O frescă a copilăriei: inocenţă şi blândeţe, teamă şi iubire

Minunatul Muzeu Marmottan Monet din Paris propune o inedită expoziţie, plină de farmec şi de emoţie, dedicată prezenţei copilului în artă, de-a lungul timpului.

Peste 100 de opere, semnate de Le Nain, Champaigne, Fragonard, Chardin, Greuze, Corot, Millet, Manet, Monet, Morisot, Renoir, Cézanne, Matisse, Picasso… compun o frescă inedită. Printr-o selecţie de picturi rare, expoziţia retrasează evoluţia statutului copilului, din secolul al XV-lea până în veacul a XX-lea, de la subiectele religioase la desenele făcute de copii şi la avangardele începutului secolului trecut.

Pierre Mignard, Louise-Marie de Bourbon, Ducesă de Orleans

Graţie mai multor donaţii, patrimoniul muzeului cuprinde un număr mare de opere cu acest subiect, cărora li se adaugă împrumuturi de la alte muzee din Franţa şi din alte ţări.

Statutul copilului a evoluat considerabil începând cu Renaşterea. În Secolul Luminilor, a triumfat sentimentul familial, copilul devenind frecvent subiect de pictură, alături de preocupările politice, morale şi sociale.

Philippe de Champaigne, Ludovic al XIV-lea oferindu-şi coroana şi sceptrul Fecioarei

Istoricul Jacques Gélis, unul dintre comisarii expoziţiei, explică într-un interviu acordat revistei Connaissance des Arts naşterea interesului său pentru acest subiect, în urma cercetării arhivelor medicale legate de naşteri şi de mortalitatea infantilă de-a lungul timpului, dar şi a textelor unor importanţi scriitori ca Erasmus, în secolul al XVI-lea, sau ale lui Montaigne despre educaţie. Expoziţia a fost gândită în aşa fel încât diversitatea situaţiilor şi a modurilor în care a fost perceput copilul să reiasă din operele expuse.

În Evul Mediu şi în Renaştere, când mortalitatea infantilă era foarte ridicată, copilul, înainte de a fi privit ca un individ, încarna speranţa de perpetuare a unei familii. Reunind cu mândrie mai multe generaţii, portretele famililor aristocratice evidenţiază această preocupare „dinastică”.

Anonime, Portretul viitorului Ludovic al XIV-lea

În epoca medievală, reprezentările copilăriei sunt cel mai adesea legate de povestea lui Iisus, uneori de cea a Fecioarei. Iisus este prezentat de obicei ca un mic bărbat, cu braţele şi picioarele libere de scutecele care înfăşurau în acea epocă nou-născuţii. Copil excepţional, el se adresează direct bătrânului Simion, care îl primeşte în Templul din Ierusalim, ca într-o frumoasă lucrare în marmură, Prezentarea la Templu, realizată de André Beauneveu (1335-1400) sau de Jean de Liège (1330-1381).

Frans Pourbus cel Tânăr. Ludovic al XIII-lea în costum de doliu

Reprezentările se diversifică în secolul al XVI-lea în întreaga Europă. Chemat la Curtea Franţei de Maria de Medicis, Frans Pourbus cel Tânăr (1569-1622) a fost unul dintre portretiştii străluciţi ai epocii. Printre lucrările sale se detaşează Ludovic al XIII-lea în costum de doliu, din 1611. Este un portret oficial în care micul rege, în vârstă de 10 ani, este îmbrăcat într-un costum de purpură, culoarea doliului regal. El nu arborează însemnele regale, dar poartă cordonul albastru al Ordinului Sfântului Spirit, fondat de Henric al III-lea, cea mai importantă decoraţie a monarhiei. Pourbus reia în acest portret compoziţia dintr-un portret al lui Henric al IV-lea, regele asasinat în 1610.

Berthe Morisot, Eugene Manet şi fiica sa

În secolul al XVII-lea, unele tablouri înfăţişându-l pe Ludovic al XIV-lea copil, în veşminte fastuoase, nepotrivite cu vârsta lui, şterg caracterul infantil al modei. Într-o compoziţie a lui Philippe de Champaigne, intitulată Ludovic al XIV-lea oferindu-şi coroana şi sceptrului Fecioarei, micul suveran poartă o lungă mantie de ceremonie, deşi are numai 13 ani. Lucrarea este datată 1650, iar majoratul regelui va fi proclamat în anul următor, chiar dacă el va domni cu adevărat abia 10 ani mai rârziu, la moartea cardinalului Mazarin.

