Distribuit în România de Independenţa Film, „Habemus Papam" a intrat în cinematografe vineri, 3 februarie, şi va rula la Cinema Studio, Hollywood Multiplex, Grand Cinema Digital Băneasa, Cinema City Controceni şi Cinema City Sun Plaza.

Drama în cheie tragi-comică a fost prezentată în competiţia oficială de la Cannes în 2011, iar regizorul Nanni Moretti, considerat unul dintre cei mai de succes regizori italieni din ultima vreme, a fost desemnat să prezideze juriul ediţiei de anul acesta.

Piaţa San Pietro e plină de credincioşi. O fereastră se deschide: "Habemus Papam", se anunţă. Nu e un film în primul rând despre Vatican, ci despre dificultatea de a fi la înălţimea aşteptărilor. Cu ironie şi empatie, Nanni Moretti se joacă cu comedia umană. O operă care povesteşte în mod poetic şi ironic slăbiciunea unui om. Regizorul reuşeşte cu brio o extraordinară capacitate de a ţine împreună, cu o uşurinţă rară, sentimentul tragic cu o scenografie comică.

După moartea Papei, Conclavul se reuneşte pentru a alege succesorul. Mai multe runde de vot sunt necesare înainte de a se ridica fumul alb. În cele din

urmă, un cardinal este ales! Credincioşii adunaţi în Place Saint-Pierre aşteaptă însă în zadar apariţia în balcon a noului pontif. Noul Papă, proaspăt-ales, pare să nu poată duce greutatea noii responsabilităţi. Anxietate? Depresie? Frica de a nu se ridica la înălţimea sarcinilor care îl aşteaptă? Întreaga lume este afectată de incertitudine, în timp ce la Vatican se caută soluţii pentru a depăşi criza... Consilierii papali nu îl pot convinge că el este omul potrivit şi în cele din urmă apelează la un psihanalist celebru, dar ateu.

Nanni Moretti în faţa cardinalilor

Cel mai recent lungmetraj în regia lui Nanni Moretti a stârnit controverse virulente în rândul anumitor categorii de public datorită subiectului său destul de sensibil. Răvăşit de o criză acută de conştiinţă, recent alesul Papă refuză să îşi accepte public noul rol, se refugiază în lumea din afara Vaticanului şi acceptă ajutorul unui psihanalist.

Într-una dintre cele mai comice secvenţe ale filmului, un psihanalist, interpretat chiar de regizorul Nanni Moretti, încearcă să înceapă o şedinţă de psihoterapie cu un pacient neobişnuit care i-a fost desemnat pe neaşteptate şi pe care nu prea ştie cum să îl abordeze. Pacientul e chiar nou alesul Papă, acum pe punctul unui atac de panică. Psihanalistul se găseşte într-o oarecare dificultate: în faţa crizei, cardinalii membri ai Conclavului nu se pot despărţi de Papă şi trebuie să îl urmărească pas cu pas, chiar şi la şedinţa de terapie. În plus, psihanalistul trebuie să urmeze câteva reguli conform cărora nu poate aborda anumite subiecte tabu cu Sanctitatea Sa: nimic despre copilăria pacientului, despre relaţia sa cu părinţii, despre dorinţe neîmplinite sau despre visele sale.

Şi cum umorul amestecat cu drama este nota caracteristică a tuturor filmelor lui Moretti, şi în „Habemus Papam" puţine sunt aspectele care scapă de comedie. Moretti tratează în mod comic şi nebunia mass-media creată în jurul neobişnuitului incident, dar şi instituţia psihanalizei: „De-a lungul timpului, în filmele mele, am luat peste picior Stânga, generaţia mea (pe când aveam 20 de ani, apoi la 30, apoi la 40 de ani...). Am luat în derâdere relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile din mediul meu social, şcoala, industria cinematografică, în «Caro Diario» am luat în derâdere chiar şi cancerul de care am suferit acum 20 de ani. Aşadar, cred că este cinstit ca acum să iau şi psihanaliza în derâdere".

Moretti şi Michel Piccoli, un cuplu extravagant

Sala Conclavului de la Vatican

Moretti mărturiseşte că povestea din spatele scenariului pe care l-a scris împreună cu Francesco Piccolo şi Federica Pontremoli a plecat de la ideea unui Papă nou-ales care se vede incapabil să iasă la balcon pentru a saluta mulţimea şi a-şi accepta public marele rol cu care a fost învestit. „Am vrut să amestec comedie şi dramă în acelaşi film, tonul grotesc cu cel realist", afirmă regizorul Nanni Moretti. „De asemenea, am vrut să realizez portretul unui om care se apropie de puterea absolută, către care aspiră toţi oamenii bisericii, şi care totuşi, în ultimul moment, alege să renunţe. Abordarea mea s-a focalizat pe această idee a renunţării, pentru că, plecând de acolo, el îşi abandonează funcţia, evadează în oraş şi se apropie de viaţa pe care nu a avut-o niciodată".

