O valiză plină cu idei te poate face dintr-un anonim un om bogat

Teodor Garabet a ajuns ca din mina românească din Filipeștii de Pădure să investească și să lucreze în Beverly Hills. A creat primele automatizări în subteran, a proiectat la IPROLAM, unde a avut şansa să lucreze pentru marile investiţii din siderurgia românească începând cu fabrica de ţevi Roman, în anii 50. A traversat experiența anilor 60 de la Pestiș (Laminoarele de la Hunedoara), unde fuseseră contractate cele mai moderne utilaje din lume din acea vreme. A colaborat și apoi lucrat pentru mari concerne vestice, inclusiv germane. A construit în Europa, Africa și America de Nord. Teodor Garabet a emigrat și trăiește în Germania, din 1970. A revenit în România, după 1990, ca mandatar al marilor concerne germane. A reușit performanța de a câștiga în România o licitație publică, la concurență cu un foarte mare producător german, cu un preț mai mic decât al acelui producător, dar cu produsele acestuia.

Care sunt principalele contraste din viața dumneavoastră? În afară de cel dintre mămăligă şi caviar?

Contrastele se pot clasifica: geografic, politic, profesional şi privat. Am avut într-adevăr șansa să parcurg o viaţă plină de contraste. Dacă ne referim la cel geografic, iată unul. Până în 1970, am trăit în România. După 70, am emigrat în Germania. Nu e nevoie să accentuez diferenţa geografică. Și contrastul politic era evident. Contrastul profesional s-a produs în mod fundamental pentru că, în timp ce în România eram în categoria celor care reprezintă beneficiarul investiţiilor, în momentul în care am plecat în Germania am trecut la categoria celor care vând sistemele siderurgice. În tot globul. Evoluţia familiei poate că este singura care nu a oferit contraste. Situaţia familială era stabilită deja din România. Ca să pun punctul pe ”i”, sunt căsătorit de 59 de ani, iar anul viitor serbez 60 de ani. Am şi două fiice şi deci nu există, din fericire, contraste în familie.

Care sunt principalele realizări profesionale cu care vă mândriţi? Profesia dumneavoastră de bază este aceea de inginer electrician.

Să începem cu perioada din România. Perioada profesională din România a acoperit 15 ani. Din 1955 până la plecarea din 1970. La bază, eu eram inginer electromecanic minier şi proiectul meu de diplomă a fost la Petrila, la orizontul 10, la tracţiunea electrică. Profesia am început-o în subteran, la mina Filipeştii de Pădure. Eram responsabil şi cu partea electrică şi am creat primele automatizări în subteran. Asta a fost o realizare modestă. Realizarea cea mai importantă a fost când am lucrat peste zece ani, la actualmente IPROLAM, pe vremuri îi spunea IPL, Institutul de Proiectări Laminoare. În cadrul IPL am avut marea şansă să lucrez pentru marile investiţii din siderurgia românească începând cu fabrica de ţevi Roman, în anii 50. Apoi, în anii 60, România a avut parte de o mare cotitură economică şi politică. A fost contractat, la mare repezeală, în două, trei luni de zile, un contract complex de patru laminoare, cele mai moderne din lume la acea oră, la Pestiș, Hunedoara. A fost o lucrare excepţională urmată de alte lucrări importante cu firmele vestice, inclusiv germane. Pentru mine a fost o şcoală deosebită să lucrez cu Siemens, AEG, şi altele. Ca performanță, eu spun că am fost avantajat de participarea la aceste investiţii foarte moderne, cele mai moderne din epoca respectivă, de colaborarea cu marile concerne germane. Aceasta mi-a permis chiar să scriu o carte. Când am plecat, am lăsat aici o carte cu profil electric în domeniul meu. Şi, trebuie să recunosc că deşi nu eram politic agreat, am fost decorat şi de Ceauşescu pentru realizările din industria siderurgică.

Imagine de la Forumul Energiei, româno-german, din iunie 1997

Cum vă explicaţi dezastrul siderurgiei româneşti de astăzi?

O ţară care este la începutul dezvoltării începe să investească în siderurgie şi să creeze capacităţi de produse finite dintre cele mai simple – oţel beton, de exemplu. Toate ţările subdezvoltate fac asta. Exemplul cel mai strălucit este China. Astăzi, industria siderurgică din China a creat dumping-uri. Dumping-ul din China a dus la o reducere masivă a capacităţii siderurgice şi din România. Pe vremea noastră, aia veche, de la început, România avea o producţie de oţel de aproape 20 de milioane de tone pe an, pe cap de locuitor, similar cu Germania. Şi de la 20 de milioane sau 18, astăzi a scăzut foarte mult, probabil în jur de cinci sau şase milioane de tone. Pentru că piaţa mondială nu a putut să absoarbă o producţie ca din trecut. Ca să nu mai spun că o altă explicaţie este că investiţiile din România pe vremea lui Ceaușescu în acest domeniu erau foarte mari, iar investiţiile de astăzi nu se pot compara cu cele de atunci.

