bunicului său patern, Preda. Acesta a fost însă ucis în anul 1658, în cetatea Târgoviştei, de Mihnea III Radu (1658-1659). La 18 ani, în anul 1672, Constantin Brâncoveanu a obţinut din partea mamei sale, Stanca, învoirea de a administra partea de avere a moşului său, Danciul Vornicul, străbunic patern. Curând s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Neagoe, fiul lui Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672). În anul 1674, la 20 de ani, intră în cariera slujbelor ţării, ca al II-lea mare postelnic. La 22 de ani, în 1676, este al II-lea mare logofăt pentru ca în anul 1680, la 26 de ani, să devină mare postelnic, după ce cu un an înainte fusese Mare Agă. La 29 de ani, în 1683, pe când Viena era asediată de turci, fiind punctul maxim al ameninţării turceşti în Europa, Constantin Brâncoveanu a ajuns în funcţia de mare spătar, datorită lui Şerban Cantacuzino. Acelaşi domnitor îi va oferi nepotului său în anul 1687 funcţia de mare logofăt, adică de cancelar al Ţării Româneşti, funcţie pe care o va deţine până la decesul lui Şerban Cantacuzino, survenit în anul 1688.

La vârsta de 34 de ani, când a fost ales domn, Constantin Brâcoveanu era un tânăr plin de prestanţă, cu maniere alese, mândru, totdeauna plăcându-i a fi urmat de o escortă de 30-40 de nobili, dar având un caracter natural, blând, foarte plăcut tuturor. Şerban Cantacuzino îl aprecia mult şi îl lăuda pe el mai mult dintre toţi nepoţii săi, şi, se spune, că pe patul de moarte îl recomandase pentru domnie, încredinţându-i sigiliul ţării. La 29 octombrie 1688, murind Şerban Cantacuzino, partida boierească din ţară, condusă de stolnicul Cantacuzino, temându-se de a nu i se impune un domn străin de la Poartă, alese pe Constantin Brâncoveanu.^[18]

Constantin avusese parte de o „creştere îngrijită” în urma căreia a deprins o caligrafie admirabilă. Avea aplecare „pentru citire, tendinţa de a îndemna spre lucrări literare, gust pentru lucrările istorice, acelaşi simţ pentru artă ca unchiul Stolnicul Cantacuzino. La aproape 40 de ani era deja „stăpân pe o avere mare”, dar şi „frumos, isteţ, împodobit cu învăţătură şi versat în afacerile ţării”.^[19]

Domnia lui cuprinsă între 1688 şi 1714 a fost astfel compartimentată de istoricul Nicolae Iorga:

1. Aşezarea şi întărirea în domnie (1688-1693) şi eliminarea rivalilor Bălăceni. Bălăceanu era ginerele lui Şerban Cantacuzino şi a fost trimis de acesta din urmă cu puţin timp înainte de moartea sa, către Viena, pentru a negocia o posibilă alianţă. Brâncoveanu ajuns între timp domn nu acceptă o alianţă activă aşa cum dorea Bălăceanu, alianţă care presupunea închinarea ţării, cu atât mai mult cu cât nu se încheiase conflictul dintre austrieci şi turci început la 1683. Bălăceanu devine general al imperiului şi ajunge la graniţele Valahiei cu o armată imperială. Brâncoveanu îl învinge la Zărneşti cu ajutor tătar la 1690 iar pe imperiali îi convinge să părăsească Valahia în schimbul banilor. Nu reuşeşte însă să impună pe Thököly în Ardeal, ca principe pro-otoman, în locul acestuia ajungând Apafi II, un personaj şters, lipsit de abilitate diplomatică şi care nu s-a opus infiltrărilor imperiale în ţară.

