O secţiune în timp

Aproape cotidian se petrec sau se semnalează, oficial sau măcar mediatic, fapte care în alte ţări ar zdruncina conştiinţe, ar schimba organizări şi ar declanşa tragerea la răspundere. În România de azi, aceste fapte sunt lăsate în banal, foarte probabil pentru că ele nu mai sunt rarităţi şi pentru că este prea multă pasivitate.

Dar dacă faptele luate unul câte unul nu mai interesează destul, poate că “tăieturile”, secţiunile pe porţiuni aleatoare ale timpului, fără comentarii, sunt mai grăitoare. Ce ne spune una dintre ele? Să luăm o secţiune din ultimele săptămâni.

Ziarele informau, bunăoară, că România este una din ţările cu cea mai mare viteză de scădere a populaţiei din lume, încât reducerea acesteia va fi de peste 15%, până în 2050. Între altele, “amploarea fenomenului migraţiei din ultimii ani a generat un dezechilibru al cererii şi ofertei, cu suprapopularea unor centre urbane şi o incidenţă ridicată a locuinţelor neocupate în altele. Procentul locuinţelor vacante din România, de 16%, se numără printre cele mai ridicate din lume”. Peste orice, “din punctul de vedere al nivelului sărăciei, România este pe locul 2 în Uniunea Europeană, însă condiţiile de locuire sunt cele mai scăzute din Europa”.

Relatările oficiale spun că “în anul 2014, rata privaţiunilor materiale severe în Uniunea Europeană a fost calculată la 8,9% din populaţie. Suedia, Luxemburg, Finlanda, Danemarca, Olanda şi Austria stau cel mai bine la capitolul vacanţe. Mai puţin de 20% dintre cetăţenii acestor ţări nu şi-au permis un concediu în anul 2014. Între 20 şi 30% dintre cetăţenii Germaniei, Franţei, Belgiei, Sloveniei şi Marii Britanii nu şi-au putut permite concedii. Pentru estonieni şi cehi, rata a variat între 30 şi 40%. Aproape jumătate dintre cetăţenii Lituaniei, Letoniei, Spaniei, Irlandei, Slovaciei, Italiei, Bulgariei, Greciei şi Maltei nu şi-au putut permite petrecerea vacanţelor. În Polonia, Cipru şi Ungaria, procentul s-a apropiat de 60%, iar săracii listei sunt România şi, ultima, Croaţia, cu rate de 70% fiecare“.

Ziarele publicau în 16 august 2016 comunicatul poliţiei române potrivit căruia “aproape 1.000 de poliţişti acţionează suplimentar pe durata sesiunii august a bacalaureatului pentru desfăşurarea în condiţii de linişte şi siguranţă a examenului”. Se mai spune, în comunicat, că “ministrul de interne a dispus suplimentarea dispozitivului curent pentru prevenirea şi combaterea faptelor antisociale în zona centrelor de examinare, centrelor unde sunt constituite comisii/ subcomisii de evaluare a lucrărilor şi soluţionare a contestaţiilor, precum şi pe timpul transportului lucrărilor”. Ca niciodată în istoria României, de prin 2010 încoace bacalaureatul se face cu poliţia!

Statistici ale înscrierii la biblioteci indicau în România 5,8 milioane de cititori în 1990, 6,1 milioane în 2000, 4,5 milioane în 2004, cu o tendinţă de scădere. Nu este singurul indicator al cititului. În definitiv, reţeaua publică de difuzare a publicaţiilor s-a prăbuşit de mult, încât cărţile circulă rar între marile provincii, ziarele principale abia îşi trag sufletul sub aspect financiar, publicitatea este săracă, tirajele mediocre, calitatea informaţiilor de la început slabă. Dar înscrierea la biblioteci este un indicator ce nu poate fi ignorat.

În privinţa cunoaşterii limbilor străine, cercetări franceze recente arată că procentul vorbitorilor unei a doua limbi este de 34% în Franţa, 44% în Grecia, 39% în Polonia, 19,2% în România, 17,6% în Ungaria, 29% în China etc. Nu se stă grozav la acest indicator, cum se crede uzual, mai ales că minorităţile (cu în jur de 7%) dau şi la noi, prin natura lucrurilor, o parte a vorbitorilor celei de a doua limbi.

