O prioritate națională: nevoia de modele

Cu toții dorim să trăim mai bine. Și un mijloc pentru a atinge acest scop este dezvoltarea economică. Vreme de peste un secol, gândirea omenirii a fost dominată de credința în inevitabilitatea progresului material.

O parte dintre economiști au presupus că dezvoltarea economică este un fenomen firesc, disponibil oricărei țări, cu singura condiție a adoptării unei strategii economice adecvate. Unii consideră că forțele pieței libere sunt dinamul dezvoltării, alții că este necesară intervenția statului pentru echilibrarea dezvoltării. Experiența ultimelor decenii a determinat însă apariția îndoielii, privind formulele odinioară „sigure”. Și firesc a apărut întrebarea: „De ce progresul economic pare să fi devenit mai greu de realizat!?”.

La această întrebare, profesorul de istorie și economie David Landers de la Universitatea Harvard răspunde propunând o nouă teorie menită să explice dezvoltarea. El arată că „îmbunătățirea situației țărilor… este posibilă numai dacă economiștii vor lua în considerație și o seamă de factori care nu pot fi cuantificați, anume deosebirile culturale în sfera aspirațiilor”.

O astfel de idee a fost susținută și de profesorul universitar doctor Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, într-o dezbatere televizată, care afirma că „pregătirea integrării și acceptarea soluțiilor de populație vor depinde de cultura și aspirațiile acesteia”. Credem, de aceea, că noi toți, și în special cei care au sarcina să administreze problemele societății, pentru un timp, trebuie să înțelegem și să devenim conștienți de faptul că evoluțiile nu înseamnă doar structuri, ci ele privesc și mentalitățile.

Este timpul ca astăzi în societatea românească să înceapă o amplă acțiune de educație și promovare a adevăratelor valori (corectitudine, competență, cinste) pentru a depăși starea de neîncredere și lipsă de responsabilitate apărute la noi.

50% dintre români afirmă că nu au încredere în ceilalți oameni.

Nostalgia comunismului

„Patruzeci de ani de comunism ateu – spunea Papa Ioan Paul al II-lea în discursul rostit, la 7 mai 1999, la Palatul Cotroceni – au lăsat urme și cicatrici în trupul și în memoria poporului vostru și au instaurat un climat de neîncredere. Toate acestea nu pot dispărea fără un efort real de convertire a cetățenilor în viața lor personală și în relațiile cu ansamblul comunității naționale.”

De altfel, acest „climat de neîncredere” este ilustrat și de o serie de cercetări ale sociologilor. Ele prezintă un rezultat alarmant la întrebarea: „Care este încrederea dumneavoastră în cei mai mulți dintre oameni?”. 50% din populație afirmă că nu are încredere în ceilalți oameni. Iar dintr-un sondaj al Gallup România rezultă că 67% din populație resimte nostalgia comunismului, fiind de părere că în acea perioadă oamenii aveau mai multă încredere în viitor.

Iată de ce oamenii au nevoie să-și recapete încrederea în ei, dar și între ei. Încrederea în funcționarea corectă a instituțiilor și mecanismelor care să le acorde șanse egale în realizarea unei vieți decente. Și o cale pentru a crea un climat de încredere o reprezintă și valorificarea experienței sociale trăite și tezaurizate în opera înaintașilor… De altfel, „una din dilemele condiției umane este aceea că experiența și știința noastră se referă la trecut, în timp ce deciziile le luăm cu privire la viitor…”. Avem de aceea nevoie de modele, pe care să le urmăm.

„Libertatea” cuvântului

„Modelul fără cap”

De modelul de viață al acelor oameni care au înțeles năzuințele epocii lor și printr-o activitate corectă, competentă și responsabilă au izbutit să exprime aceste năzuințe în lucrări trainice. Din păcate modelul agreat de comuniști a fost „modelul fără cap”, cum îl definea distinsul pictor român Camilian Demetrescu, stabilit în Italia în 1969, în anul 1982, Papa Ioan Paul al ll-lea a recunoscut mișcarea „împreună și liberi” și a participat la mitingul de la Rimini (au fost 500.000 de tineri). Cu acest prilej, Camilian Demetrescu a fost invitat să-și prezinte expoziția „Pentru a înfrânge balaurul”. În expoziție se aflau și 42 de litografii despre fantoma socialismului. Tema acestor desene era capul care nu mai aparține persoanei. Începutul seriei este în imaginea alăturată, în care poporul face coadă pentru a-și depune capul pe masa puterii. Interesantă și prezentarea libertății cuvântului. Să revenim la modelele de care avem nevoie.

