O nouă emancipare în Europa?

Nu altcineva decât autori de primă mărime din Olanda, ţară care a beneficiat net de unificarea europeană, vorbesc fără ezitare de o necesară nouă emancipare în Europa (vezi, după van Wolferen, mai recent, Geert Mak, Was, wenn Europa scheitert, Pantheon, München, 2012, p.139). Argumentul lor sună astfel: „în deceniile ce urmează se constituie o lume nouă, în care China, Statele Unite, Japonia, India şi, probabil, Brazilia vor juca un rol major. Dacă Europa nu este recunoscută drept jucător de pondere, atunci continentul va deveni mingea de joc a altor puteri. În loc să fie un semn de speranţă, cum a fost cândva, în loc să fie un exemplu al ordinii internaţionale, Europa devine un vacuum, un loc al izbucnirii continue de războaie ale statelor şi, înainte de toate, ale nonstatelor” (p.138). Pericolul periferizării continentului nostru vine din confuziile în care a intrat unificarea europeană după 2010 şi din starea actuală a Uniunii Europene. Din ambele direcţii, „sistemul dezvoltat după război, care trebuia să servească la a face posibilă o colaborare paşnică a statelor europene, acum pare să eşueze. Din nou, distribuţia europeană a puterii părăseşte echilibrul. Iarăşi contează dreptul celui mai puternic” (p.28). Despre ce este vorba?

Proiectul Uniunii Europene, transmis de antecesori, „le scapă contemporanilor noştri pe nesimţite” (p.10). Tensiunile dinăuntrul uniunii, scepticismul cetăţenilor, lipsa voinţei politice la decidenţi, împreună, vulnerabilizează până şi pasul atins prin introducerea monedei unice (p12). Politicienii care au ajuns să ia deciziile în Uniunea Europeană lucrează cu diagnoze greşite şi prezintă soluţii tardive, în care nici ei nu cred fără rezerve (p.31). Legătura altădată de la sine înţeleasă dintre apartenenţa europeană şi democraţie nu mai este sigură (p.115) din momentul în care Europa unită nu se mai preocupă de propria democratizare.

Geert Mak are convingerea că se petrece deja o cotitură a istoriei. „Capitalismul coordonat” îmbrăţişat de Uniunea Europeană nu a putut da o „altă calitate a vieţii” (p.25) şi începe să-şi arate limitele. Odinioară, jumătate din producţia economică a omenirii se realiza în Europa, acum, cel mult a cincea parte, iar, în 2030, va fi a zecea parte (p.32). În 2050, vârsta medie a populaţiei va fi în America de 35 de ani, iar în Europa de 50 de ani. Cu durata vieţii active prea scurtă, SUA folosesc în zilele noastre 20% din venitul brut pentru a acoperi pensiile, Germania 37%, Franţa 58%. „Europenii muncesc mai puţine ore decât japonezii, chinezii şi americanii, au mau mult concediu şi merg mai devreme în pensie” (p.33). În Europa, „nepotismul şi corupţia sunt atât de răspândite încât blochează orice înnoire” (p.32). Excesiv de mulţi oameni din Europa se sustrag muncii efective; ei adaugă, în populaţia de fapt pasivă, la cei forţaţi la condiţia de şomer. În Europa, se trăieşte în relaxare (entspannte Lebenshaltung), iar noile generaţii nu-şi asumă realitatea („se petrece continuu în party-uri”, p.95) – toate acestea pe vulcanul problemelor nerezolvate, care se acutizează. A luat proporţii o „birocraţie amorfă” (p.35), de nimeni anticipată, care împovărează tot mai mult societăţile.

