O confuzie: apartinic – apolitic

Discursul public de la noi este deja sufocat de confuzii, în parte lansate pentru a arunca praf în ochii oamenilor de bună credinţă. Destui concetăţeni îşi dau seama de şiretlic, se simt înşelaţi şi iau distanţă. Confuziile pregătesc apatia şi, desigur, alte neajunsuri.

Un exemplu de asemenea confuzie voită este pretenţia de “guvern de tehnocraţi” ce s-a lipit propagandistic de o listă de inşi fără relief, adunaţi după pretenţiile rudelor, recomandările serviciilor şi cine s-a mai nimerit. Cel puţin două erori nu puteau să nu bată la ochi. Confuzia între independent politic şi tehnocrat era prima: se ştie prea bine că din independenţa în raport cu partidele existente nu rezultă, decât forţând nepermis termenii, că cineva este tehnocrat. A doua era aceea că un tehnocrat are analize profesionale proprii şi soluţii, distincte de cele din optica unui partid sau altul. Or, nici unul dintre cei aflaţi pe acea listă nu are vreo analiză tehnică remarcabilă. Un premier tehnocrat şi un guvern tehnocrat, în accepţiunea lumii civilizate (cine este interesat poate consulta opera de referinţă a lui Niklas Luhmann, care a dat tehnocratismului, în vremuri mai noi, expresia cea mai elaborată!) sunt cu totul altceva.

O confuzie nu vine singură. Vedem bine cum la noi ea atrage acum în scenă confuzia din jurul depolitizării. Aceasta nu este tocmai nouă. Să lămurim lucrurile.

Într-o interpelare parlamentară din 1903, Take Ionescu îi reproşa ministrului instrucţiunii de atunci că nu face faţă convingător situaţiei în care “politica nu trebuie să intre în şcoală”, dar un profesor universitar are chiar “datoria civică” de a fi prezent în dezbaterile politice. Spiru Haret a răspuns plecând de la distincţia dintre “dreptul” profesorilor de a face ceea ce socotesc de cuviinţă şi “datoria” lor de a respecta profesiunea şi, desigur, reglementările educaţiei. El era din capul locului de acord că orice forţare a lucrurilor, într-o direcţie sau alta, face ca politica să intre în şcoală, sau în oricare alt domeniu, pe căi insidioase.

Spiru Haret recunoştea că este “idealul” său: “să văd corpul profesoral servind ca element ponderator în luptele politice, să facă politică cât de largă, dar cu calm şi stăpânire de sine. Îmi pare rău când văd că, sub pretext de luptă politică, se ajunge la nişte excese de limbaj, încât nu-ţi vine a crede că pot ieşi din gura sau din pana unui profesor” (Operele lui Spiru Haret, Comunicare.ro., Bucureşti, 2009, volumul V, p.209). Reformatorul modern al educaţiei de la începutul secolului al XX-lea ştia foarte bine că nu poţi, cu nici un principiu sănătos, să opreşti pe cineva să facă politică, chiar dacă este legitim să-i ceri să aibă performanţe specifice în domeniul de activitate pe care spune că îl reprezintă.

Tema relaţiei cu politica a revenit cu stridenţă în viaţa publică a României după 1989, când s-a lansat, împotriva carierelor intelectuale originate în adeziuni politice, deviza “apolitismului intelectualilor”. Sus şi tare, persoane ce beneficiau de un anumit prestigiu au cerut intelectualilor “să nu facă politică”, ca şi cum un asemenea apel este de la început univoc. Nu discutăm acum că în vreme ce formulau această cerinţă, ei se aliniau vârtos la una din politici – cea care voia prefaceri mai lente. Nu discutăm nici efectul acestei chemări – anume, sancţionarea celor care nu au împărtăşit-o, de îndată ce “apoliticii” au ajuns la decizii. Nu discutăm nici împrejurarea că din “optica apolitismului” nu a ieşit vreo operă care să nu fie tributară politicii.

Marin Preda spunea la un moment dat că „unde nu e iubire, nimic nu este“. Observând ceea ce s-a întâmplat, am putea parafraza spunând: “unde nu este caracter şi angajare, nu iese nimic durabil”. Aici, caracterul implică, practic, să nu eziţi să-ţi spui părerea în treburile obşteşti, când alţii tac din varii motive, chiar dacă aceasta nu-ţi aduce aplauze şi nu-ţi procură avantaje. Altfel spus, intelectual veritabil nu este veritabil până la stomac sau bărbie sau până la frunte, ci este cu toată fiinţa sa şi reacţionează la împrejurări din profunzimea fiinţei sale. Conştient de acest fapt, Spiru Haret a stat la distanţă de ipocrizie şi şi-a asumat, juridic cu admirabilă exactitate, că, pe lângă “datorii”, intelectualul are şi “drepturi” de care, fireşte, uza. Inclusiv “dreptul” de a interveni în dezbaterea publică, care, în cazul său, este de fapt o “datorie”!

Mai nou, curentul “apolitismului” cere în manifestări publice, cu pretenţii apodictice, “depolitizarea”: se propun “depolitizarea educaţiei”, “depolitizarea administraţiei”, “depolitizarea sănătăţii”, chiar depolitizarea guvernului şi a altor organisme. Naivii chiar cred că o asemenea “depolitizare” ar aduce soluţiile la problemele României, fără să vadă că diletantismul (“domnia obeză a diletantismului”, cum formulase George Coşbuc) şi indiferenţa cinică sunt la originea problemelor. Din păcate, în acest moment, puţini sunt dispuşi să observe că deprofesionalizarea sau măcar grava scădere a nivelului pregătirii profesionale şi al comportamentului ca profesionist – în urma vastei emigraţii, a confuziei sistematice a valorilor şi a derivei educaţiei – nu găsesc leac prin “depolitizare. Și că deviza “depolitizării” nu a servit până acum decât unei alte politizări, făcute în beneficiul altcuiva.

