O retrospectivă încântătoare: Sonia Delaunay sub soarele abstractului

Pionier al artei abstracte şi figură importantă a artelor decorative extrem de colorate, Sonia Delaunay este una dintre figurile avangardei europene. Muzeul de Artă Modernă al oraşului Paris îi consacră până în 22 februarie 2015 prima mare retrospectivă din ultima jumătate de secol, intitulată Sonia Delaunay. Culorile abstracţionismului.

Sunt expuse peste 600 de piese care evidenţiază talenul ei de creatoare: pictoriţă, dar şi pionieră în domeniul modei, decoratoare pentru cinema, ilustratoare de cărţi şi prietenă a tuturor poeţilor avangardei.

Sonia Delaunay pe coperta revistei Vogue

Picturi, decoraţii murale, guaşe, stampe, modă şi textile trasează evoluţia artistei din zorii secolului al XX-lea până la sfârşitul anilor ’70, punând în lumină activitatea sa în artele aplicate, rolul specific pe care l-a avut în avangarda europeană şi rolul major în naşterea artei abstracte printre ai cărei pionieri figurează.

Povestea Soniei Delaunay poate fi comparată cu cea a eroinei lui Balzac, Colette, sau cu a Cenuşăresei.

Culoarea a rămas pentru era, în primul rând, cea a Rusiei, dar nu chiar a nopţilor albe şi a bulevardelor din Sankt Petersburg, unde mica evreică ucraineancă, născută Sarah Stern în 1885, şi-a petrecut copilăria. Din lucrările ei respiră arta populară, sufletul slav, mai ales în fularele brodate inspirate de cele purtate de nelipsitele babuşka, inspiraţie care o va urmări toată viaţa.

Chateau Flamenco

Primele sale pânze, datate 1907, înfăţişează feţele unor tinere finlandeze, inspirate de maeştrii săi, Gauguin şi Matisse.

Sarah Stern s-a născut la Odesa, dar a fost înfiată de unchiul său după mamă, Henri Terk, un avocat evreu bogat din Sankt Petersburg. A scăpat astfel de viaţa din shtetl (mică localitate populată de evrei) de care fugise şi Chagall.

Devenită Sonia Terk, a fost educată şi îndemnată să-şi descopere aspiraţiile. Îi plăcea să deseneze şi scria în Jurnalul ei: „Ce voluptate când domneşti asupra culorilor!”.

A avut şansa de a studia, de la 18 ani, la Şcoala de Arte Frumoase din Karlsruhe, fiind apoi fermecată de vântul de cosmopolitism ce sufla dinspre mediile artistice pariziene. S-a căsătorit, pentru a putea rămâne în capitala Franţei, cu un cunoscut şi interesant colecţionar, Wilhelm Uhde, cu care se înţelegea de minune discutând despre artă şi care i-a prezentat toate noile talente, mai ales pe Picasso.

Bal Bullier

Pe cât de înţeleaptă, pe atât de curioasă, Sonia a încercat să-şi construiască opera frecventând acest univers boem şi special. O sarcină dificilă într-un moment în care arta vedea ivindu-se atâtea noi curente. Toată această lume visa un Om Nou, al cărui limbaj să poată traduce efervescenţa anilor dinainte de război. Aici a întâlnit într-o zi un bărbat înalt, oarecum războinic, supranumit „domnul lovitură de pumn”, care pretindea că merge mai departe de cubism. Coup de foudre, căsătorie, copil. A făcut efortul să stea alături de noul ei soţ, Robert Delaunay, intrând în cele mai nebuneşti bătălii ale artei abstracte.

Excentrică, concentrică, stelară, pictura Soniei Delaunay a rămas mult timp eclipsată de cea a soţului său, Robert Delaunay.

Poezia culorii

Sonia şi Robert Delaunay

Sonia a devenit o artistă perfectă. În 1910, lucrează împreună cu Robert şi primesc „le tout Paris” în locuinţa lor din Grands-Augustins. Se întâlneau acolo Blaise Cendrars, Brâncuşi, Léger şi Appolinaire.

În acel moment ea era influenţată de arta lui Gauguin, dar s-a îndreptat din ce în ce mai mult către culorile complementare juxtapuse. În 1911 coase pentru fiul ei, Charles, o cuvertură in patchwork pe care o asamblează fără nicio atenţie pentru figurativ. În timp ce Robert Delaunay se pasionează de aerodinamică şi de Turnul Eiffel, Sonia preferă halourile luminoase ale becurilor electrice.

Compoziţie pentru jazz

În 1912, Robert Delaunay începe seria Formelor circulare. El sparge soarele şi luna pentru a le diviza în cercuri concentrice şi în arcuri de cerc de culori diferite. Pentru soţii Delaunay, forma trebuia să se nască din contrastele între culori numai prin vibraţiile luminoase ale acestora. Ca nişte note muzicale, culorile trebuie să intre în disonanţă, să se opună unele altora simultan. Culoarea nu mai este numai un material, un mijloc sau un element al unui întreg, ci devine subiectul picturii. Robert şi Sonia voiau să revoluţioneze modul de a privi. Sunt consideraţi nebuni.