Extinderea Uniunii Europene, continuă Geert Mak, s-a făcut unind ţări cu nivele de dezvoltare diferite şi dând prioritate construcţiei geopolitice, dar chestiunile nerezolvate la timp se răzbună (p.35-38). S-a trecut la Euro, dar, în condiţiile date, s-a ajuns ca multe ţări, precum Grecia, să plătească din greu la marile bănci creditoare. În condiţiile sărăciei de idei ce a survenit, la guvernare au fost aduşi tehnocraţi care nu rezolvă ceva, dar evidenţiază dependenţa unor ţări întregi de capitalul financiar internaţional (p.47). „Domnia compromisurilor, care a reuşit să ţină Europa împreună decenii la rând, în pofida multor dări înapoi, nu mai dă rezultate – încă şi mai rău: ea blochează de regulă orice soluţionare a problemei” (p.59). Aşa stând lucrurile, orizonturile actualelor căutări întreprinse de oficialităţi pentru ieşirea din criză sunt de fapt închise. O schimbare radicală în Uniunea Europeană a devenit imperativă din motive imbatabile. Bunăoară, două viteze sunt în fapt, orice s-ar spune, realitatea, legitimitatea proiectului unificării europene nu mai este asigurată din momentul în care democraţia nu a mai fost preocupantă, iar criza datoriilor publice, care a antrenat în criză Eurozona, este doar simptomul unor crize mai profunde. Ea este, înainte de toate, o criză politică şi o criză de încredere ce bate adânc (p.60). Evenimentele par să compună „Al Treilea Război Mondial” în Europa. Ieşirea din el presupune o nouă emancipare, în vederea unei „comunităţi ce dispune de suficientă flexibilitate, legitimitate şi sentiment al apartenenţei” (p.130). Europenii ar trebui să se lămurească din nou, aşa cum au făcut-o după Al Doilea Război Mondial, asupra „călătoriei împreună (gemeisame Reise)” (p.60). Nu există un „înapoi”, ceea ce se întrevede în faţă stârneşte „angoasă”, avantajele situaţiei create între timp nu sunt de aruncat, iar nevoia unei „conduceri” capabile este resimţită din ce în ce mai acut (p.60). Cum se ştie, emanciparea a însemnat în istorie denunţarea forţelor şi a instituţiilor care împiedicau desfăşurarea liberă a oamenilor şi punerea acestora pe picior de egalitate, încât să poată lua iniţiative conform conştiinţei, capacităţilor şi voinţei fiecăruia. De cine ar fi de emancipat acum europenii? Evantaiul forţelor şi instituţiilor este larg, dar precis. Este vorba de emancipare în raport cu birocraţia amplă şi inutilă care s-a instalat şi vrea să se reproducă. Este vorba de emancipare în raport cu atotputernicia capitalului financiar. Este vorba de emancipare în raport cu optica ce nu vrea să vadă în neajunsurile economice substanţa politică şi chestiunile de încredere. Este vorba de emanciparea în raport cu „nedeterminarea şi nelimitarea proiectului european” (p.70) şi, în fond, cu sentimentul „neputinţei (Ohnmacht)” (p.73).

Ar trebui observat, argumentează Geert Mak, că în ochii cetăţenilor ei, Europa nu promovează solidaritate şi dreptate (p.89). Acest fapt este de o gravitate care ar trebui să alarmeze, căci numai o comunitate ce are capacitatea de a integra oamenii, cu aspiraţiile lor de dreptate, este durabilă. În pofida promisiunilor şi a generoaselor auspicii sub care s-a format, Europa unită de azi a devenit de fapt un „superstat superficial (oberflächlicher Superstate)”. „Nu s-a ajuns la un stat în format lărgit şi o structură federală, în condiţiile în care, totuşi, previziunea sa s-a împlinit. Efectiv, s-a instalat un fel de supersistem desupra Europei, care intervine tot mai adânc în viaţa cotidiană a fiecărui individ, care pune în joc chiar chestiunile identităţii noastre ca europeni şi care, totuşi, nu găseşte vreun sprijin la cetăţenii Europei şi, mai rău, nici nu năzuieşte la acest sprijin” (p.88).

În rezumat, „democraţia interguvernamentală” la care s-a ajuns şi „sistemul interguvernamental” ce conduce Europa unită de azi sunt excedate (p.98) de problemele existente. La o scrutare mai precisă, se constată că există o „eroare de concepere (planning fallacy)” în evoluţia europeană din deceniile recente. Ea constă în „trei erori de construcţie fatale: absenţa legitimării democratice curente; absenţa disciplinei, controlului şi ierarhiei; absenţa unei strategii de exit” (p.96). Aceste erori mai pot fi depăşite regândind acum integrarea europeană din perspectiva integrării cetăţeanului în stat şi plecând de la un adevăr simplu: acolo unde statul nu aparţine cetăţenilor, nu te poţi aştepta ca cetăţenii să sprijine statul (p.98).