Asemenea indicatori stârnesc indignarea multora. După cum se petrec prea frecvent lucrurile, acestea îşi pun în faţă concluzia convenabilă iar apoi resping orice le contrazice. Meteahna este legată, în orice caz, şi de neînţelegerea a ceea ce înseamnă la propriu pregătirea unei persoane. Cei mai mulţi oameni trec prin şcoală, iau note mari, promovează examene, dobândesc diplome, parcurg festivităţi de absolvire. Dar, dincolo de această faţadă, este o realitate puţin confortabilă. Aceasta şi pentru că, atunci când se discută pregătirea, se fac prea puţin distincţii, uzuale oriunde în lumea civilizată: distincţia dintre a parcurge cicluri de învăţare şi a fi învăţat, încât mulţi au parcurs ciclurile, dar au fost, de fapt, elevi şi studenţi modeşti; distincţia între amintire şi înţelegerea de cunoştinţe; apoi între înţelegere şi abilitatea de a face ceva cu cunoştinţele respective; între abilitate şi dorinţa de a face ceva şi între acţiune personală şi schimbare în jur. Aceste distincţii sunt estompate. Ca urmare, impresiile superficiale, o ideologie întreagă a suficienţei de sine şi vorbăria ocupă terenul despre pregătire.

Cu săptămîni în urmă, firma Daimler, care produce maşinile Mercedes-Benz, a decis construcţia de noi uzine în Ungaria şi Polonia. La Sebeş se va crea doar o uzină de recondiţionat cutii de viteză. Motivele invocate de firmă pentru trecerea la urmă a României sunt “calitatea forţei de muncă”, “infrastructura precară” şi “plăţi informale cerute”. Nici mai mult, nici mai puţin!

Se relatează că în Turcia, în reprimarea aşa-zisului “puci” din vara lui 2016, unii magistraţi cer arestaţilor să-şi dovedească nevinovăţia. În România, numai cine nu a vrut nu a sesizat că aberaţia ”să-ţi dovedeşti nevinovăţia!” se practică de ani de zile pe Dâmboviţa. Se practică abitir de lideri politici care vor să-şi înlăture rivalii cu procuratura, de propagandişti care le ţin isonul, de alţii care dau cu aghiasma. Este vorba, se poate spune, de o înţelegere greşită a probaţiunii, care nu se petrece nicidecum doar pe malurile Bosforului. La drept vorbind, numai în împrejurări extraordinare se poate “demonstra” (cuvânt, la rândul lui, prost folosit, căci nu este vorba decât extrem rar de “demonstraţii” în instanţe, ci de “argumentări”, cel mult!) nevinovăţia. Pe lume nu se poate dovedi totdeauna falsul, dar trebuie argumentat oricând adevărul!

Nu mai discutăm celelalte impozante erori ce au devenit cotidiene în considerarea justiţiei. De pildă, aceiaşi lideri politici şi propagandişti exaltă infailibilitatea instanţelor (“aşa a decis justiţia, deci aşa stau lucrurile!”). Evident, până se ajunge ca ei înşişi să fie obiectul unei sentinţe nedrepte! Nu se vrea să se înţeleagă faptul că şi justiţia este o operă umană, lovită de failibilitate, ca tot ce este uman. Valoarea indiscutabilă a justiţiei în societate nu s-a apărat nicăieri, aşa cum se încearcă la noi, cu ideologia purităţii sau independenţei ei, cât cu organizări chibzuite! Anglia, SUA, Germania şi multe alte ţări sunt exemple edificatoare. În nici una nu s-a cerut cuiva să nu se pronunţe asupra justiţiei! Ar trebui învăţat din faptul că orice inculpat străin caută cu orice mijloc să evite instanţele de aici, iar ambasada ţării sale insistă să-l extragă!