Aceasta nu înseamnă să nu acceptăm argumentele care stau în spatele tezei nevoii de a a evita evaluarea oamenilor doar în funcţie de carnete de partid. Argumentele sunt solide, căci se alimentează din fapte ce s-au petrecut: revenirea pe nesimţite a ţării la stăpânirea din partea activiştilor politici; aducerea la decizii pe scară mare a diletanţilor; extinderea numirilor unipersonale în funcţii; răsturnarea raportului dintre aleşi şi numiţi, încât ţara a căzut sub controlul a tot felul de grupuri, şi nepricepute şi nelegitimate. Numai că adepţii a ceea ce am numit “apolitism” nu observă că, atunci când se vrea evitarea politicii, se poate ajunge la politici mai dezastruoase decât cele afişate la lumina zilei.

Apolitismul trage, se poate spune, concluzii eronate din fapte incontestabile. Între altele, concluzia că, dacă s-ar face “depolitizarea”, am fi scutiţi de nefericiri. În fapt, meritocraţia este mereu soluţia la probleme şi este necesară, chiar dacă “apoliticii” noştri nu se gândesc, doamne fereşte!, la aşa ceva. Dar şi dacă s-ar gândi, chiar instalarea meritocraţiei, care ar infuza sânge proaspăt în venele cam uscate ale democraţiei carpatine, nu poate fi, nici ea, decât rezultatul unei opţiuni politice.

Dacă examinezi însă mai îndeaproape rigidele reflecţii ale „apoliticilor“, îţi dai seama repede că ei atacă „politismul“, pe care îl înţeleg departe de tradiţia europeană a „politicii“, inaugurată de Aristotel. Ei au în vedere, de fapt, „partidismul“, adică apartenenţa la partide, în forma consacrată de statul modern. Spus direct, politica, înţeleasă ca reflecţie şi acţiune în serviciul comunităţii, este ceva natural, având în vedere configurarea inevitabil socială a vieţii umane şi pluralismul intereselor şi opiniilor. Opţiunile politice nu se pot evita, orice am face. La limită, cum un argument deja clasic spune, şi cine respinge politica, o neagă, o ignoră, face inevitabil o politică anume.

Altfel spus, nu se poate ieşi din politică fără a ieşi din condiţia unei fiinţe ce este parte a reproducerii culturale a vieţii. Putem discuta “politica” în funcţie de momentele reorganizării ei – Aristotel, Hobbes, Machiavelli, Vico, Kant, Hegel, Marx, Max Weber, Hannah Arendt, Habermas – şi în funcţie de reuşitele şi eşecurile unora sau altora. Dar politica nu se poate evita, mai cu seamă că în condiţiile unei societăţi moderne, ne place sau nu, “politica” este subsistemul ce conduce evoluţia, chiar dacă nu o generează totdeauna.

La drept vorbind, “apolitismul” nu este posibil, oricare ar fi pretenţiile şi oricine le-ar emite. Este posibil, însă, “apartidismul”. Nu numai cei din educaţie, dar cetăţenii în genere pot să agreeze sau nu partidele existente, fiecare poate agrea unul sau altul dintre acestea. Cine vrea poate deveni membrul unuia sau altuia, cine vrea să rămână în afara oricărui partid este liber să o facă. Partidismul este, desigur, evitabil, dispensabil.

Numai că seriozitatea partidelor, orice opinie am avea despre acestea, condiţionează valoarea unei democraţii. De această seriozitate (program, mecanisme de selecţie a personalului, cadru al interacţiunii cu cetăţenii, deschiderea spre idei şi personalităţi noi, capacitate de prelucrare a experienţelor) depinde găsirea de soluţii la problemele cetăţenilor. S-ar putea ca activitatea într-un partid sau altul să fie dizgraţioasă, ca la un moment dat să ai neplăceri, ca viaţa de partid să nu îţi convină pur şi simplu. Numai că, peste toate, un fapt nu poate fi contestat: spaţiul politic nu rămâne niciodată vid, el se umple cu cineva, în mod necesar. Cine se retrage din spaţiul politic nu mai are cum să-l influenţeze şi lasă loc unor forţe care nici nu pretind şi nici nu revendică vreo legitimare.

Aşa stând lucrurile, trebuie privită cu reserve atacarea în România actuală nu a unei politici concrete sau a alteia, ceea ce este natural, căci ţine de pluralism, ci a politicii ca activitate. Mai mult, trebuie demascată cu toate probele confuzia dintre apolitism, care nu este posibil, şi apartidism, care este la îndemâna fiecăruia. O astfel de atacare este evident în contratimp cu situaţia unei ţări care are încă de luptat din greu cu sărăcia, ale cărei instituţii funcţionează rareori conform menirii lor, a cărei democraţie şchioapătă, a cărei educaţie este în derivă, ai cărei cetăţeni au emigrat recent, procentual, pe scara cea mai mare dintre ţările din Europa. O ţară care are nevoie de politici competente şi chibzuite şi de persoane capabile să le conceapă şi să le întruchipeze, mai mult decât de orice altceva şi decât oricând! (Din volumul Andrei Marga, Reforma modernă a educaţiei, în curs de apariţie)

http://www.andreimarga.eu
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 1
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.