Geert Mak insistă asupra urgenţei emancipării gândirii. El argumentează ideea după care „gândirea globalizantă (globalisirenden Denken)”, ce rezidă practic în aceea că se aruncă în capul oamenilor considerente generale inspirate de mişcarea sumar înţeleasă de pe piaţă, spre a-i forţa la integrare, nu rezolvă vreo problemă – nici economică, nici de altă natură. De aceea, astăzi este nevoie de emanciparea de „gândirea dogmatică a pieţei (dogmatischer Marktdenken)”, care a generat şi întreţine „una dintre cele mai antidemocratice mişcări, fără analog în istoria modernă” (p.108-109). Această gândire s-a instalat în Europa cu puţine decenii în urmă, aidoma unui „putsch”, iar ora este acum a trimiterii ei în istorie.

Au trecut câţiva ani de la publicarea cărţii Ce se întâmplă dacă Europa eşuează, a lui Geert Mak, iar argumentarea autorilor olandezi de prim-plan continuă pe liniile menţionate. Am reactualizat lectura scrierilor autorilor europeni de prim plan pentru că m-a interesat să văd cum se raportează analizele proprii (precum cea din Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012) la noile evoluţii din Europa. Cum aceşti autori au mers mai departe decât enorma maculatură convenţională ce se publică despre Europa unită, i-am revizitat, desigur, şi pentru a verifica dacă diagnozele, asemenea celei a lui Geert Mak, s-au învechit între timp. Nici vorbă! La noi, pe de altă parte, o analiză venită din exterior este luată mai curând în seamă decât cea indigenă, chiar dacă aceasta din urmă nu este mai prejos.

Fireşte, oricine poate aduce obiecţii la orice susţinere. Ca autor, nu este elegant să faci caz de ele decât dacă ai dat tu însuţi analize pe tema respectivă. De aceea, formulez, la rândul meu, două amendări. De pildă, nu este destul să semnalăm dependenţa monedei unice de premise politice şi de încrederea populaţiei – o analiză pe patru paliere; economie, administraţie, politică, cultură, fiind mereu mai precisă şi concludentă, chiar dacă nu la fel de ascuţită în formulări. Apoi, nu dă rezultate stigmatizarea României şi Bulgariei că sunt corupte în grad înalt (p.36). Poate fi un reproş justificat la adresa unor abordări, dar nu un stigmat pus aproape reflex!

Vreau să stărui asupra acestui din urmă aspect cu observaţia că se comit frecvent erori în analize actuale, din ţară şi din afara ţării.

Prima eroare este circumscrierea selectivă a corupţiei. Aceasta nu este văzută în lărgimea ei. În definitiv, nu este tot corupţie desemnarea de demnitari dintre funcţionari mediocri pe criterii de rudenie, coterii, afiliere la reţele oculte? Nu este tot corupţie malformarea durabilă a structurii de personal a instituţiilor de practici cleptocratice şi reacţia la încercări rezonabile de asanare? Nu este tot corupţie aplaudarea instituţiilor când dau bani şi reticenţa acolo unde nu se dau? A doua eroare, încă şi mai importantă, este combaterea orientată a corupţiei, care îi minimalizează rezultatele. După toate indiciile, corupţia va fi lovită, dar nu eradicată cu actuala strategie, în care s-a ajuns ca lupta anticorupţie să fie orientată prin intervenţii preferenţiale din afară. Este, desigur, fapt istoric că lupta sistematică împotriva corupţiei a fost lansată în vremuri recente de SUA şi China, din raţiuni profunde, salutare. Dar nu putem să nu vedem – căci orice examinare atestă – că în decada ce s-a scurs la noi corupţia a înflorit tocmai în condiţiile luptei dirijate contra ei. Destul să observi statistica infracţiunilor economice, comportamentul deţinătorilor de funcţii din oraşe şi judeţe, selecţia personalului din universităţi şi alte instituţii şi unităţi publice, promovările din diferite sfere ale vieţii pentru a-ţi da seama de amploarea fără precedent în istoria modernă a ţării a cleptocraţiei şi nepotismului. Se poate sesiza uşor că nu se va diminua corupţia prin combatere dirijată. Fără să mai amintim că în această abordare nu s-a recuperat nici la această oră prejudiciile acuzate! Că în orice act de justiţie, pentru a avea efect în societate, contează nu doar sentinţa, ci şi calea pe care s-a ajuns la ea! Că în combaterea cu succes a corupţiei se presupune o pregătire în drept ce urcă până la capacitatea de a înfăptui justiţia! Fără să mai insistăm asupra faptului că rareori vreo ţară ai cărei reprezentanţi intervin în orientarea luptei anticorupţie de la noi acceptă ca cetăţenii ei să fie abordaţi de instanţele din România! Nu cumva lupta anticorupţie din România şi Bulgaria este folosită ca un clişeu, foarte costisitor pentru acestea, spre a le ţine la respect! Nu cumva s-au creat, salutar, fireşte, societăţi democratice, dar, treptat, acestea au fost luate prizoniere de către coterii şi reţele şi au devenit societăţi nesigure?