Inginerul Emil Prager şi declaraţia autografă a acestuia

Emil Prager: puterea exemplului personal

Un astfel de model îl reprezintă viața și opera inginerului constructor Emil Prager. El și-a marcat viața prin lucrări remarcabile, de o frumusețe și trăinicie impresionante. Și a mai impresionat Emil Prager prin încă un lucru: prin modelul de educație, prin puterea exemplului personal. În galeria marilor noștri intelectuali, el înfățișează pilda unei armonii depline între om și operă.

S-a născut în anul 1888. După terminarea Liceului „Gh. Lazăr“, se înscrie la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, pe care o absolvă în anul 1912. S-a format ca inginer sub îndrumarea unor profesori remarcabili: Anghel Saligny, Elie Radu, Ion lonescu-Bizeț, Andrei Ioachimescu, Grigore Cerkez, David Emanuel, Traian Lalescu și mulți alții… Își începe activitatea în Direcția Generală a Porturilor din Ministerul Lucrărilor Publice. În 1915 va lucra sub conducerea lui Anghel Saligny. În anul 1921 participă la Iași la Primul Congres al inginerilor din România.

După Unire, înțelegând rolul important pe care tehnicienii îl aveau în noile condiții, a hotărât să-și valorifice experiența pe care o acumulase ca inginer în slujba statului și a creat în 1921 un birou de proiectare, pe care în 1925 îl transformă în Antrepriza Ing. Emil Prager, ce va funcționa până în 1948. După 1950, va fi consilier în Ministerul Energiei Electrice. Se retrage din activitate în 1978, la vârsta de 90 de ani… Se prăpădește în 1985, la vârsta de 97 de ani.

Seriozitatea care clădește

Succesul pe care l-a avut în activitate s-a datorat încrederii cu care munca sa era apreciată și în special seriozității puse în elaborarea proiectelor și execuției lucrărilor pe care le realiza de calitate, la termenul stabilit și la preț ferm.

Stau mărturie a activității sale lucrări remarcabile prin aspect și trăinicie: Palatul Regal din București (astăzi Muzeul Național de Artă), Palatul Ministerului de Interne (până astăzi Palatul Senatului), Fundația Dalles a Academiei Române, Fundația Universitară Iași, Castelul Foișor – Sinaia și multe altele.

A înțeles să promoveze noul în domeniu (importă prima macara mobilă în 1929 și prima instalație de beton fluid în 1935), dar și reintroduce tehnica pietrei naturale în construcțiile monumentale (ateliere speciale, utilaje moderne, formare de specialiști).

„Patruzeci de ani de comunism ateu au lăsat urme și cicatrici în trupul și în memoria poporului vostru și au instaurat un climat de neîncredere. Toate acestea nu pot dispărea fără un efort real de convertire a cetățenilor în viața lor personală și în relațiile cu ansamblul comunității naționale.“ Papa Ioan Paul al II-lea

Implicare în viața cetății

Nu putem însă vorbi despre modelul Emil Prager fără a aminti câteva fapte deosebite, care evidențiază ținuta și atitudinea omului Emil Prager în viața cetății.

În anul 1947 inițiază o campanie de presă pentru refacerea Teatrului Național din București, incendiat de bombardamentele din 1944, pe zidurile și fundațiile vechi de aproape 100 de ani (ce aveau rezistența necesară), oferind conducerii Teatrului Național soluția de acoperire cu o boltă subțire de beton, pe care se angaja să o execute în trei luni. Din păcate, motive de altă natură au dus la dărâmarea Teatrului Național, pentru a șterge trecutul. Este de remarcat acustica deosebită a sălii de spectacole a Teatrului Național realizat la 1852, mai ales astăzi, când voci remarcabile ale lumii muzicale internaționale – Zubin Mehta, Ioan Holender – prezente la Festivalul Internațional “George Enescu” își exprimă nemulțumirea față de acustica Sălii Palatului, construită după un secol, în anii ‘70.