Jean-Augustin Pajou, Portretul familiei artistului

Deşi arta portretului era rezervată familiilor aristocratice sau înaltei burghezii, copiii claselor de jos apar şi ei în pictură graţie unui gen pitoresc, ai căror principali reprezentanţi în secolul al XVII-lea francez sunt fraţii Le Nain. Bine hrăniţi, îmbrăcaţi călduros, cu încălţări solide, tinerii muzicanţi pictaţi de Antoine le Nain către 1640 traduc o viziune idealizată a copilăriei sărace, menită să atragă colecţionarii şi amatorii de pictură.

Dar drama pierderii copiilor apare şi ea sub aparenţa unui portret somptuos, a cărui simbolistică arată însă că este vorba despre un portret postum. El este semnat de Pierre Mignard, în secolul al XVII-lea, şi se numeşte Mademoiselle de Tours.

Jean-Baptiste Chardin, Copilul cu titirez

Este vorba despre fiica naturală a lui Ludovic al XIV-lea şi a Doamnei de Montespan, în vârstă de 6 ani. Simbolurile vieţii ei scurte sunt bula de săpun şi ceasul aşezat pe masă, marcând scurgerea inexorabilă a timpului.

În secolul al XVIII-lea, sentimentele se schimbă, odată cu apariţia ideii că omul nu se naşte rău, ci devine aşa. „Adunaţi toţi copiii universului, nu veţi vedea în ei decât inocenţă, blândeţe şi teamă”, scria Voltaire. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se renunţă şi la îndepărtarea copiilor de părinţi, la educarea lor la vârstele foarte mici fără intervenţia acestora. Copilul este, dacă se poate spune aşa, reîncorporat în familie, iar pictorii nu ezită să descrie iubirea maternă sau chiar pe cea paternă. În portretele de familie, apare o situaţie nouă, influenţată de Emil sau Despre educaţie a lui Jean-Jacques Rousseau. Dovadă stau picturi cum ar fi Copilul cu titirez, de Jean-Baptiste Chardin, una dintre cele mai fermecătoare imagini ale copilăriei. Coafat, pudrat, elegant îmbrăcat, Auguste-Gabriel, fiul bijutierului Godefroy, urmăreşte învârtirea titirezului pe masă. În vârstă de 10 ani, şi-a lăsat pentru o clipă ocupaţiile mai serioase, indicate de foaia de hârtie, pana din călimară, cartea şi caietul răsucit. Este un moment de oprire a timpului, minunat surprins de către pictor. Copiii ca nişte îngeri ai lui Greuze, apar şi ei în expoziţie. În primul rând, printr-o compoziţie cu tema studiului, care permite artistului şi să diversifice punerea în scenă a subiectului. În Portretul lui Charles-Etienne de Bourgevin de Vialart, conte de Saint Morys, copil, figura gravă a tânărului aristocrat întrerupt din lectură, mâna aşezată pe cartea deschisă îi prilejuiesc atistului o prezentarea a purităţii. În aceeaşi perioadă, Girodet ne introduce în cabinetul tutorelui său, Doctorul Trioson, care, fidel spiritului luminilor, devine propriul profesor al fiului său. Lecţia este despre Cometariile lui Cesar, pe care ţine mâna copilul. Musca aşezată pe globul pământesc şi strugurele sunt alte simboluri ale unei vieţi scurte. Copilul a dispărut înainte ca pictorul să termine tabloul.

Pierre-Auguste Renois, Copilul cu pasăre

Tot în secolul al XVIII-lea apare şi „moda sânilor”, de fapt a alăptării. Artiştii o adoptă către 1770. Un exemplu este Tânără alăptându-şi copilul de Louis-Roland Trinquesse, pânză datată 1777. Dar tandreţea maternă are şi alte aspecte. Jacques-Augustin-Catherine Pajou îşi pictează către 1802 familia, reunind în acelaşi cadru patru generaţii ale aceleiaşi familii. Copilul este aşezat în faţa oglinzii, interesat de propria reflexie. Şi tot tandreţea unei mame este şi subiectul picturii Doamna Boyer-Fonfrède şi fiul ei de François-André Vincent.