Mai nou, se cultivă denunţătorul şi proliferează cam toate caracterele mizerabile descrise de la Balzac încoace. Ticălosul – cum scria cel mai proeminent etician din cultura română actuală – trăieşte o nouă epocă de “glorie”. Se poate uşor constata că mulţi trăiesc nu din efortul de a face ceva pozitiv în realitatea vieţii, ci din împiedicarea şi defăimarea altora. România este în acest moment, să sperăm trecător ca un vis urât, în primejdia de a deveni ţară de denunţători, cu efectele inevitabile: distrugerea libertăţilor cetăţeneşti, fuga capitalurilor, emigraţia celor capabili şi, înainte de toate, distrugerea ţesuturilor sociale ce fac posibilă solidaritatea.

CWUR a publicat World University Ranking 2016 – o ierahizare a primelor o mie de universităţi, de data aceasta după criterii mai complexe decât celebrul clasament Shanghai (care pune accentul, cum se ştie, pe cercetarea ştiinţifică inovativă). Criteriile sunt aici foarte convenabile pentru o universitate ce se ia în serios: calitatea educaţiei, angajarea absolvenţilor, calitatea corpului didactic, publicaţii, impact, impact lărgit, patente. Ce se constată? Pe primele 100 de locuri sunt numai universităţi din SUA, Anglia, Japonia, Coreea de Sud, Elveţia, Israel, Canada, Franţa, Sigapore, Danemarca, Cehia, China, Germania, Rusia, Olanda, Italia, Belgia, Australia, până la 200 se adaugă Spania, Brazilia, Africa de Sud, Suedia ş.a.m.d. Este perceptibil că ierarhizarea CWUR a vrut cuprinderea undeva, cu ceva, a fiecărei ţări. Dar şi aşa, nici o universitate din România nu mai urcă acum între primele 970 de universităţi după acest criteriu complex şi convenabil. Multe ţări din vecinătatea noastră se regăsesc mai în faţă, dar România nu intră decât la urmă. După ce în clasamentul mai restrictiv Shanghai se ajunsese, în 2011, să se candideze pentru primele 500! E vreun progres?

La Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, România a ajuns, în 2016, la cele mai slabe rezultate din ultimii vreo cincizeci de ani: doar o medalie de aur, una de argint şi două de bronz, dincolo de locul patruzeci pe naţiuni. Nu numai atât, dar prezentarea sportivilor – fără motivare, fără pregătire pentru marea întrecere, fără îndrumare corespunzătoare – a fost cea mai slabă. Sporturi întregi în care România conta – handbal, volei, canotaj, gimnastică, box, lupte etc. – s-au prăbuşit vizibil, poate pentru multă vreme.

La Jocuri Olimpice anterioare, Cătălina Ponor a adus ţării trei medalii olimpice de aur. După ce echipa de gimnastică a României nu s-a mai calificat, această sportivă s-a încumetat să caute o calificare individuală şi a reuşit. Pregătirea ei generală o recomanda pentru bătălia medaliilor. Numai că, sub obişnuitul atac şi val de bârfe din ţară, care se declanşează de obicei la adresa oamenilor de valoare, cunoscuta sportivă nu a reuşit să mai obţină medalie. Atacul asupra ei s-a înteţit, bineînţeles: la 28 de ani, ar fi vorba, spun atacatorii, de o “bătrână”, care mai bine stătea acasă, lăsând locul alteia “tinere”. Reacţia firească a sportivei – consonantă cu reacţia unei handbaliste de top a anilor trecuţi şi a multor altor vârfuri – a fost netă: vor trece decenii până se va ajunge la nivelul la care ea a reprezentat sportul!