În 1992, biografia mea m-a recondus în România

Ați lucrat în Germania, apoi Nigeria, aţi ajuns până în Statele Unite. Când sunt întrebaţi, mulţi nu au ce să spună, dar dumneavoastră aveţi ce povesti. Vă rog să ne spuneţi dacă aţi reuşit să ajutaţi România din aceste ţări în care aţi lucrat atâţia şi atâţia ani.

Eu am plecat în 1970. A urmat o pauză mare de relaţii cu România, până în anul 1992, deci 22 de ani, profesional, nu am avut relații cu România.

De ce?

Pentru că am fost angajat la mari concerne germane şi am avut parte de achiziţii mari, mari de tot pentru concerne germane. În 1992, biografia mea m-a recondus în România.

Casa Stega din București, un proiect imobiliar de succes

Deci abia după Revoluţie?

După Revoluţie am fost vizitat la Düsseldorf de prieteni vechi, din tinereţe, care mi-au propus să revin în România. Şi n-am refuzat. Şi, ca să spun aşa, am avut parte de succes. Am reuşit să lansez primele afaceri la Regia Lignitului, din Târgu Jiu. Ele au fost afaceri foarte modeste. Însă cu multă plăcere trebuie să recunosc că m-au re-legat cu mineritul meu, deşi eu fusesem în subteran, iar lignitul este de suprafaţă. Am creat o firmă, în 1993, în România, care a rămas până în 2012. În perioada asta am avut posibilitatea să preiau reprezentanța concernului Siemens în România, în domeniul transportului energiei. Am avut reprezentanța timp de 13 ani. În această perioadă, reprezentând concernul Siemens, am reuşit să participăm la marile proiecte ale RENEL şi Transelectrica în domeniul transportului energiei. Aceasta de pe poziţia de vânzător, de achizitor şi reprezentant al concernului Siemens. Ca să răspund şi mai corect la întrebarea dumneavoastră, respectiv cum am putut să folosesc României, vă spun că în această perioadă, mai ales din 1995, am creat primele punţi economice pentru viitorii investitori germani din domeniul energetic. Firma mea este mândră că a creat, din 5 noiembrie 1995, primul Forum de Energie româno-german la Sinaia, cu participarea preşedintelui Ion Iliescu. Urmat de Forumul Energiei din iunie 1997 tot la Sinaia, tot româno-german, cu participarea preşedintelui Emil Constantinescu. Al treilea, şi ultimul, Forumul Energiei româno-german în aprilie 1999 cu participarea preşedintelui Senatului, Petre Roman. Aceste forumuri de punere în regie au creat baza marilor concerne germane să intre ca investitori, nu ca vânzători. Pe scurt, au creat posibilitatea de exemplu, lui Ruhrgas, să intre în România, la început la Constanţa şi, mai târziu, cu distribuţia gazelor în nordul României. A creat posibilitatea E.ON-ului să intre în Moldova, la Electrica. Şi aşa mai departe.

Profesia mea este să conving oameni

Cum este să călătoreşti prin viaţă cu o valiză plină cu idei?

Aceste forumuri de energie au constituit cele mai importante platforme pentru atragerea marilor concerne germane. Însă nu au fost numai succese. Au fost şi foarte multe insuccese în perioada aceasta. Noi fiind reprezentanţi şi consultanţi pe proiecte punctuale majore pentru marile concerne germane, fără să putem să ne atingem scopul însă. Şi asta trebuie amintit. Avem însă mândria că cele trei forumuri de energie au reprezentat o platformă unică. Să vă dau un exemplu. Când am fost cu primul secretar de stat odată, la Essen, la centrala concernului Ruhrgas, îmi reamintesc o întâlnire care nu se poate uita. Am fost cu dl Stănescu, era secretar de stat la Ministerul Industriei, l-am dus la preşedintele Bergman, iar Bergman i-a spus: ”România pentru mine este o pată albă. Ce e România asta?” Ce am auzit pe urmă de la Stănescu, numai eu ştiu… Am dat doar un exemplu. Pe mine mă cunosc toţi cei care au fost în sistemul energetic în perioada care a început după anul 1993.

