„Lâncezesc pasiv, îmi petrec zilele şi nopţile ca un somnambul. Nu mă mai ascultă nici capul, nici inima, nici trupul. Lâncezesc pasiv scufundat în lene. (…) Nu aştept nimic, mi-e frică de ziua de mâine… Cât despre Sarah … I-am jurat iubire veşnică, i-am promis fericirea. (…) N-o iubesc… Cum? De ce? Nu înţeleg.”
În mijlocul unei scene aproape goale, cu câteva scaune ambalate în folie de plastic cu bule, aşezat într-un fotoliu, Nikolai Alexeevici Ivanov face un exerciţiu de introspecţie, mărturisindu-şi spleen-ul.
În al doilea plan, în fundal, despărţit de restul platoului printr-o perdea de plastic, două personaje fac muzică. O tânără cântă la violoncel, iar la pian se află un domn bătrân, furios pe lipsa de talent a muzicienei şi pe imposibilitatea armonizării duetului. Sunt Anna Feodorovna, soţa lui Ivanov şi contele Matvei Semionovici Şabelski, despre care vom afla că este unchiul personajului principal.
Spectatorul intră deja în atmosferă bizară a spectacolului. Trei personaje care par să nu aibă, de fapt, nimic în comun, cărora li se adaugă curând Mihail Mihailovici Borkin, administratorul moşiei, cinic, agitat, propunând diverse soluţii oneroase pentru ieşirea din dificultăţile financiare.
Victor Rebegiuc în Contele Şabelski
Piesa „Ivanov” a fost jucată prima dată în 1887, când Fiodor Korş, proprietarul Teatrului Korş din Moscova, i-a cerut lui Cehov să scrie o comedie. Acesta a oferit însă o dramă în patru acte, pe care, după propria mărturisire, a terminat-o în 10 zile. În pofida succesului furtunos de public al primei reprezentaţii, care a provocat aplauze, fluierături, controverse, producţia nu l-a mulţumit pe autor, care a rescris-o. Versiunea finală a fost montată la Sankt Petersburg, doi ani mai târziu, cu un succes remarcabil, constituindu-se cumva în punctul de plecare pentru stilul şi temele cehoviene de mai târziu.
Ca şi în „Trei surori”, cu care „Ivanov” a împărţit, alături de „Unchiul Vanea” şi „Strigăte şi şoapte”, secţiuna „Cehoviziuni” a Festivalului Naţional de Teatru, regizorul Andrei Şerban oferă o viziune proprie, bazată pe prima versiune a piesei.
Folosind mai multe spaţii de joc, oferite de scenografia excepţională a arhitectului Octavian Neculai, platoul împărţit în două segmente, balcoanele şi aleile dintre scaunele spectatorilor, regizorul reuşeşte o desfăşurare cinematografică a acţiunii, implicând, uneori, publicul. Acţiunile personajelor sunt, în felul acesta, complementare, se pot derula concomitent sau primesc un plus de detaşare sau de reliefare. Este unul dintre elementele de modernitate ale montării. Regizorul reuşeşte ceea ce declara din start irealizabil: „Cum să joci Cehov? Nu poţi aplica o metodă. El surprinde viaţa însăşi: cum să aplici o metodă vieţii? Un actor nu poate juca emoţii (ele sfârşesc în sentimentalism artificial), ci acţiuni fizice concrete. Trebuie să fim atenţi la detaliu: dintr-o secundă într-alta, ceva se schimbă, ca în viaţă. Un moment e trist, altul ridicol, altul misterios”.
Marius Manole şi Dana Dogaru
Şi, pe scenă sau în spatele spectartorilor, ceva se schimbă în fiecare moment, chiar în timpul monoloagelor diferitelor personaje. Petrecerea din casa Lebedevilor este urmărită cu amuzament, cu ironie, cu comentarii acide de la balcon, acelaşi balcon de la care doctorul Lvov îl va acuza în timpul nunţii cu Saşa pe Ivanov şi va asista nemişcat la moartea acestuia, răutăţile sunt ascultate din încăperi sugerate de scări, nunta se desfăşoară, ca şi seara de muzică de la început, în fundalul scenei, ceremoniei adăugându-i-se în prim-plan ultima demonstraţie de demnitate, pe care nimeni n-o mai credea posibilă, a contelui Şabelski şi furia Babakinei, bogata cu alură de parvenită, ce-şi dorea să devină contesă.
Personajele sunt, începând cu Ivanov, şi terminând cu invitaţii anonimii ai petrecerilor din casa familiei Lebedev, creionate când cu subtilitate, când în notaţii îngroşate până aproape de şarjă, păstrându-şi însă fiecare doza lui de ambiguitate, luminile şi umbrele complementare. Dezabuzatul Ivanov, cel căzut într-o pofundă depresie după ce fusese un tânăr entuziast, îndrăgostitul care fusese în stare să sfideze societatea căsătorindu-se cu o evreică şi care nu înţelegea de ce după cinci ani, fără niciun motiv, n-o mai iubeşte, care se îndrăgosteşte de tânăra de 20 de ani în speranţa revenirii la viaţă, nu scapă de bănuiala gesturilor interesate. Cele două femei ale vieţii lui, una care-şi sacrificase religia şi familia din dragoste pentru el, cealaltă care, cu avântul tinereţii şi al „sufletului slav”, este convinsă că-l poate vindeca, se dovedesc, conştient sau nu, posesive şi egoiste (de remarcat prezenţa Sarrei, moarta pe care n-o vede nimeni plimbându-se printre invitaţii la nuntă şi care asistă de la distanţă la moartea lui Ivanov).