În România, după “promovarea tinerilor în politică”, ca veritabilă metodă de înlăturare a celor pricepuţi, mai ales după 2004, când s-a pus ţara pe butuci, nu se înţelege ceea ce Marin Preda spunea cu o profundă înţelegere: tinereţea poate fi vanitate, dar nu este nicidecum virtute. Sau, cum am spune mai direct: valoarea nu ţine de vârstă, ci de talent, pregătire, devoţiune. Starea actuală a ţării atestă, din nou, că totul se plăteşte pe lumea aceasta, încât nu poţi răsturna ierarhia naturală a valorilor şi să rămâi competitiv! Deviza “promovării tinerilor”, care a luat mai nou forma “înlocuirii clasei politice”, rămâne la noi în vigoare. În pofida eşecurilor evidente, la ea se apelează căci este instrument de înlăturare a contracandidaţilor. Ca în nici o altă ţară civilizată, în România se lichidează în mod necugetat valori şi energii. Când cel care deţine pârghiile puterii nu îşi poate înfrânge politic, adică propunînd idei şi soluţii mai bune, rivalii, îi elimină cu noi mecanisme. Înainte de 1989, rivalii se înlăturau, desigur, fără menajamentele democraţiei, invocând originea lor socială sau ieşirea din rânduri şi servirea inamicului. Nici după 1989, în România, meritele nu mai contează prea mult. Se elimină oamenii valoroşi prin invocarea de funcţii deţinute în regimul anterior, de dosare confecţionate în fel şi chip, de serviciile vechi şi de cele noi, mai nou de decizii ale procuraturii, acum, a vârstei, iar, în curând, se va invoca ceea ce spun persoanele în privat. Nici o evaluare a celor cu realizări nu a putut fi făcută cu acurateţe; aproape fiecare evaluare a acestora este lovită de falsificări. În vreme ce alte ţări îşi integrează cu parcimonie valorile, România etalează iarăşi o veritabilă voracitate a excluderii. Destui neisprăviţi caută să-i lovească pe cei care au făcut ceva, cu tot felul de date falsificate oficial. Se ignoră complet faptul că, aşa cum spunea cel mai profilat filosof al timpului nostru, pentru faptele penale ale oricui, sunt tribunale, dar nimic nu dă dreptul cuiva să judece alegerea existenţială a celuilalt.

La împlinirea a şaptezeci şi nouă de ani, actorul extraordinar care a fost Marin Moraru a spus: “nu îmi doresc nimic, nici măcar sănătate!”. Mi se pare că este o teribilă formulare a saţietăţii cu decepţionantul mediu înconjurător, care exprimă laconic trăirile prea multor contemporani!

La noi, se consumă în discuţii multă istorie – dar sunt puţine sinteze autohtone, puţine traduceri, se face puţină lectură serioasă şi extrem de rar se redă ceva aşa cum a fost. Reconstituirea istorică, în general, rămâne plină de lacune. Se scrie de fapt multă istorie liricoidă, mai nou istorie comercială şi este dominantă istoria propagandistică, dar se nimereşte prea rar istoria propriu-zisă. Orice vizitare a standurilor, aproape fiecare discuţie despre istorie confirmă judecata. Istorici cunoscuţi (Tony Judt with Timothy Snyder, Thinking Twentieth Century, Vintage Books, London, 2013) atrăgeau atenţia asupra „combinaţiei de formă nondemocratică cu conţinut popular” (p.265), zvonuri, flatări, diversiuni, care fac îndeosebi România vulnerabilă.

Sunt însă fapte şi mai presante. Profesorii reproşau zilele trecute studenţilor că nu merg în arhive. Se pune însă întrebarea: stau destul în arhive istoricii titraţi? Să privim realitatea în faţă: nu se scrie istoria secolului al XX-lea. Ca urmare, concetăţenii ajung să controverseze până la ameninţări, iar pentru cei din exterior, istoria aceasta rămâne plină de mistere. Nu se scrie istoria postbelică. Nu se lămuresc fapte din istoria recentă, cu probele sub ochii noştri; unii istorici falsifică cu bună ştiinţă ceea ce s-a petrecut recent. Nu cumva aceştia falsifică orice? Lucrările care contează, în ţară şi în străinătate, în privinţa istoriei de la Carpaţi, din ultimul secol, se dau în altă parte – SUA, Germania, Franţa, Ungaria, Austria, Italia şi altele.

