O seară la Carnegie Hall

Mă pregătesc pentru o seară de încărcare a bateriilor, la Carnegie Hall, în sala cea mare care poartă numele lui Isaac Stern, la Ronald O. Perelman Stage. Programul publicat în Playbill,pe septembrie şi octombrie, are pe coperta lui fără pretenţii o declaraţie a marelui violonist Isaac Stern: ”Everywhere in the world, music enhances a hall, with one exception: Carnegie Hall enhances the music”. Familia lui Stern a emigrat în America, stabilindu-se la San Francisco, în 1921, când Isaac avea un an şi două luni. Îmi notez acest amănunt cu gândul la mândria cu care melomanii ucraineni nu uită să declare emfatic rădăcinile ucrainene ale acestui strălucit violonist şi dirijor al veacului XX. Aş scrie chiar geniu, dar mă opresc la gândul diferenţei dintre geniu şi talent, pe care Isaac Stern o sublinia apăsat. A avea talent/ A fi posedat de geniu… Voi asculta din nou Orchestra of St. Luke’s (OSL), una dintre cele mai preţuite şi renumite, din America, având peste 80 de concerte de-a lungul anului, inclusiv seria de concerte de la Carnegie Hall, de la Morgan Library &Museum, de la Brooklyn Museum şi peste o sută de înregistrări de referinţă, care au cucerit patru premii Grammy. Sunt valoroase şi cele şapte înregistrări, care fac parte din St. Luke’s Collection.

O violonistă născută în România

Violonista Anca Nicolau

O descopăr pe Anca Nicolau printre violoniştii orchestrei St Luke. S-a născut la Bucureşti, a studiat la Bucureşti, a început să cânte la vioară de la patru ani, a studiat cu George Manoliu, apoi trei ani la Juilliard School. A studiat cu Ivan Galaiman, apoi cu Raphael Bronstein şi Ruggiero Ricci. Are un doctorat în Filosofie luat la Columbia University… O să scriu altădată despre Anca Nicolau, despre premiile, festivalurile, unde a fost invitată, despre realizările ei ca membră a unor formaţii de muzică de cameră, dintre care aş aminti Mozartean Players, Loma Mar Quartet, Amati Piano Trio, Dragonetti’s New Academy, Drottnigholm Theater Ensemble, Long Island Baroque Ensemble, American Classical Orchestra. În fine, face parte din Orchestra of Saint Luke’s, al cărei nume ne aminteşte locul unde s-a născut şi crescut OSL, Biserica St. Luke in the Fields, în Village. Totul a început în anul 1974.

Mă bucur ca un copil descoperind atâtea valori, care s-au afirmat în America în toate domeniile şi care s-au născut şi format în România. În plus am o mare admiraţie pentru violonişti, când mă gândesc cum am dat eu bir cu fugiţii după două întâlniri cu un profesor de vioară, când avem cinci ani. M-a învăţat cum să ţin vioara, capul, gâtul şi braţul, dar mi-a interzis să ating strunele cu arcuşul, până ce nu stau perfect. Sunt fericită ascultându-i pe marii muzicieni…

Programul din seara de de 29 octombrie, 2015 de la Carnegie Hall alătură trei compozitori, ce au remodelat universul muzicii, Stravinsky, Mendelssohn, Ceaikovsky. Sub bagheta lui Pablo Heras-Casado, desemnat dirijorul Americii, în anul 2014, “Musical America’s 2014 Conductor of the Year”.

Orchestra St Luke’s

Voi asculta Suita no. 2 de Igor Stravinsky, Concerul pentru vioară în E Minor, op. 64 de Felix Mendelssohn, şi Simfonia no 1, în G Minor, op. 13, Winter Daydreams de Ceaikovsky. Cu marele violonist Christian Tetzlaff, considerat, la ora actuală, unul dintre cei mai străluciţi şi profunzi interpreţi din toată lumea. Repertoriul pe care îl abordează se întinde de la Sonatele şi Partitele lui Bach până la capodoperele lui Mendelssohn, Beethoven şi Brahms, extinzându-se, cu aplomb, expresivitate copleşitoare şi o tehnică desăvârşită la creaţiile compozitorilor deschizători de drumuri noi, din secolul XX, precum Bartok, Berg, Şostakovici, mergând până la premierele mondiale, în care interpretează partituricontemporane.

Nu ştiu dacă Christian Tetzlaff a fost invitat la vreuna din ediţiile Festivalului George Enescu, dar îmi pot imagina, după ce l-am ascultat, în mai multe rânduri, cum ar interpreta partiturile pentru vioară ale lui Enescu şi ce înregistrări ar putea să urmeze.