Manuela Ciucur şi Ana Ioana Macaria
Contele Şabelski, ruinat, decăzut, numindu-se singur idiot, lipsit de empatie faţă de toată lumea, îşi dezvăluie umanitatea în visul de a revedea mormântul soţiei şi urma de demnitate refuzând, în ultimul moment, mâna plină cu bani a Babakinei. Borkin, dornic să parvină, imaginând continuu modalităţi de a se îmbogăţi, întotdeauna pe căi neortodoxe, are momentele lui de „slăbiciune”. Onestul doctor Lvov, cu implacabila sa furie împotriva lui Ivanov pe care-l consideră egoist şi dornic să-şi vadă soţia moartă, este vizibil îndrăgostit de aceasta…
În această punere în scenă, Andrei Şerban a reuşit construirea unei adevărate comedii umane, în care personajele defilează cu dramele şi grotescul lor, cu viciile şi virtuţile lor, aproape ca într-un panopticum. Este poate cea mai pertinentă abordare a lui Cehov, care mărturisea, în corespondenţa sa, compararându-şi piesa cu celelalte creaţii ale vremii: „Eu am vrut să fac pe originalul: n-am introdus în piesă niciun scelerat, nici un înger (deşi n-am putu să mă lipsesc de bufoni), nici n-am acuzat pe nimeni, nici n-am apărat pe nimeni… Nu ştiu dacă am reuşit…”.
Ceea ce nu înseamnă că montarea lui Andrei Şerban este inocentă. Altfel, spectatorii n-ar trăi sentimentul de „déjà vu”, dat nu de piesa clasică, ci de spectacolul lumii de pe scenă.
Măşti cehoviene colorate de Andrei Şerban
Victor Rebengiuc şi Ioana Anastasia Anton
Intenţiile regizorului sunt servite excelent de echipa de actori. Vlad Ivanov încarnează cu fineţe personajul omonim, cu incapacitatea sa de adecvare la realitate, cu introspecţiile rămase fără răspuns, cu micile elanuri şi eternele căderi în neputinţă, păstrându-i, totodată, ambiguitatea până în momentul morţii, marcate de aceeaşi întrebare pe care şi-a adresat-o tot timpul: De ce? Între disperarea provocată de îndepărtarea lui Ivanov, de apariţia Maşei, de imposibilitatea de a-şi recâştiga soţul şi regretul faţă de renunţarea la familie şi la religie (marcată în final de scoaterea crucii de la gât), Mirela Oprişor găseşte multe momente de sensibilitate în portretizarea Annei Petrovna /Sarra, tot aşa cum Ioana Anastasia Anton stăpâneşte jocul de ingenuă, cu toate elanurile generoase, chiar dacă nu întotdeauna lipsite de cruzime.
Dar marii interpreţi ai spectacolului rămân Marius Manole şi, mai ales, Victor Rebengiuc. Primul este o explozie continuă de energie, un vârtej de mişcare care antrenează aproape toate celelalte personaje. Şarjat uneori, excendentar câteodată, tonusul lui, forţa fizică desfăşurată dau măsura amplorii aspiraţiilor, a determinării personajului de a reuşi cu orice preţ.
În ceea ce îl priveşte, Victor Rebengiuc oferă, în rolul lui Şabelski, încă o lecţie de actorie. Este în acelaşi timp, ca în toate rolurile lui, Şabelski şi Victor Rebengiuc, este exact în schimbările de registru ale personajului, este credibil în cel mai mic gest, bufon şi conte totodată, cerşetor şi arogant, sarcastic cu ceilalţi şi indulgent autoironic, cinic şi capabil de înduioşări tardive.
Scena împarţită în mai multe spaţii de joc, concepută de Octavian Neculai
Remarcabile în rol sunt şi Manuela Ciucur, avara Zinaida Lebedeva, sufletul celor mai necruţătoare bârfe, Dana Dogaru, peţitoarea gata să aranjeze orice căsătorie pentru bani, pe care actriţa o construieşte în tuşe îngroşate, cu o siguranţă a jocului remarcabilă, Ana Ioana Macaria în caricaturala Babakina. O notă specială şi pentru Cornel Scripcaru, în Lebedev, care face în a doua parte a piesei un extraordinar duet cu Victor Rebengiuc, şi pentru Alexandru Pavel (Lvov).
Toţi construiesc cu talent o lume cehoviană şi contemporană totodată, clasicul rus găsindu-şi în Andrei Şerban interpretul ideal pentru publicul zilelor noastre.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.