Francois Andre Vincent, Madame Boyer Fonfrede şi fiul său

În secolul al XIX-lea, copiii devin mici vedete. Marcaţi de ascensiunea burgheziei, primii ani ai secolului cunosc triumful idealului Secolului Luminilor. Dacă studiile academice sunt accesibile acum tinerilor noii clase cu dare de mână, educaţia fetelor se reduce la artele de amuzament şi la menaj. Să nu uităm că primele licee feminine au apărut abia în 1880. Pentru copiii din clasele avute se multiplică însă jucăriile luxoase, accesoriile perfecţionate. Pe de altă parte, revoluţia industrială cerea mână de lucru puţin perfecţionată. Mulţi copii din familii sărace muncesc în manufacturile de tutun, în filaturi, chiar în mine, până în 1841 când legea interzice angajarea copiilor mai mici de 8 ani. Această ultimă situaţie este abordată discret de pictorii naturalişti, dar ignorată de Impresionişti şi de Nabişti, apostoli ai copilăriei fericite.

Francois Callet, portretul lui Claude Nicolas Ledoux şi al fiicei sale

Activitatea ludică este recunoscuă în acest secol drept primordială de către primii psihologi ai copilului cum ar fi germanul Wilhelm Preyer. Un joc favorizat este cel cu cercul, prezentat de Jean-François Millet, care şi-a început cariera ca portretist al notabilităţilor oraşului Cherbourg.

Secolul al XIX-lea are şi copii de trupă, iar ei apar pe baricadele pariziene. Sunt atât de cântaţii „gavroches”, simboluri ale Micilor Patrioţi, pictura lui Philippe-Auguste Jeanron, sau în Libertatea conducând poporul a lui Delacroix, unde apare un copil cu puşcă.

Felix Vallotton, Balonul

De obicei însă, artiştii aleg scene mai puţin războinice. Una dintre ele este scăldatul. La 1850, malurile Senei, unde trăieşte şi Honoré Daumier, nu erau încă amenajate în cheiuri. Pietrişul neregulat forma zone în care apa era mai puţin adâncă şi în care un tată din compoziţia Prima baie, îşi scaldă, fără niciun pericol, copilul, în timp ce mama ţine pe genunchi prosopul cu care îl va şterge. Caricaturist feroce, Daumier se apleacă însă cu tandreţe asupra oamenilor simpli din Paris.

Maurice Denis, Boxul

Dacă Renoir este cunoscut mai ales pentru peisajele şi nudurile sale, Copilul cu pasărea (Domnişoara Fleury în costum algerian), pictat într-o casă arabă, după cum îi mărturisea artistul marelui negustor de artă Ambroise Vollard, excelează prin paleta strălucitoare care decorează veşmântul cu toate splendorile Orientului. Intrat în modă încă din secolul al XVIII-lea, exotismul prinţeselor şi sultanilor nu încetează să inspire deghizările pentru balurile mascate.

Philippe Auguste Jeanron, Micii patrioţi

Orfan de foarte mic, pictorul Jean Geoffroy, zis Géo, şi-a consacrat cariera pictării copilăriei. Nu cea a micilor domni şi doamne din Parcul Monceau, ci puştilor din cartierele populare. În timpul Primului Război Mondial, el consacră o serie de tablouri jocurilor copiilor cu chipiuri prea mari pentru capetele lor. Această viziune veselă a războiului era întreţinută de fabricanţii care scoteau pe piaţă jucării de război.

Portretul familiei Habert de Montmor, atribuit lui Philippe de Champaigne

Revenind la familie, un loc extrem de important îl ocupă copilăria în creaţia impresioniştilor. Scenele de intimitate reflectă o privire nouă a societăţii asupra copilului care se formează ca personalitate. Se remarcă în această direcţie o pictură de Berthe Morisot, Eugène Manet şi fiica sa în grădina de la Bougival. Soţie a lui Eugène Manet, fratele pictorului, Berthe Morisot pune în pagină relaţia tandră dintre tată şi fiică. Cu o pălărie de pariziancă, tânăra Julie îşi concentrează toată atenţia asupra jocului. Copila din tablou, rămânând orfană, îl va avea mai târziu ca tutore pe poetul Mallarmé.

