La Muzeul Naţional Cotroceni este deschisă până la 20 mai expoziţia “Portretul în pictura românească din colecţii particulare”, organizată în colaborare cu Societatea Colecţionarilor de Artă din România. Nu este prima dată când colecţionarii particulari au acceptat să-şi prezinte operele în faţa publicului larg, de obicei în expoziţii tematice, oferind astfel posibilitatea admirării unor creaţii rareori, câteodată chiar deloc, vizibile în spaţiul public.
Sunt etalate peste 200 de lucrări, semnate de nume celebre ale picturii clasice şi contemporane româneşti: Ion Negulici, Mişu Popp, Dan Mihail, Theodor Aman, G. D. Mirea, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Iosif Iser, Eustaţiu Stoenescu, Sever Burada, Gheorghe Petraşcu, Ştefan Dimitrescu, Nicolae Dărăscu, Constantin Artachino, Camil Ressu, Ipolit Strâmbu, Ion Theodorescu-Sion, Raul Egon Lebel, Samuel Mützner, G. Löwendal, Alexandru Ciucurencu, Henri Catargi, Gheorghe Vânătoru, Aurel Băeşu, Corneliu Baba, Sabin Bălaşa, Marcel Iancu, Ion Sălişteanu, Vasile Grigore, Dragoş Morărescu, Vasile Parizescu, Vasile Pop Negreşteanu, Constantin Piliuţă, Horea Paştină, şi alţi artişti contemporani.
Eugen Gâscă, Lipoveancă
Parcurgerea expoziţiei este, într-o anumită măsură, o călătorie prin istoria artei moderne şi contemporane româneşti, mai ales prin apartenenţa autorilor la o etapă sau alta din dezvoltarea picturii noastre.
“Portretul este reprezentarea unei persoane conform trăsăturilor sale reale, însă intră în joc şi sensibilitatea artistului, care interpretează trăsăturile modelului după gusturile sale, în funcţie de curentul artistic pe care-l urmează sau conform caracteristicilor artei timpului în care realizează opera. În expoziţie se regăsesc şi numeroase autoportrete ale pictorilor, precum şi ale unor colecţionari”, citim în prezentarea expoziţiei.
În fapt, din antichitate până astăzi, portretul a avut motivări şi modalităţi de realizare diverse, deteminate de filosofia epocii, de locul omului în universul unei societăţi, de inserarea lui într-un sistem al lumii, dar şi, în secolul trecut şi cu prelungiri în zilele noastre, de plasarea lui ca punct de plecare în crearea unui sistem formal.
Constantin Artachino – Elena, 1906
Au existat şi există încă un portret oficial, un portret realist, favorizat de ascensiunea burgheziei pe scara socială, un portret romantic, un portret psihologic, portrete marcate de estetica avangardelor din secolul al XX-lea…
Le întâlnim pe toate, în proporţii diferite, în această expoziţie, cu mici derogări de la regulă datorate situaţiei speciale a artei româneşti. Pentru a da un exemplu, în cadrul portretului oficial, descoperim figura lui Carol I, dar am putea include şi primele portrete din secolul al XIX-lea, fie ale paşoptiştilor, fie ale personajelor sau familiilor de vază. E drept, acestea din urmă pot fi subsumate şi portretului burghez, chiar dacă în România este vorba de aristocraţie, dar reprezentarea este influenţată de arta occidentală. O dovedec în expoziţie “Boierul Gologan”, de Dan Mihail, din Colecţia Codrin Ştefănescu, “Dora D’Istria” sau “Ion Heliade Rădulescu”, ambele de Ion Negulici, Colecţia Victoria, Viorica şi Vasile Parizescu.
Rodica Anca Marinescu – Portretul lui Florin Niculiu
Oscilând între realism şi romantism (cel puţin ca sentiment al autorului), există în pictura românească, evident, figura ţăranului, individualizată sau ca personaj generic. O întâlnim la Sever Burada, în “Ţărancă” (Colecţia Alexandru Ivan), la Eugen Gâscă, în “Lipoveancă” (Colecţia G & K Patzelt), la Gheorghe N.G. Vânătoru în “Maramureşeancă”, de fapt un portret al Andei Călugăreanu (Colecţia Mihai Săndulescu), la Ştefan Constantinescu, cu “Ţăran odihnindu-se”, la Ştefan Dimitrescu cu “Fete din Ţara Oltului”…
Aceleiaşi categorii i se subsumează, chiar dacă din raţiuni şi cu modalităţi de abordarea diferite, portretul “generic”, dacă îi putem spune aşa, ca “Sudorul” lui Max Hermann Maxy, “Muzicantul” lui Ştefan Câlţia, “Păsărarul” lui Sorin Ilfoveanu, din Colecţia Alexandru Ivan. În ultimele două, personajele devin însă depozitarele unei simbolistici aparte, proiecţiile unor lumi interioare de sorginte suprarealistă.