Pentru a interpreta acest rol tridimensional, Moretti l-a ales pe actorul francez Michel Piccoli, un adevărat veteran al cinematografului de autor, care a jucat de-a lungul timpului, pe parcursul unei cariere impresionante, în filme semnate de nume precum Jean-Luc Godard, Claude Lelouch, Luis Bunuel, Agnès Varda, Alfred Hitchcock sau Manoel de Oliveira. Moretti declara că l-a ales pe Piccoli „în primul rând pentru că este un actor extraordinar. Şi pentru că de fiecare dată când le spuneam prietenilor despre ideea unui Papă depresiv, ei îmi spuneau – sigur, îl vei interpreta tu. Dar niciodată nu a fost vorba de aşa ceva. M-am gândit imediat la Michel".

O scenă antologică între Nanni Moretti şi Michel Piccoli

La rândul său, actorul spunea că Moretti nu i-a povestit prea multe lucruri despre intenţiile sale atunci când i-a propus rolul, nici măcar nu i-a dat să citească scenariul, ci l-a rugat doar să dea o serie de probe, lucru care l-a bucurat. „Nanni nu vorbeşte mult, ceea ce îmi place. Pe platou eram tot timpul foarte atenţi unul la celălalt şi era suficient. Aş spune că am format un cuplu extravagant". Din distribuţie, în afară de cei doi titani, Michel Piccoli şi Nanni Moretti, se disting Renato Scarpa, Jerzy Stuhr, Margherita Buy, Franco Graziosi.

Un melanj de umor, melancolie şi maliţiozitate

Deşi obiectul unor controverse datorate subiectului tabu abordat de film, „Habemus Papam" a primit în genere critici favorabile. Cotidianul francez "Le Parisien" a afirmat că "nu numai că filmul nu este nicidecum ceea ce te aştepţi să fie, dar el menţine echilibrul perfect între comedie - cardinalii, prezentaţi ca nişte copii mari, participă la un turneu de volei în aşteptarea întoarcerii liderului lor evadat - şi melancolia personificată de Piccoli, supărător de vulnerabil".

Neliniştile Papei

"Acest film, cu multe întorsături neaşteptate, este unul dintre cele mai bune filme ale lui Nanni Moretti, un spectacol de o inventivitate constantă", anunţa publicaţia "Le Monde", titrând „Habemus Papam este o capodoperă, cel mai bun film al autorului", pe când prestigiosul "Cahiers de Cinema" susţinea că "Frumuseţea lui «Habemus Papam» se află în această indecizie ce face din acesta un fel de film-catastrofă fară finalitate, împarţit între negare (comedia misterelor de la Vatican) şi consternare (lumea exterioară încremenită în teroare)".

„Noul film al lui Nanni Moretti, melancolic şi maliţios, ne arată un Michel Piccoli la cel mai înalt nivel al artei sale... O odă inspirată de libertatea individuală, o reflecţie caustică despre capriciile puterii, o critică ironică a psihanalizei, un amestec foarte subtil de umor şi melancolie", scria cronicarul de la "Marianne".

„Un papă magnific: Moretti îi oferă lui Piccoli unul dintre cele mai bune rolurile ale sale", consemna în "Premiere".

"În film coexistă comedia şi drama, registrul grotesc şi cel realist"

Scenă din film

Nanni Moretti a câştigat trofeul "Palme d'Or" la ediţia din 2001 a Festivalului de Film de la Cannes cu lungmetrajul „La stanza del figlio" (Camera fiului). Este considerat unul dintre cei mai de succes regizori italieni din ultima vreme. Organizatorii Festivalului de la Cannes au afimat că „filmele lui Moretti reprezintă încarnarea a tot ceea ce este mai bun în cinematografia ultimilor 30 de ani", prin urmare l-au desemnat pe Moretti preşedinte al juriului celei de-a 65-a ediţii a prestigiosului "festival". Moretti, care a interpretat de asemenea multe dintre rolurile principale ale filmelor sale, este cunoscut şi pentru lungmetrajele „Il Caimano" (2006), o critică acidă la adresa lui Silvio Berlusconi, şi „Caro Diario" (1993), pentru care a câştigat premiul pentru cel mai bun regizor la ediţia din 1994 a aceluiaşi Festival de la Cannes.

Într-un interviu, Nanni Moretti se confesa: "M-a interesat să coexiste în acelaşi film comedia şi drama, registrul grotesc şi registrul realist. Am încercat să evit să spun publicului ceea ce se aşteaptă şi mă refer la numeroasele scandaluri din ultimul timp, în care biserica a fost de multe ori criticată. Despre scandalurile care implică Biserica Catolică (de exemplu, pedofilia sau finanţarea), există cărţi, documentare, articole de ziar. Am preferat să nu fiu condiţionat de ştiri. Este o poveste inventată: filmul meu este despre Vatican, conclav, cardinali. Am prezentat în maniera mea o lume bine precizată, care este cea a Vaticanului. Dar cred că temele filmului şi angoasa personajului principal se pot referi şi la alte realităţi, la alte lumi, şi să atingă spectatorii mai depărtaţi de personajele pe care le-am pus în scenă. Ca întotdeauna, filmul îţi dă sentimentul ca este autobiografic. Şi dacă dorim să intrăm în detalii, există bineînţeles ceva din mine în personajul psihanalistului, şi în neliniştea şi sentimentul de inadaptare al lui Melville".