Nu se poate uita nici gestul pe care l-a făcut în 1945, când, pentru a-l ajuta pe profesorul inginer Ion Ionescu-Bizeț – grav bolnav -, i-a publicat lucrarea „Povestiri tehnice” – prima carte de popularizare a istoriei construcțiilor, banii din vânzarea celor 200 de exemplare dându-i acestuia. Am avut marea șansă să-l cunosc bine în ultimii ani de viață; în 1984 mi-a oferit cu dedicație exemplarul unic pe care îl avea, cu rândurile scrise de Ion Ionescu-Bizeț.

Fresca de la Voroneț, contemporană cu „Cina cea de Taină”

Să ne oprim acum, câteva clipe, și asupra unui alt model al lucrării bine făcute, ce a apărut în nordul Moldovei acum 500 de ani. Îl datorăm marilor domnitori Ștefan cel Mare și Petru Rareș. În salba de mănăstiri din Moldova se află și ctitoria lui Ștefan cel Mare – Mănăstirea Voroneț.

Recentele restaurări ale picturii interioare din naos și altar au scos în evidență imagini uluitoare. Pictura realizată în frescă în 1496 de zugravii români dovedește că aceștia erau artiști de mare sensibilitate și cultură.
Cum au putut înfăptui înaintașii noștri lucrări atât de trainice, ce tehnici au folosit?

Am încercat să dăm un răspuns, chiar și parțial, făcând o paralelă, la 500 de ani, între pictura de la Voroneț și Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci, realizată în aceeași perioadă.

Trăinicia frescei de la Voroneț se datorează tehnicii folosite la realizare, purității materialelor întrebuințate (var foarte curat, nisip cuarțos), modului de obținere a elasticității prin armarea tencuielii cu câlți, paie, păr de animal. Lucrarea lui Leonardo astăzi este mult deteriorată din cauza folosirii în tencuială a colofoniului (sacâz), un material ce a îmbătrânit în timp.

Rezultatele cercetării le-am prezentat în anul 2002 la Academia Română, dar cred că ar trebui să vorbim mai des și cu mai mare încredere despre aceste realizări.

Mănăstirea Voroneţ: detalii, înainte şi după restaurare

Gestul din pragul Raiului

Dar Voronețul are și un model ecumenic, transmis nouă de către mitropolitul Grigore Roșca. Este vorba de gestul apostolilor Petru și Pavel, care își dau mâna la intrarea în Rai… gest atât de frumos descris de maicile care prezintă Judecata de Apoi de pe peretele vestic.

Și, poate nu întâmplător pe pământ românesc, avea loc în anul 1999, după aproape 1000 de ani, întâlnirea dintre Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Teoctist.

Astăzi ar trebui „să regăsim acel echilibru produs acum 500 de ani, când a avut loc separarea celor două planuri: religios-spiritual și planul experienței pozitive, materiale a omului”, cum spunea Camilian Demetrescu.

De multe ori, din păcate, se afirmă că nu avem modele pe care tinerii să le urmeze. Nu pot fi de acord cu acest punct de vedere, dimpotrivă, eu cred că avem modele. Trebuie doar să le căutăm, să le cunoaștem și, când le găsim, să avem puterea de a le recunoaște și să vorbim mai mult despre ele tinerilor. Și nu numai!
Experiența participării în ultimul deceniu la viața politică și socială alături de cea tehnică mi-a întărit convingerea că, fără cunoașterea istoriei și a aspectelor sociologice, schimbarea pe care o dorim va fi (așa cum este astăzi) dificilă.

Avem nevoie și de modele de lucrări bine făcute

Ateneul Român, Casa de Depuneri, Palatul de Justiție, Banca Națională, Palatul Poștelor, Palatul Regal, Universitatea.

„La aceste construcții, spunea inginerul Emil Prager, s-au putut verifica în decursul anilor importanța deosebită a calității materialelor, a detaliilor de execuție, a grijei puse de arhitecții și constructorii acelor timpuri în supravegherea atentă a lucrărilor. Este sigur că aceste construcții – modele de execuție calitativă excepțională – au confirmat încrederea ce li s-a acordat prin siguranța cu care au rezistat.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.