De multe ori, în deplasările mele prin atâtea ţări, când călătoream pentru concernul german, fie în Brazilia, pentru că am avut proiecte mari în Brazilia, sau în Nigeria, ori în Arabia Saudită, se întâmpla câteodată să fiu întrebat de un ministru: dar care este profesia dumitale, domnule Garabet. Mă întreba în engleză: ”What is your profession?” Şi eu îi spuneam: ”To convince people”. Sau câteodată îmi lua cineva valiza cu acte, ca să mă ajute, şi mă întreba: ”dar de ce e grea valiza asta”? Şi eu le spuneam: ”pentru că e plină cu idei”.

Cum a fost experienţa americană şi de ce nu aţi rămas în Statele Unite?

Am petrecut cinci ani minunaţi la Los Angeles. După 16 ani de apartenenţă la un concert german, cel mai mare contractor de industrii grele siderurgice din lume, am fost chemat de parteneri din Los Angeles să construim un proiect care nu prea seamănă cu o industrie siderurgică, trebuie să recunosc. Iată un nou contrast, vă spuneam că viaţa mea e plină de contraste. Deci am fost invitat să mă implic ca partener, ca şi coinvestitor, după 16 ani de apartenenţă la un concern, să devin partener pentru un proiect care sigur că nu prea seamănă cu ce am făcut şi anume să particip la construirea unui mall, „Jewelers Mall of Los Angeles”, proiect în Hill Street. Asta a creat o evaziune în profesia mea, o mare evaziune. Asta a fost după ce am lucrat în Nigeria trei ani. Din Biafra în Beverly Hills, deci iată un contrast frumos.

Din Nigeria în Beverly Hills. Tăiere inaugurală de panglică la sediul Jewelers Mall of Los Angeles

Pentru acest obiectiv de ce aţi decis să investiţi?

M-am dus în Beverly Hills şi am construit, împreună cu partenerii mei, cel mai frumos mall al Americii. Şi pentru asta eram agreat şi ascultat de primarul de atunci al oraşului Los Angeles, Tom Bradley. Cei cinci ani din Statele Unite au fost ani în care, spre deosebire de un concern german când un jurist e o persoană importantă, dar secundară, aici, aproape fiecare weekend îl petreceam cu avocaţii. În America, volens nolens devii avocat. Este fascinant. Pentru mine a fost o ocazie extraordinară să învăţ jurisprudenţa americană în construcţii. Se plăteşte însă cu bani grei această educaţie.

Şi sunt reguli foarte stricte, nu ca la noi, să se construiască haotic peste tot.

Sigur că da. Jurisprudența americană în construcţii este colosală. În această perioadă fascinantă am avut, cum să spun, ghinionul sau norocul că, pe terenul unde am construit, în centrul Los Angeles, municipalitatea planificase să construiască metrou. Primul metrou din Los Angeles. Şi traseul metroului trecea exact pe sub terenul nostru. I-am chemat pe cei responsabili de construcţia metroului şi le-am spus: ”păi, cum vă permiteţi să construiţi sub terenul nostru, când noi vrem să construim un parking subteran pe cinci nivele”? Traseul metroului era foarte apropiat. ”Ghinionul dumneavoastră!”, au spus. ”Ghinionul nostru? Domnilor aici suntem în America!” ”Şi ce vreţi să spuneţi?” ”Vă facem proces”. Şi am deschis acţiune împotriva acestei autorităţi şi am câştigat. În ce sens am câştigat. În sensul ca parteneriatul să primească daune pentru pierderea de afaceri.

Diploma primită din partea Statului California și înmânată de secretarul de stat

Câte nivele subterane au rămas?

Până la urmă s-a făcut numai un singur nivel.

Dar aţi primit despăgubiri.

S-au primit despăgubiri, da. Însă nimeni nu credea că o să pot să reuşesc. Bineînţeles, vă spun, eu lucram zi şi noapte, nu numai pe partea tehnică, pentru construcţie, dar eram cu avocaţii tot timpul. Şi e fascinant să lucrezi cu avocaţi americani. Dar, dacă te duci într-unul din marile birourile de avocaţi, cu o vedere care-ţi taie respiraţia, te uiţi la ceas, plăteşti un dolar pe secundă!

Deci ești direct interesat să îţi rezolvi problema cât mai repede!

Da, da. Însă viaţa la Los Angeles sigur că e presărată cu elemente minunate, inclusiv culturale şi, mai ales, gastronomice. Sunt nemaipomenite. De ce-am plecat din America? Pentru că rădăcinile noastre familiale erau prea puternice în Germania şi în Europa. Dacă eram mai tineri, am fi rămas acolo. Partenenii mei m-au întrebat: ”de ce pleci”? Ar fi vrut să rămân.

Cine stăpâneşte trei, patru limbi, are tot atât de multe orizonturi

Care sunt principalele calităţi pe care ar trebui să le aibă un român, fie antreprenor, fie nu, pentru a reuşi în străinătate? Care să fie principalele abilităţi pe care să pună accent pentru a reuşi în ceea ce şi-a propus?