Suita no 2 scrisă de Stravinsky, pentru orchestre mici, este o înşiruire de miniaturi, orchestrate în 1921 şi 1925 pornind de la piese mai vechi compuse pentru pian, concepute ca exerciţii de studiat pentru tinerii pianişti. Suita e compusă ca o trecere în revistă, colocvială, complice a unor alaiuri dansând, executând mai întâi un marş, apoi valsul, urmat de o polka şi de Galop. Rar o piesă muzicală mai spirituală, sarcastică, ingenioasă, zeflemitoare cu sine şi cu dansurile clasice, la modă prin saloane ori chermeze populare. Stravinsky eliberează carnavalescul prin partiturile atât de originale ale instrumentelor de percuţie, cu efecte ce molipsesc toate celelalte instrumente, pianul, tuba… într-un ritm năucitor. O vitalitate fără frontiere creşte pulsul audienţei, dimpreună cu surâsul bunei dispoziţii şi complicităţii şăgalnice. Îmi amintesc de Cele opt miniaturi instrumentale de Stravinsky înterpretate de Chicago Symphony Orchestra. E limpede că Stravinsky s-a amuzat compunând şi prima şi cea de-a doua suită. La fel cum s-a întâmplat cu cele trei piese compuse în 1914-1915, sau cu cele cinci piese uşoare compuse în 1917, Five Easy Pieces. Suitano 2 reia Three Easy Pieces şi-i adaugă Galopul din altă serie. Polka a fost compusă pentru Serghei Diaghilev, care se amuza să cânte la pian compoziţii uşoare, la patru mâini. Comparate cu Le Sacre du Printemps, piesele mici, interpretate în faţa lui Diaghilev şi a compozitorului Alfredo Casella, li s-au părut celor doi o muzică de asociat cu floricelele de porumb. „Such a piece of popcorn”. Efectul a fost împingerea lui Casella spre neo-clasicism. Apoi Stravinsky a compus Marşul, urmat de scrierea partiturii la „ice-cream wagon Valse”, o piesă cu un titlu dadaist care prevesteşte alegerile din pop art. Stravinsky descrie galopul din cele Five Easy Pieces, ca pe o caricatură la spectacolele Folies Bergères, care acaparaseră saloanele din Petersburg. Compozitorul nu e un critic încrâncenat. Se amuză iar compoziţia rămâne încântătoare, molipsitoare.

Dirijorul Pablo Heras-Casado

Orchestra Saint Luke a interpretat Concertul pentru vioară în E Minor, op. 64, compus de Felix Mendelssohn în 1844, o capodoperă, o adevărată magie muzicală, un basm liric, nelipsit din repertoriul marilor violonişti. Mendelssohn e numit dirijorul principal la Leipzig Gewandhaus Orchestra, unde îl va aduce pe Ferdinand David, un foarte bun prieten din copilărie în poziţia de capelmaistru. Scrie concertul anume pentru Ferdinand David şi îl ţine la curent cu progresul lucrării în scrisorile pe care i le trimite. Trec vreo şase ani până ce încheie concertul, deşi compozitorul e bântuit de la început de temele obsedante. Dar concertul se va finaliza abia în 1844. Va exista până în ultimul moment un dialog continuu între compozitor şi violonist. David l-a sfătuit pe compozitor în legătură cu elementele tehnice din prima parte a acelui uluitor solo de vioară şi tot el îşi convinge prietenul să evite ideea de a compune doar de dragul virtuozităţii şi dificultăţii căutate cu orice preţ. Concertul lui Mendelssohn pentru vioară este ultimul concert compus înaintea unei etape în care creativitatea compozitorilor va fi modelată şi obsedată de super-virtuozitate, sub influenţa Capriciilor lui Paganini. Dar simplitatea şi cantabilitatea partiturii lui Mendelssohn ascund un nou mod de a crea muzică şi o nouă complexitate a dialogului dintre orchestră şi solist. Deşi simplu, comparativ cu altele, Concertul pentru vioară în E minor de Mendelssohn este unul dintre cele mai originale şi seducătoare care s-au scris vreodată. Am reascultat o înregistrare din 1958 a concertului, cu Orchestra din Philadelphia şi Isaac Stern, la vioară, sub bagheta lui Eugene Urmandy. Allegro molto appassionato, Andante şi partea a III-a, Allegretto non troppo. Isaac Stern intră imediat, ex abrupto, ca un deux ex machina al viorii, ţâşneşte, se roteşte, mângâie orchestra. Solo de vioară nu mai e un solilocviu, o recapitulare. Ci o împletire, o complinire, o convieţuire, o declaraţie de iubire, unică a viorii către toate instrumentele orchestrei, muzică topindu-se şi sculptându-se în muzică.