Scrierile fizicianului Chevreul (1839) devin o adevărată Biblie a pictorilor. Appolinare, întotdeauna la pândă, îl califică pe Robert Delaunay drept orfist, de la Orfeu, poetul culorii.

Naşterea artei simultane

Creaţiile sale din atelierul parizian din rue des Augustins 1924

Orfismul era considerat o mişcare satelită a Cubismului. Futuriştii au fost furioşi, susţinând că ei descompuseseră deja mişcarea. Robert Delaunay pictează Ferestrele Simultane. Cuvântul simultan revine constant în discuţii şi se constituie în marcă a cuplului.

Sonia Delaunay se distinge de soţul ei printr-un fel de viziune globală a artei care nu se limitează numai la pictura de şevalet. Creează, împreună cu Blaise Cendrars, un obiect straniu, Proza transsiberiană, un palimpsest lung de 3,8 metri pe care dezvoltă magistral o mişcare în flux colorat, dar şi Petite Jehanne de France.

Compozitie 31

Transsiberianul este de un curaj nebun, o adevărată tentativă de a crea o limbă în culori.

Lucrările ei par foarte spontane, ceea ce este o noutate. Din acest moment, vrea să încerce totul. În lunile ce preced anul 1914 pictează Prismele electrice pentru Salonul Independenţilor. Şi la ea proliferează cercurile cruciforme, plajele de culori fracţionate. Cendrars îi dedică un poem, Pe rochie ea are un corp, omagiu adus talentului adevărat, rochiilor ei incomparabile şi tablourilor vivante pe care le picta sau le ţesea, în pânză sau mătase, şi care au devenit celebre peste noapte, în Balul Bullier. Ca toţi artiştii sau poeţii Orientului, Sonia posedă acea stare atavică a culorii. Le Bal Bullier era unul dintre celebrele dansuri pariziene dinaintea războiului. În această frescă lungă de 4 metri, Sonia a restituit dinamica cuplurilor care dansau în tango.

Transsiberianul

Sonia Delaunay îşi inventează un univers propriu cu Veşmintele simutane. Îi îmbracă pe bărbaţi în haine multicolore şi în smokinguri roşii şi verzi. Creaţiile ei au un efect nebun.

Prisme electrice

Vibraţia dansului are evident un aspect orfic pe trupurile ce devin pânze animate.

Războiul îi surprinde pe soţii Delaunay în vacanţă în Fontarabie. Vremea lipsei de griji ia sfârşit. Trăiesc în Portugalia, apoi în Spania până în 1920. Situaţia lor financiară este dată peste cap. Revoluţia bolşevică face să dispară renta pe care Sonia o primea din Sankt Petersburg.

Anii Sonia

Cântăreţ de flamenco

Dar Sonia Delaunay este o femeie de acţiune. Ea a creat haine cu ţesătură de o îndrăzneală nebună pentru sclavele şi faraonii din Baletele Ruseşti. Graţie lui Serge Diaghilev, desenează costumele pentru spectacolul Cleopatra, acoperite cu cercuri concentrice. Decorează Teatrul Petit Casino în lac negru şi roşu. Înfiinţează, mai ales, Casa Sonia, în care creează pentru nobilimea madrilenă pălării din pai şi exaltă albul şi pânză cerată. Întoarcerea la Paris după Marele Război schimbă mult lucrurile. Pragmatica Sonia îşi urmează ideea Atelierului Simultan şi creează un decor special în locuinţa ei din bulevardul Malherbes. Reia legăturile cu poeţii, devine prietena suprarealiştilor Philippe Soupault şi René Crevel, îl frecventează pe Piet Mondrian, pentru care are o mare admiraţie.

Desene de modă

Pentru Tristan Tzara şi dadaişti creează costumele la Coeur à gaz. Pare să creeze aşa cum respiră. Anii 1925 vor fi Anii Sonia.

Apoi îl susţine pe Robert Delaunay pentru pregătirea Expoziţiei Universale din 1937.

Într-o compoziţie vastă, intitulată Ritmuri, care a fost realizată la cererea pictorului Othon Friesz, ea a invitat vedetele ediţiei din 1938 la Salonul de la Tuilleries, unde a dat o replică unui vals de cercuri concentrice dispersate în jurul unui ax central.

Mantou pentru Gloria Swanson

Vine din nou războiul. Robert Delaunay moare în 1941. Pentru Sonia începe o viaţă nouă. O viaţă de singurătate, dar şi de libertate regăsită.

Sonia Delaunay, o pionieră în lumea modei

În primele momente dispare, trăieşte în Midi, lucrând cu Jean Arp, Sophie Tauber şi Magnelli, grupul fiind numit Grupul din Grasse.

Întoarsă la Paris după război, se dedică intenţiei de a dovedi primatul lui Robert Delaunay în inventarea artei abstracte, recunoaşterii şi expunerii lucrărilor lui. În 1964 donează Statului 117 opere semnate de Robert şi de ea.