Politica externă a României este acum, la o examinare serioasă, dincolo de amabilităţi care sufocă adevărul şi de teama de a spune ceva ce ar deranja şefii, un catalog de eşecuri. Aproape nu este partener semnificativ cu care să se fi făcut recent paşi majori înainte şi în raport cu care să nu treneze rezolvarea chestiunilor de mult semnalate. Relaţiile sunt „bune” şi „foarte bune”, cum se spune ritualic; dar alte ţări au nu doar relaţii bune şi foarte bune cu parteneri, ci şi relaţii mutual fructuoase în cel mai înalt grad. Putem da exemple relative la fiecare partener pentru a arăta că, de prea mult timp, se stagnează, cu pierderi, la un nivel de fapt modest.

Nici o ţară nu contează dacă nu articulează, din experienţele şi datele existente, o vedere asupra lumii, care să o reprezinte. Și România, în istoria ei, atunci când şi-a articulat vederile, a atras preţuirea. Astăzi, este cazul să se spună răspicat, oscilaţia între servilism şi iritare nu este politică, că, fără democratizare internă dusă la capăt şi meritocraţie, orice politică externă şchioapătă, că politica externă turistică mai mult compromite decât rezolvă, iar o politică acefală duce de-a dreptul în impas.

Aproape tot ce se face salutar la noi iese astăzi pe dos. Se liberalizează sectoare ale economiei, dar rezultatul este lichidarea de capacităţi interne. Se proclamă stat de drept, dar s-a intrat sub dictatura unei alte categorii – manipulatorii „câmpurilor tactice” ale diverselor forţe. Se vrea descentralizare, dar aceasta este atât de rău concepută încât seamănă a dezorganizare. Unii se bat cu cărămida în piept cât de proeuropeni sunt, dar pe aceste meleaguri valorile europene – libertatea cetăţeanului, dreptatea asigurată instituţional, democraţia – se îndepărtează de oameni prin birocratism, ciocoism şi nepăsare. Lupta anticorupţie, în loc să asaneze ţara, o transformă în sperietoare.

Se fac erori pe scară mare, greu de înţeles în afară. Preşedintele francez Jacques Chirac a trebuit să spună unor lideri români, la un moment dat, că nu au folosit ocazia de a tăcea. Mai nou, sunt lideri români care nu nimeresc măsura: vor să arate muşchii, dar nu au ce, se arată băţoşi când nu au de propus decât banalităţi, refuză propuneri, fără a avea de fapt soluţii pregătite.

Se pot face, fireşte, numeroase alte secţiuni în curentul ştirilor oficiale şi mediatice. Dar oricare ar fi, nu este secţiune care să nu sugereze sărăcia, confuzia valorilor, superficialitatea de orice fel. În toate acestea, poate că educaţia nu este vizată direct. Dar, peste tot, educaţia – sau lipsa de educaţie, sau slaba educaţie sau insuficienţa educaţiei – este presupusă.

Am spus, începând cu 2009, că România a intrat în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Unii concetăţeni spun acum ceva mai apăsat că este vorba pur şi simplu de o prăbuşire. Evaluarea lor nu ar trebui ignorată. Mulţi mă întreabă: ce-i de făcut? Am răspuns cu alte ocazii, încât mă rezum aici la două idei.

Situaţia nu are cum să se amelioreze câtă vreme efectivul de lucrători este cel mai mic, procentual, din istoria modernă a României, câtă vreme prea mulţi oameni nu găsesc de lucru, câtă vreme nedreptăţile sunt la tot pasul, câtă vreme confuzia valorilor şi sărăcia de idei domină.

Situaţia se va putea ameliora doar cu pluralism sănătos, democratizare curată şi meritocraţie. Nu ţara şi poporul sunt problema, cum sunt tentanţi tot mai mulţi să acuze, mai nou, sub expresii poate involuntar depreciative ca “ţara asta”, “Românica” etc. Și ţara şi poporul sunt asemenea altora. Administrarea pricepută le ocoleşte însă de ceva vreme. Nu numai banii lipsesc în România, cum sună un refren ce se aude peste tot. Sunt prea reduse, înainte de orice, gândirea propriu-zisă, gândirea altfel decum a fost şi soluţiile care să ducă înainte. Este prea lung chinul şi sunt prea mari iluziile cu decidenţi, în fapt, depăşiţi de funcţiile pe care le ocupă.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.