Claude Monet, Plimbare lângă Argenteuil

Monet îşi ia adesea soţia, Camille, şi fiul, Jean, drept modele. Anii 1872-1873 reprezintă pentru pictor o perioadă de relativă prosperitate. Toaletele în culori luminoase, frumoasa grădină de la Argenteuil, încărcată de flori, oferă imaginea unei existenţe fericite. Prezenţa unei bone alături de copil, ca în Plimbare la Argenteuil, confirmă stilul de viaţă burghez al soţilor Monet. În compoziţiile din această perioadă, pictorul îşi multiplică cercetările de integrare a figurii umane în peisaj.

Henri Matisse, Portretul lui Pierre

O ultimă perioadă, diferită conceptual de cele amintite până acum, se naşte în secolul al XX-lea. Nu mai este vorba despre „a picta copii”, ci despre „a picta ca un copil”. Este în primul rând urmarea unei noi evaluări a producţiilor grafice ale copiilor. În Almahul mişcării Blaue Reiter, apărut în 1912, alături de opere de Kandinsky, Marc, Kirchner sau Delaunay figurează picturi pe sticlă bavareze, sculpturi din Camerun şi desene făcute de copii, care au menţiunea: „anonimi” şi „fără titlu”. Două dintre ele sunt reproduse faţă în faţă cu Femeia cu chitară a lui Picasso, ca reprezentări eliberate de convenţiile reprezentării clasice.

Pablo Picasso, Paul desenând

În căutarea unei redefiniri a artei, artiştii sunt fascinaţi de raportul liber şi imediat pe care desenele copiilor îl au cu realitatea. Influenţa se poate simţi încă de la compoziţii ale unor pictori care nu urmăresc recompunerea imaginii, cum ar fi Pierre Bonnard în Copil jucându-se cu nisip, din 1894, sau Balonul de Felix Valloton, numit şi Colţ de parc cu copil. Ca şi Nabiştii, de care este apropiat, Felix Valloton se inspiră în multe lucrări din universul domestic. Originalitatea picturii amintite constă însă în punctul de observare, situat la distanţă şi la înălţime, care reduce peisajul la mase mari de culoare, de lumină şi umbră, iar figurile, la simple siluete.

Jean Dubuffet, Loc plurifocal

Şi la Maurice Denis, modele curente sunt membrii familiei sale. În Boxul, sunt portretizaţi cei doi fii ai săi, de 9 şi 3 ani, care simulează, în parc, un meci de box.

Nu putea fi omis din expoziţie Pablo Picasso, care a pictat, în 1972, cu un an înaintea morţii sale, ca o sfidare la adresa vârstei, compoziţia Tânărul pictor. Opera este atât o meditaţie asupa existenţei, cât şi asupra creaţiei şi a locului pe care aceasta îl ocupă în mintea copilului. Ca să nu mai vorbim despre Portretul lui Pierre, de Henri Matisse, prezentându-l pe fiul artistului, cel care a făcut carieră în Statele Unite şi a exprimat acolo întreaga dificultate a filiaţiei şi a moştenirii sale: „Sunt fiu de pictor, nu cunosc altă meserie decât aceea de negustor de artă”.

Pablo Picasso, Pictorul şi copilul

Dar „copilăria artei” apare în special odată cu suprarealiştii. Jean Dubuffet a fost marele promotor a ceea ce el a numit „arta brută”, o formă considerată nedemnă de cultură, care se manifestă la anumiţi indivii izolaţi de societate, dar şi la copii, înainte ca aceştia să fie modelaţi prin educaţie. Pictorul desenează cu trăsături rapide de penel oameni şi maşini-jucărie, care evoluează în peisaje lipsite de profunzime şi împărţite în „casete”. Este o expresie a plăcerii, a bucuriei, a libertăţii grafismului, a alăturării de culori de cele mai multe ori foarte vii, a lucrării, nu fără violenţă uneori, a materiei, cum ar fi hârtia decupată şi lipită ca în Vacanţe, din 1979.

În expoziţia de la Muzeul Marmottan Monet, privirea vizitatorului o întâlneşte pe cea a tinerelor modele, băieţi şi fete, care povestesc o secvenţă a istoriei artei, dar şi a societăţii şi a filosofiei ei de viaţă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.