Toamna tapisserie

Începe pentru ea, după război, o ultimă renaştere, 25 de ani fericiţi şi animaţi. Practică cu predilecţie guaşa. Începe să picteze în tuşe plate, puţin modelate, pe hârtie absorbantă, care face culoarea opacă, diluată dar cu un ton uniform. Totul este „la suprafaţă”, o lecţie pe care o vor urma numeroşi artişti abstracţionişti americani. Este elogiată peste tot. Galeria Artcurial execută covoare, porţelanuri, fulare şi ţesături. Este considerată pionier în lumea modei anilor ’60-’70. Dacă Saint Laurent îl citează pe Mondrian, Dior va crea pentru Françoise Hardy o rochie Sonia. Îi plăcea să spună: „Plăcerea mea nu este aceea de a crea o rochie sau o eaşarfă, ci de a vedea apariţia unei noi creaturi”. Dorinţa micii rusoaice de a aboli diferenţa între artele frumoase şi artele aplicate s-a realizat. A fost nevoie de aproape un secol.

Ilustraţie de modă

Rolul de „trecere” al Soniei Delaunay între generaţia de pionieri ai artei abstracte şi aceea de după război se manifestă în participarea ei la Salonul Noii Realităţi, în implicarea în proiecte de arhitectură şi în prezenţa ei în Galeria Denise René.

După război, arta ei culminează, la sfârşitul anilor ’60, într-un abstracţionism intens poetic. Creativitatea ei se manifestă în opere monumentale – pictură, mozaic, covoare, tapiserie – iar opera târzie cunoaşte un ultim avânt în albumele de acvaforte şi ediţiile Artcurial.

Îndrăzneala ţesăturilor concepute de Sonia Delaunay

Servită de reconstituirea ansamblurilor şi dispozitivelor inedite, de prezenţa fotografiilor şi filmelor de epocă, expoziţia subliniază paradoxul unei opere profund înscrise în timpul ei, de la Belle Époque la anii ’70, şi constanţa cercetărilor formale şi a căutării unei sinteze a artelor, care o face atemporală.

Când feministele au încercat să o atragă în mişcarea lor, în anii ’60, Sonia le-a răspuns: „Eu întotdeauna am pictat ca un bărbat”.

Holul gândit de Robert Delaunay şi Felix Aublet pentru Expoziţia Universală din 1937

De la simultaneism, noua artă care proclamă puterea constructivă şi dinamică a culorii, până în anii de după război, Sonia Delaunay s-a reinventat continuu şi a uimit prin vitalitatea ei. Ea poartă privitorul în baletul vesel al culorilor ritmate, juxtapuse, de o proaspătă senzualitate, ca în Le Bal Bullier din 1913. Portretele ei – Finlandeza (1908), cu pleoape verzi pe un fond de gaben intens şi Tânără Finlandeză (1907) pe fond albastru, atât de influenţate de Gauguin şi atât de diferite în acelaşi timp, uimesc şi acum prin modernitatea lor.

Robert Delaunay, Turnul Eiffel

Paralel cu expoziţia Sonia Delaunay, Muzeul Naţional de Artă Modernă a deschis şi o expoziţie Robert Delaunay, ce poate fi vizitată până în 12 ianuarie 2015. Aici sunt etalate lucrările donate Statului de Sonia Delaunay, cu un accent pe anii ’20-’30.

Robert Delaunay era interesat atunci de monumentalitatea artei abstracte şi de posibilităţile de aplicare a acesteia la mediul înconjurător modern.

Robert Delaunay, Le Champs de Mars

Sunt prezentate proiectele lui decorative, dar şi lucrarea pe care a executat-o împreună cu tânărul arhitect Félix Aublet pentru Palatul Căilor Ferate şi Palatul Aerului, două pavilioane care au făcut senzaţie la Expoziţia Universală din 1937.

Acelaşi lucru şi pentru proiectele publicitare, provenite din colecţiile Bibliotecii Naţionale a Franţei. Poate fi înţeleasă mai bine dorinţa de monumentalitate a lui Robert Delaunay, voinţa lui, utopică la acea vreme, de a schimba modul de a privi al trecătorului prin senzaţii optice debordante care să-l supună cu totul. Ritmuri fără sfârşit în care folosirea culorii şi profuziunea unghiurilor de vedere trebuiau să declanşeze un adevărat şoc, pierderea reperelor, fulguranţe, „simultaneităţi” trebuiau să traducă dinamismul progreselor industriale ale epocii. Toţi artiştii de avangardă ai anilor ’30 aveau această radicalitate şi vizau o revoluţie a artelor: folosirea unor noi materiale, aşa cum a făcut Robert Delaunay în Rhodoid, ieşirea din cadrul tabloului pentru a ocupa spaţiul arhitectural, atât exterior, cât şi interior. Nici Le Corbusier, Mondrian sau Léger nu căutau altceva.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.