2. Pace în mijlocul războiului (1693-1699). A fost o perioadă dificilă când turcii au pierdut Ungaria, Croaţia şi Transilvania în favoarea Austriei. De acum înainte graniţa de nord a Valahiei va fi şi graniţă otomană. Pasivitatea lui Apafi II în Ardeal faţă de imperiali l-a determinat pe Brâncoveanu să ajungă în negocieri cu Viena. În anul 1695 obţine diploma de Principe al Sacrului Imperiu Roman, fapt rămas necunoscut de turci. Între 1696 şi 1698, turcii sunt înfrânţi la Zenta, în nordul Ungariei de azi, iar pacea dintre beligeranţi este intermediată de cuscrul lui Brâncoveanu, Alexandru, marele dragoman al Porţii, cu care se încuscrise în 1697. În acel an, Brâncoveanu primise şi insignele domniei pe viaţă din partea Porţii, pentru sprijinul oferit acesteia în conflictul cu imperialii. Este apogeul politicii externe. Pacea de la Karlowitz ar fi trebuit să ţină 25 de ani. Dar deja Brâncoveanu ducea un joc politic duplicitar care îl va costa viaţa mult mai târziu. Prin pacea de la Karlowitz, graniţa Valahiei a devenit şi graniţa imperiului. Ardealul este cedat Austriei, alături de Ungaria, Croaţia, Partium. Turcii păstrau Banatul. Brâncoveanu era asigurat din partea Austriei şi a Turciei. Practic reuşise să etanşeizeze cele două direcţii care îi puteau afecta domnia. Numai că va interveni un al treilea factor de putere. Karlowitz echilibra noul balans de putere în ascensiune, acela al Austriei. Dar nu putea rezolva prezenţa celui de-al doilea factor de putere încă pasiv, şi aflat la răsărit. Şi anume Rusia lui Petru cel Mare, care devine activă după 1700.

3. Lupta cu Mavrocordat şi afaceri ardelene (1699-1703). Deşi Turcia cedează teritoriile amintite prin pacea de la Karlowitz în 1699, ardelenii luptă să-şi păstreze autonomia pe care austriecii vor să o elimine. Brâncoveanu sprijină activ lupta lor. Separat, Alexandru Mavrocordat forţează schimbarea lui din domnie. Distinct de evenimentele care se derulau în Ardeal, Brâncoveanu a trebuit să elimine intrigile de la Poartă alimentate de fostul său cuscru în 1703, devenit duşman de moarte al Brâncoveanului, după decesul fiului său, Scarlatache, în 1699. Brâncoveanu face un drum la Poartă şi izbândeşte datorită diplomaţiei sale şi politicii pungilor cu bani.

4. Timpuri de linişte (1703-1711). După ce linişteşte Poarta în 1703 sprijină pasiv răscoala curuţilor ardeleni împotriva Austriei, care vor fi învinşi prin pacea de la Satu Mare din 1711. Intrigile la Constantinopol au continuat în 1704, autorii fiind băieţii lui Antioh Cantemir şi în 1705 chiar de către secretarul său particular de acolo, capuchehaia Toma Cantacuzino.

5. Relaţia cu Petru cel Mare şi declinul (1711-1714). Înfrângerea suedezilor pro otomani la Poltava în 1709 şi apoi la Tighina de Petru cel Mare îl aduce pe acesta foarte aproape de a deschide un conflict cu Poarta. Ceea ce se şi întâmplă, dar este înfrânt la Stănileşti pe Prut, în 1711. De atunci încep pregătirile Porţii să facă schimbări în vilaietele sale de margine, Moldova şi Valahia, care aveau frontierele cele mai înaintate ale imperiului. Aceasta pe fondul trădărilor succesive. Mai întîi Toma Cantacuzino, conducătorul oştilor brâncoveneşti, trecu de partea ruşilor la Stănileşti plecând din Valahia fără ştirea domnului şi punându-l pe acesta în dificultate cu Poarta. Ştiri despre domn oferea Porţii şi Dumitraşcu Racoviţă din Moldova, ginerele lui Mihai Cantacuzino, spion al ţarului. Apoi stolnicul Cantacuzino, omul de încredere al domnului, trădă şi el, dezvăluind duplicitatea politică a lui Brâncoveanu chiar la Curtea Domnească din Bucureşti. Stolnicul nutrea şi el planuri de domnie pentru fiii lui. Cea din urmă trădare a făcut-o vestitorul mazilirii, Mustafa Aga capugiul, amic vechi al Brâncoveanului, care sub pretextul unui drum la Hotin ar trece să-l vadă pe domn. El aducea de fapt firmanul de mazilire.