Mendelssohn combină şi suprapune materialul expozitiv al orchestrei cu cel al solistului. Elementul liric, dramatismul lăuntric, expresivitatea emoţională sunt covârşitoare de la început. Frapante. O altă noutate adusă de acest concert a fost aceea de a lega mişcările armonice şi melodice şi de a le cânta attacca (fiecare mişcare urmând imediat după mişcarea precedentă), temeritate pe care Mendelssohn şi-o asumă, dat fiind că nu suportă aplauzele care se dezlănţuiau în vremea aceea între diverse părţi şi mişcări.

Sala Isaac Stern

Şi a urmat Ceaikovsky cu Simfonia no 1 in G minor, op. 13, la care a început să lucreze în martie 1866. O va intitula Visele unei zile de iarnă, subtitrând partea întâi Reveriile unei călătorii în iarnă, iar partea a doua, Ţara dezolării, Ţara ceţurilor. N-am ascultat muzica încercând să descifrez peisajele nesfârşite din Rusia, sub zăpadă, zborul zig-zagat al stolurilor de păsări, precipitat de frig, sunetul spart, trezit de animalele sălbatice, în căutare de pradă, săniile înaintând, frângerea crengilor sub vântul oţelit, susurul stins al apelor molcomite sub pojghiţa de gheaţă, vibraţia cerului înnorat spre care urcă fumul din coşurile de pe acoperişuri, invitându-ne la căldura focului cu lemne. Deşi viorile, violele, alămuri, tobe, violoncele, flaute, oboaie, fagoţi, clarineţi, trompete, tromboane, tuba, generau un simfonism unic, având o forţă de evocare impresionantă. Auzeam promoroaca alunecând, ţurţurii desprinzându-se de sub streaşină, înaintarea şi siajul patinelor… iminenţa unei avalanşe.

Sentimentul că Rusia nu crease simfonii până în jurul anului 1860 este şi nu incitant sau deprimant. Anton Rubinstein compusese trei simfonii, dar ele erau privite ca aparţinând unui limbaj muzical care nu era made in Rusia, ci continua căile deschise de Mendelssohn sau de Schumann. Până să existe muzica celor Cinci, Mussorgsky, Borodin, Cesar Cui, Rimsky-Korsakov şi Balakirev, nevoia de a crea într-un spirit naţional, de a impune acest spirit al identităţii de sine, genera o presiune în plus asupra compozitorilor ruşi. Ce va fi trebuit să construiască prin muzică simfonismul rusesc? Aceasta a fost cea mai importantă miză şi în acelaşi timp o grea provocare şi presiune pentru tânărul Ceaikovski. Tânărul compozitor a trecut prin toate suferinţele, temându-se că îşi va duce la bun sfârşit nestăvilita ambiţie. Am ascultat muzica în elaborata ei înaintare, plină de sens, culoare, tehnică, graţie şi intuiţie melodică, aşteptările şi precipitările liniilor melodice.

Violonistul Christian Tetzlaff

Încă de la prima mişcare eşti cucerit de expresia imaginaţiei vii, călătorind, amplificându-se, insufleţind instrumentele. Încă de la prima mişcare eşti introdus în universul simfonic. Care nu are nici o legătură cu simfonismul german. Crezi că e mai degrabă un poem simfonic, de o profundă frumuseţe şi adâncă melancolie. Ai vrea să reţii fiecare clipă de muzică ai vrea s-o reţii cu vechiul adagio carpe diem sau carpe horas. E ca şi cum ţi-ai dori ca această muzică să nu dispară, să se întoarcă în bucla eternei întoarceri.

La Finalul fiecărei lucrări înscrise în program se aplaudă furtunos, publicul aplaudă în picioare minute în şir. Aplauzele sunt binemeritate de orchestră, de dirijor, de violonist.

Cu câteva scurte excepţii de melancolie îngroşată, aş putea să ascult Simfonia lui Ceaikovski, Concertul lui Mendelssohn la infinit. Această mişcare a imaginaţiei muzicale care însufleţeşte totul, tremolul viorilor, legăturile ritmice, violele, muzica de flaut, repetiţiile simple, inspiraţie, respiraţie, muzica precum o dovadă a semnelor vitale. Suntem călători în feeria şi urgia iernii. Audienţa e copleşită, întotdeauna ascultând muzica lui Ceaikovsky şi trăieşte proteguitoarea credinţă, că prin muzică această muzică, existăm cu adevărat. Am ascultat înregistrarea cu Valery Gergiev la pupitrul Orchestrei Simfonice din Londra, apoi o înregistrare cu Chicago Symphony Orchestra, condusă de Claudio Abbado şi o înregistrare cu Riccardo Muti, la pupitru, dirijând New Philarmonia Orchestra. Plec fericită acasă. Ies în bulevard înconjurată de mulţimea care mai poartă pe chipuri lumina muzicii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Doina Uricariu 51 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.