Am revăzut la TV imagini cu mineriada din 13-15 iunie 1990. Ştiam că documentarul va fi programat, dar mi-am zis că voi evita să îl revăd. Prilej de amărăciune, la ce bun? etc. Şi totuşi, există în creier resorturi care ne conduc acolo unde trebuie. În faţa televizorului, m-am trezit brusc privind acele imagini, incapabilă să trec pe alt canal.
Mi s-a strâns inima când am revăzut cum oameni îmbrăcaţi în mineri şi înarmaţi cu bâte ţin prizonier un tânăr care se chirceşte sub lovituri şi cum şiruri de femei îi aplaudă pe bătăuşi. Un tânăr miner era întrebat ce a găsit la sediile partidelor “istorice” şi se aude cum cineva îi suflă ce să spună: droguri (şi cum le-ar fi recunoscut, el, care abia vorbea?), arme, maşini de scris (!) şi maşini de făcut bani. Acest mic “interviu” a apărut atunci la TV naţională şi am putut auzi multe săptămâni după aceea aceste aberaţii în gura unor oameni simpli, la piaţă, prin vecini, în autobuz, care crezuseră, îngroziţi, tot ce auziseră. Sigur că minerii fuseseră conduşi la sediile partidelor respective sau la redacţia “României libere”, dar ura lor faţă de ceea ce era diferit de ei era reală. Musteau, vizibil, de dorinţa de a călca în picioare. Asta le aparţine. Iar Ion Iliescu le-a mulţumit la final pentru asta. “Spirit tovărăşesc” a fost numit elanul de a omorî în bătaie.
În documentar, imaginile în alb şi negru, precaritatea filmărilor, multe făcute de amatori, aerul sărăcăcios al oamenilor de atunci, de pe stradă, maşinile Dacia, singurul model existent pe atunci de automobile, haosul, totul dă acum impresia unei ţări de pe altă lume, de nu se ştie unde, ceea ce contrasta puternic cu cântecele Pieţei şi cu lozincile din mii de piepturi: ”Jos comunismul!”. Din off, vocile acelea îţi fac şi acum pielea de găină, sunt nişte voci tot de pe altă lume, dar una minunată, sunt voci ale unor oameni liberi şi care au idealuri. Care simt libertatea, care au mult curaj şi gustul de a pune mai presus de orice nişte principii. Oamenii aceia aparţin unei specii azi dispărute.
S-a spus că tocmai pentru că a fost o utopie nu a rezistat. Piaţa a fost o utopie, dar ideea de opoziţie era oxigen pur în acea epocă. Piaţa s-a şi retras în proporţie de 90 la sută repede după alegerile din 20 mai, nici nu avea ce să facă altceva în acel moment, dar ar fi putut să genereze o opoziţie la puterea instaurată cu un procent atât de mare în alegeri dacă nu ar fi fost orchestrat acel linşaj. A mai existat opoziţie după aceea, dar azi vedem că fără rezultate reale.
În mineriada din 13-15 iunie 1990 au fost eradicate curajul şi simţul libertăţii. S-a reinstaurat frica pentru că înscenarea împotriva “elementelor fasciste şi drogate”, în exprimarea lui Ion Iliescu, a fost făcută atroce. Cum să mai crezi într-un ideal când ai fost traumatizat ca atunci? Căci traumatizaţi am fost şi cei care am privit cu groază la TV naţională acele scene de război civil, chiar dacă nu ne-a dat nimeni o bâtă în cap. Cine ne-a ajutat să ajungem la o “rezilienţă”, cum se spune în psihologie? Nimeni. Dimpotrivă, victime ale traumatismului, noi am trăit în aceeaşi casă cu abuzatorul. Cu vremea, ne-am găsit un modus vivendi pentru că puterea de adaptare a omului e mare. Iar românii au experienţă cu traumatismele neurmate de “rezilienţă”.
Cei care am crezut în Piaţa Universităţii am fost ca o familie. Din ea, un membru al familiei a murit şi e îngropat la cimitirul Străuleşti II, altul a emigrat imediat, altul s-a blazat şi, deşi votează cu “răul cel mai mic”, nu mai poate lupta pentru un ideal. E dezgustat, dezarmat şi trăieşte “în colţul lui”. Nu şi-ar mai pune pielea la bătaie. Restul sunt păreri de rău, indiferenţă, cinism sau ignorare. Se face acum procesul mineriadei? Târziu.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.