„Voia domnului” şi viaţa cotidiană. Curtea Domnească

Constantin Brâncoveanu a fost un exponent al epocii sale. Ca domn al ţării se bucura de două drepturi absolute: dominium eminens, adică puterea asupra supuşilor, şi dominium utile, în virtutea căruia administra toate proprietăţile domneşti. Adică tot ceea ce nu era proprietate boierească, bisericească sau a unui alt terţ; de la terenuri agricole, păduri, la ocne de sare, puncte de vamă etc. Dominium eminens îi mai conferea dreptul să hainească vreun boier şi să-i preia întreaga avere, topind-o în domeniul domnesc al ţării. Aşadar, o putere absolută în interior.

Brâncoveanu a „guvernat Valahia ca pe o întreprindere care trebuie să-i aducă venituri în schimbul unor cheltuieli minime. Constantin Cantacuzino scria despre Brâncoveanu la 22 octombrie 1705 lui David Corbea: „Nu dă doi bani, iar ţara se prăpădeşte, de care ce să zicem, de stă măria sa tot la acest nărav, numai să-şi caute dobânda”.^[20] Politica lui Brâncoveanu a fost una pragmatică: „A investi totul şi cu orice preţ, a întregistra profituri de pretutideni şi de pe urma tuturor”. Nu ezită să împrumute sume considerabile detestabilei administraţii imperiale din Transilvania^[21] ori saşilor din Braşov. Acordă subvenţii şi bani cu dobândă propriilor săi competitori şi adversari politici din Constantinopol, Nicolae Mavrocordat şi Mihai Racoviţă.^[22] Se creditează, ca o supremă ingeniozitate fiscală, pe el însuşi, adică Domnia, atunci când avansează boierilor echivalentul impozitelor pe care aceştia le datorau vistieriei. A distribui fonduri şi a împrumuta bani cu dobândă era de cele mai multe ori un act motivat de un calcul politic. Puterea este o marfă. Cea mai scumpă. Dar şi cel mai bun plasament, cel puţin pentru cineva care vrea să devină sau să rămână principe. Oricum, tehnica financiar-politică dusă la desăvârşire de Brâncoveanu se va bucura de un larg succes” pe întreaga perioadă fanariotă. Aşadar, politica lui fiscală excesivă, politica apanajelor atât de cultivată de fanarioţi îşi au începutul în perioada brâncovenească.^[23]

Cotidian şi societate

Care era îmbrăcămintea secolului al XVII-lea? Din punct de vedere stilistic şi decorativ, secolul al XVII-lea a stat sub semnul tactilului, al senzorialului. Brocarturile aurite, mătăsurile foşnitoare, materialele strălucitoare folosite pentru confecţionarea costumului voievodal sau boieresc aveau să răspundă unei mode şi unei nevoi de fast ce se desfăşurau cu exuberanţă. Îmbrăcămintea conferea prestigiu şi fixa posesorul. Fie şi iluzoriu, într-o anumită ierarhie ce ţinea de sfera vizualului. Orientalizarea este pregnantă şi în vestimentaţie. Maria del Chiaro, secretarul particular al lui Constantin Brâncoveanu, consemna cauza acestor schimbări: „Este bine ca străinul să meargă îmbrăcat după obiceiul ţării, pentru a nu fi văzut de turcii care sosesc zilnic în Valahia şi care nu privesc prea bucuroşi îmbrăcămintea, nici uzanţele diferind de propriile lor obiceiuri. Cu toate acestea, patru sau cinci dintre noi, străinii, care aveam atunci o funcţie la curtea domnului, deşi ne îmbrăcam după moda valahă, purtam totuşi perucă şi pălărie, cravată şi baston de bambus”.^[24] Tentaţia noului, a hainelor croite după moda italiană sau nemţească persistă şi în epoca brâncovenească. Atât Paul de Alep, cât şi Maria Del Chiaro subliniau ideea că, în pofida costumului de influenţă orientală pe care-l poartă, femeile din ţările române nu au faţa acoperită.^[25]