Spiru Chintilă, Portretul Simonei Vasiliu Chintilă
O categorie bine reprezentată la Muzeul Cotroceni este “Autoportretul”. Ne privesc din rame artişti bine cunoscuţi, în “poza” meseriei sau cu umor şi oarecare ironie, ca Ion Vlasiu (“Autoportret cu pălărie”) Gheorghe Petraşcu, Corneliu Vasilescu (“Autoportret – Autofaliment”), Rodica Anca Marinescu, Claudia Popescu, Vasile Mureşan Murivale, în trei lucrări cu această temă, Teodor Răducan şi Clarette Wachtel (Colecţia G & K Patzelt), Aurel Băeşu (Colecţia Adriana şi Cristian Rădulescu), Vasile Grigore (Colecţia Olga şi Sorin Adam), Mircea Titus Romanescu cu “Autoportret (Clovn)”, Dragoş Morărescu…
Dintr-un tablou ni se prezintă un “Alexandru Ciucurencu (Student)”.
Îl regăsim, în trei “Autoportrete”, datând din 1931, 1956, 1980 pe Corneliu Baba, remarcând astfel şi schimbările de manieră ale artistului.
Vasile Pop Negreşteanu, Dialog despre pictură II
Parcurgând pe îndelete expoziţia, vizitatorul este prins în atmosfera unei lumi a cărei poezie sau duritate (uneori) răzbate din portretele de personalităţi culturale, cum ar fi Sergiu Celibidache, pictat de Rodica Anca Marinescu, Simona Vasiliu Chintilă, portretizată de Spiru Chintilă (Colecţia Matei Chintilă), pictoriţa Irina Codreanu, într-o frumoasă imagine semnată de Henri Catargi, Tudor Arghezi prins cu acuitate de Corneliu Baba.
Calm, melancolie, visare transpar din portretele de femei ale perioadei interbelice. Dar şi din delicatele imagini semnate de Spiru Vergulescu, în care unii le vor recunoaşte pe Gunka (“Pelerina violet, soţia artistului”) şi pe colecţionara Pompilia Dumitrescu.
Doru Bucur – Autoportret cu vârtelniţă
O menţiune specială merită ultimul segment al expoziţiei, dedicat în mare măsură artiştilor de avangardă, începând cu un excepţional desen al lui Marcel Iancu, reprezentându-l pe Hugo Ball. Să amintim şi creaţia plină de ironie muşcătoare a contemporanului nostru Laurenţiu Dimişcă, intitulată “Autoportret – Înger şi Demon”.
Portretele epocii moderne au deseori, dincolo de voinţa şi dorinţa de a perpetua amintirea unei persoane şi de voinţa de a crea o imagine istorică a cuiva, o funcţie imediată de reprezentare.
În realitate, portretul nu este o simplă reproducere mecanică a trăsăturilor cuiva, el incluzând filtrarea modelului prin personalitatea artistului, un dialog al acestuia cu modelul. Este şi motivul pentru care apariţia şi răspândirea fotografiei nu au dus la dispariţia portretului pictat sau sculptat, aşa cum nu a dus la dispariţia artei plastice, cum se temeau, la un moment dat, istoricii de artă.
Laurenţiu Dimişcă – Autoportret
Ca întotdeauna, în cazul unor expoziţii tematice, omisiunile sunt inevitabile. Şi, desigur, regretabile şi regretate de autor. Cu atât mai mult cu cât numele pictorilor “uitaţi” sunt dintre cele mai relevante pentru arta românească, precum Ţuculescu, Samuel Mützner, Ion Theodorescu-Sion…
Muzeul Cotroceni propune o expoziţie ce merită să fie vizitată. Dincolo de “chipurile” de pe simeză, este reconstituită o întreagă istorie a acestor meleaguri, al cărei suflu se degajă din mulţimea de personaje surprinse în natură, în interior, sau proiectate într-un cadru evocând timpuri, crezuri artistice, omagii şi, uneori, preţuire specială a muzei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.