A treia eroare este trecerea sub tăcere a soluţiilor mai profunde în combaterea corupţiei. Aceasta este uneori individualizată, dar, în multe cazuri, ţine de reţele întregi. De curând, chiar o autoare din sfera administraţiei americane a documentat plenar observaţia că ceea ce pare corupţie internă are în mod frecvent sponsori din altă parte. Aş prelungi observaţia cu aserţiunea că doar forţele, legislaţia şi insituţiile democratice ale ţării respective pot avea rezultate durabile în lupta cu flagelul corupţiei. Nu ignor importanţa cooperărilor internaţionale în materie, dar cine vrea să rămână responsabil nu poate să nu observe că lupta anticorupţie se duce în ziele noastre într-un fel care o compromite. Nu poţi face ca oamenii să respecte legile dacă dispreţuieşti instituţiile democratice, atâtea câte sunt, ce le încadrează viaţa. Democraţia şi meritocraţia sunt condiţii, nu atât de îndepărate pe cât le par unora, ale respectării legilor înseşi.

Dar analize de felul celei a lui Geert Mak sunt de examinat şi sub un alt aspect decât acela al unor insuficienţe sau al preluării unor clişee, în locul examinării temeinice. Ele îşi asumă să constate lucid, dincolo de optimismul de serviciu al birocraţiei europene, ceea ce se petrece efectiv. Geert Mak a sesizat că este vorba de un proiect care este periclitat dinăuntru, de lacune tot mai perceptibile, şi că trebuie gândite alternative de ieşire din criză. Să identifici în fiecare moment alternative este de preferat oricărui dogmatism.

Sub acest aspect, ar fi mult de făcut şi în societatea noastră, unde blocajul, impasul, dezorientarea lovesc pe o prea mare suprafaţă. Acestea culminează cu impasul general – cea mai organizată confuzie a valorilor din istoria modernă a ţării, ce are printre răsfrângeri declinul pregătirii şi selecţia eronată a decidenţilor. Rămânând la tema Uniunii Europene, aş spune că este uimitor cât de reduse sunt cultura şi anvergura celor care răspund de integrarea europeană la Externe, la Integrare Europeană şi în alte instituţii. A văzut cineva vreo analiză sau vreo observaţie care să ducă înainte sau vreun proiect de Doamne ajută la cei desemnaţi? Mă tem că dacă s-ar face un test, s-ar observa că un student ar ieşi mai bine, iar un fermier sau un simplu lucrător s-ar dovedi mai perspicace. Nu ar fi cazul să i se pună stavilă vastei nepregătiri a personalului şi mimării unui paneuropenism de ocazie? Să i se pună stavilă într-un moment în care Europa multiplelor viteze reintră pe agenda deciziilor, iar diferenţele dintre ţări interesează mai mult acum, decât în entuziamul de acum douăzeci de ani?

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.