În secolul al XVII-lea se constată o îmbogăţire şi diversificare a alimentaţiei. Berea este menţionată prima oară către 1532-1534. Pe vremea când Brâncoveanu se năştea, Vasile Lupu „bea un pocal de bere, căci acaesta era rece”^[26], după mai multe pahare cu vin. Boierii erau deprinşi „să bea bine, iar vinurile lor se împacă bine cu somnul, fără să îngreuieze capul.^[27]

La ospeţele domneşti ale Brâncoveanului se beau „cele mai fine lichioruri pe care le producea Europa”, după mărturia lui Del Chiaro^[28]. La un astfel de ospăţ, domnul şi boierii beau în sănătatea unora şi-a altora, stând cu toţii în picioare. În privinţa alimentaţiei, cea mai preferată pâine era o „pâine albă, franzela”^[29] iar cât era caldă era mâncată cu unt. Pe vremea Brâncoveanului era foarte gustată şi o mămăligă făcută din mei „foarte bună, negreşit după gustul lor, dar pentru mulţi este de negustat”.^[30] Brâncoveanu a fost contemporan cu primele culturi de porumb în Valahia. Putem spune că el aparţine uneia dintre primele generaţii care au consumat această plantă venită pe filieră otomană. Tot acum sunt menţionate portocalele, rodiile, măslinele, migdalele, pepenii, piperul, caracatiţa uscată, fideaua, scorţişoara, cuişoarele, toate fiind aduse din import, şi erau accesibile doar boierilor şi domnului din cauza costului ridicat.^[31] Zilnic se foloseau lactate, brânzeturi, unt, smântână iar de multe ori peştele şi carnea erau preparate cu borş din tărâţe şi cu oţet. Prazul dulce, guliile, varza dulce şi murată erau, de asemenea, alimente de bază, alături de peşte şi icre. Icrele de pildă erau pregătite prin sărare şi tescuire însă de cele mai multe ori, boierii le preferau proaspete, preparate cu untdelemn, piper şi zeamă de lămâie. Fructele erau păstrate de la un anotimp la altul învelite în hârtie şi depozitate în pivniţe răcoroase.

Ospeţele boiereşti şi domneşti durau foarte mult. Puteau începe după-amiază şi durau până în zorii zilei. La ospeţe doar oaspeţii erau serviţi în talere de argint, ceilalţi mâncând din talere de cositor. În Valahia, până la Şerban Cantacuzino, nu se folosise în mod curent la masă vesela de argint. În vremea lui Brâncoveanu se introduc noi specialităţi culinare, şi anume obiceiul de a mânca broaşte şi melci. Se mâncau cu multă plăcere, mai ales în post. Ca desert, foarte apreciaţi erau cozonacii făcuţi cu făină, lapte, zahăr şi gălbenuşuri de ou. Este epoca pregătirilor culinare în manieră germană, franceză şi italiană. Şi Brâncoveanu s-a folosit de servitori străini care să-i pregătească fastuoasele ospeţe. Apoi cafeaua şi fumatul încheiau orice masă domnească.

Bucureştiul brâncovenesc

Finalul secolului al XVII-lea a fost ultima perioadă de înflorire a Curţii Domneşti din Bucureşti. Domnitorul Şerban Cantacuzino (1678-1688) a ridicat o nouă construcţie pe latura de nord a palatului din cărămidă, „extrem de întinsă”. S-au păstrat vestigii numai în încăperile parterului, care erau pardosite cu cărămizi. În a doua parte a secolului al XVII-lea, pe fondul unor ample lucrări de modificare a camerelor existente încă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, a fost construită ceea ce astăzi se numeşte „camera cu lunete”, lungă de 9 m şi lată de 8 m cu tavanul în boltă semicilindrică.^[32]

Constantin Brâncoveanu (1688-1714) va termina paraclisul lui Gheorghe Ghica şi va înfrumuseţa întregul ansamblu voievodal. Cronicarul Radu Greceanu a consemnat în Cronica sa iniţiativa domnitorului: „Mai făcut-au şi casa domnească ce iaste pre stâlpi de piatră şi iaste cu trei cafasuri şi cu toate ce se văd într-însa, care iaste despre biserica cea mare. (…) domnul, curtea domnească o au înfrumuseţat, fiind zidul dimprejurul curţii stricat şi foarte scund măriia-sa s-au îndemnat şi au pus dă l-au dres şi l-au mai înălţat împrejur-jur făcând şi odăile seimenilor tot dă piatră, că era dă lemnu vechi şi foarte proaste”.^[33]

În finalul secolului al XVII-lea, italianul Maria del Chiaro remarca sălile mari şi boltite ale ultimului corp de case de pe latura de est a palatului. Cele mai deosebite modificări ale întregului ansamblu voievodal s-au făcut la începutul secolului al XVIII-lea, realizări consemnate de cronicarul Radu Greceanu: „(…) tot într-acest an, la leat 7215, la al 19-lea an din domniia mării-sale, fiind în grădina domnească dă la Bucureşti un foişor dă lemnu vechi, măriia-sa precum şi alte multe lucruri înfrumuseţase curtea domnească şi grădina, o pusese foarte în frumoasă orânduială dă vreme ce mai înainte era foarte proastă şi fără dă nimic într-însa, îndemnatu-se-au şi acel foişor a-l face dă piatră deci arădicând acel dă lemnu ce era, făcut-au măriia-sa din temelie tot în locul aceluia, foişor dă piatră cu stâlpii dă piatră săpaţi, lucru foarte iscusit şi minunat, împodobindu-l şi cu zugrăvele atât pă dinăuntru cât şi pă din afară l-au înfrumuseţat precum să şi vede”.^[34]

Constantin Brâncoveanu va aduce modificări şi în vechiul nucleu al palatului. În 1694 încep lucrările la noile băi domneşti iar în exterior, palatul „era completat cu o grădină de formă pătrată, ornată cu bun gust italian şi aflată în zona actualei străzi Covaci”.^[35] Ultimele construcţii în perimetrul Curţii Domneşti au fost făcute de Ştefan Cantacuzino (1714-1716). El a ridicat pentru soţia sa, „doamna Păuna”, doar în câteva luni „un frumos palat cu opt odăi, ocupând pentru acest edificiu şi un colţ din grădină”, potrivit lui Maria del Chiaro.^[36]

Centrul Târgului Bucureştilor cunoaşte multe transformări în cursul secolului al XVII-lea. Vecinătatea Curţii Domneşti se schimbă întru totul faţă de veacul precedent.

Veacul al XVII-lea a semnificat pentru Bucureşti trecerea de la structura unui târg la structura edilitară cu trăsături preurbane. Vom vedea o restructurare spaţială a Târgului care devine Târgul din ᾿Năuntru pentru a se deosebi de Târgul din Afară, mai nou şi plasat spre est. Acest din urmă târg era organizat sezonier de Moşi. De aici se va numi Târgul din Moşi sau Târgul Moşilor.

Târgul din ’Năuntru este cea mai veche unitate administrativă a Bucureştilor, substituindu-se cu vatra de constituire a oraşului. În cadrul său existat Târgul de Sus amintit cu 1631-1632 şi plasat între Poştă şi Banca Naţională şi Târgul de Jos, plasat pe locul viitoarei Pieţe de Flori din vecinătatea Bisericii Curţii Vechi. Sporirea demografică în vatra oraşului a determinat spargerea mahalalei Sf. Gheorghe Vechi în mahalale mai mici.

Procesul care a durat în cursul secolului al XVII-lea a fost determinat de profesionalizarea unor reţele stradale din cadrul mahalalei. Astfel, pe uliţele unde locuia cu preponderenţă o anumită branşă meşteşugărească se constituie o nouă mahala care preia numele acestei branşe. Pe de altă parte, vechile mahalale periferice sau cele aflate în constituire în veacul precedent sunt absorbite de oraş, la marginea lor constituindu-se alte periferii.

Între veacurile al XV-lea şi al XVIII-lea, Curtea Domnească a reprezentat pentru Târgul Bucureştilor un etalon de viaţă cotidiană: pentru cei avuţi un model de preluat şi asimilat iar pentru cei nevoiaşi, un motiv de îmbogăţire a imaginarului colectiv şi a folclorului.

Domnitori precum Mircea Ciobanul, Petru Cercel (1583-1585), care a întreţinut o curte după modelul Renaşterii italiene, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino, Nicolae şi Constantin Mavrocordat au întreţinut o curte domnească ancorată în cotidianul imediat; variatele manifestări precum ceremoniile oficiale, serbările ocazionale, îndeosebi cele religioase ş.a.; sprijin periodic pentru cei nevoiaşi cu alimente şi hrană sunt atitudini ale Domniei ca instituţie faţă de corpusul social ca întreg.

Puţine izvoare contemporane aduc informaţii despre viaţa cotidiană a Bucureştilor, pentru veacurile XV-XVIII. Cronicarii munteni, uneori, descriu sumar fragmente din viaţa de la Curte, îndeosebi cu prilejul ceremoniilor de înscăunare sau de primire a solilor:

„(…) numai decât purceseră cu toţii de merseră la curtea domnească ieşindu-i înainte toţi preoţii cu litie şi cu cântări dumnezeieşti, până l-au băgat în biserica domnească, de au sărutat sfintele icoane în scaunul domnesc”.^[37]

Ceremoniilor religioase îi urmau alte ceremonii publice. Astfel, „la curtea domnească cu cinste şi pompă au mers, şi întâi la biserica domnească au mers şi au intrat, şi cântând axion după obiceiu, sfinteli icoane au sărutat şi jurămintu acolea cu boiarii încredinţându-să, după aceea în casele domneşti în divanul cel mare suindu-să, în scaunul domnesc au şăzut şi tunurile dând, mare veselie în toată politia s-au făcut de domnie noao….”.^[38]

Adeseori, întreaga curte domnească participa la ceremonii religioase în afara Curţii Domneşti, pentru a impresiona locuitorii oraşului, care, la rândul lor, priveau cu interes fastul suitei domneşti însoţite de clerici şi curteni mărunţi.

„(…) Deci din biserica domnească arădicând preafericitul patriarh Sfintele moaşte, cu mare evlavie şi puindu-le în cap, purces-au pre jos dă acolo, mergând înainte, gloată multă dă slujitorime şi alt norod, apoi boierimea, apoi igumeni, călugări, preoţi, mai pre urmă arhierei, preafericitul patriarh, iar pe urma patriarhului, domnul cu toţi cuconii lui, toţi cu podoabe domneşti, şi după domnu, cămăraşul cel mare, carele dă la curtea domnească până la Sfeti Gheorghe (împărţea tot orţi) la prostime şi la toată sărăcimea.”^[39]

Curtea Domnească a fost pentru întregul Ev Mediu un adevărat barometru public. Plecarea domnitorilor peste munţi în Ardeal însemna o adevărată cavalcadă de refugieri prin ţară ale boierilor sau târgoveţilor mai înstăriţi. Pentru cei mulţi urma o perioadă de sărăcie şi foamete. Întotdeauna epidemiile, calamităţile şi războaiele intersectau violent scurtele perioade de linişte.

„(…) Dar ce jale mare şi ţipete şi ce vaiete era în târgu de groaza cătanelor ce îmbla cu săbiile scoasă şi cu puşcile slobozindu-le cine le ieşiia înainte, tăia, omorîia, atâta groază era, cât limbă de om nu poate povesti. Că dooă groază avea oamenii, de o parte de catane, de moarte şi de jafuri, de altă parte auziia că vor veni tătarii să-i robească. Ci-şi lua oamenii muierile şi copiii de mână, pă alţii în braţă şi-şi lăsa ce avea în casă şi fugiia nemâncaţi, pe frig, văietându-să ei şi ţipându copii, şi neavând alt ce face.”^[40]

Serbările de la Curtea Domnească erau gustate de „protipendada vremii”, îmbrăcată „după moda orientală”. După ce se aduceau „omagiile cuvenite” domnitorului, „o metarhanea şi un taraf de lăutari” antrenau societatea, „nelipsind nici dansurile orientale”.

Note

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.