Recomandarea mea este adresată părinţilor care vor să-şi trimită copiii în străinătate. Să se preocupe să-i înveţe cel puţin trei limbi străine. Eu am avut noroc că tatăl meu, care avea un venit modest, a cheltuit ultimii bani să mă trimită la şcoala germană în Bucureşti. Eu nu mai aveam timp să mă duc pe stradă să mă joc. Aveam profesor acasă: de engleză, de germană şi de franceză. Este prima condiţie. Eu n-aş fi putut să reuşesc dacă nu vorbeam atâtea limbi străine. Acum vorbesc şase limbi. Când am emigrat în Germania deja vorbeam patru, cinci limbi. Engleza este mai importantă decât un carnet de conducere. Dar nu ajunge. Trebuie să ai în portofoliu cel puţin trei limbi. Cine stăpâneşte trei, patru limbi, are orizonturi tot atât de multe. Şi, dacă se poate, să vorbeşti fără să se simtă accentul. Să poţi, dacă ai norocul, să prinzi accentul curat al limbii străine. Câteodată, dacă ai prins accentul limbii străine, poţi să induci în eroare, să laşi impresia că o vorbeşti perfect.

O altă recomandare este să asculţi. Mai ales. Când eram la şcoala germană, în timpul războiului, am învăţat să ascult. Cu o disciplină de fier. Această disciplină auto reținută, fără forţă, când am ajuns în Germania m-a ajutat, pentru că în această ţară una din recomandări este să înveţi să asculţi. Cât mai mult să asculţi şi să vorbeşti când eşti întrebat. Pentru că, ştiţi, unii se cred foarte avansaţi şi deschid gura când nu e voie să o deschizi. Altă recomandare este, bineînţeles, o punctualitate desăvârşită, modestie şi fiabilitate. În America mi se spunea: Teodor, aici, la noi, un contract poate să fie aplicat chiar dacă este verbal.

În urma unei simple strângeri de mână.

Sigur că da. Este normal. Fiabilitate, mare lucru. Şi mai trebuie ceva: evaziune de la superficialitate. Adică meticulozitate şi… cine a învăţat marxismul ca mine ştie că există o teorie marxistă foarte corectă care spune că acumulările cantitative duc la salturile calitative. Asta se aplică în foarte multe domenii. Mai ales în cel cumulativ. Adică, dacă eşti corect, drept, ai răbdare şi cumulezi impresii, aceste impresii cumulative pot duce la o promovare. Asta nu înseamnă că nu există xenofobism, şi în Germania, bineînţeles. Îi fac atenți pe cei care vor să plece în străinătate că există xenofobie. O idee plină, începând cu Brexit-ul, aşa, ca să dau cel mai ilustru exemplu recent de xenofobie. Este un mare handicap această xenofobie. Şi cineva care nu poate să-şi mai ascundă paşaportul şi cetăţenia trebuie să devină un fel de cameleon, să ia culoarea locului. Ca mentalitate, ca purtare. Să devină un cameleon.

Observ că, deşi aţi locuit foarte mult timp în Germania şi vorbiţi fluent şase limbi străine, vorbiţi româneşte foarte corect. Sunt români care pleacă la muncă în străinătate şi, după trei luni, deja vorbesc română stâlcit. Spre italiană, spre spaniolă, spre franceză. Dumneavoastră vorbiţi corect, fără nici un accent. Cum aţi reuşit?

Păi, cu soţia mă cert în româneşte!

Au fost multe întâmplări, cu caracter aproape dramatic

Vă rog să ne povestiţi pe scurt cea mai frumoasă experienţă profesională a dumneavoastră.

Au fost multe întâmplări, cu caracter aproape dramatic. Eram la concernul german şi trebuia să plec în Nigeria cu o ofertă foarte importantă, în anii 70. Pe vremea aceea nu avem computere şi noi lucrasem la această ofertă până în weekend. Ministerul Industriei din Nigeria pusese, ca la orice licitaţie, condiţia ca oferta să fie predată vineri, la ora 15.30. Ori noi nu eram gata. Atunci am sunat la Lagos, în Nigeria, şi mi s-a permis să aduc oferta luni dimineaţa. Am plecat duminică, am luat avionul de la Düsseldorf la Bruxelles, şi era avion de noapte Bruxelles-Lagos. Am făcut după-amiază check-in la Düsseldorf, a fost un interval foarte mare după-amiază, că pleca la miezul nopţii cursa spre Lagos. Aşa că am plecat în oraş. Era vară. Oraşul Bruxelles mort. M-am plimbat. La un moment dat iau un taxi şi plec înapoi la aeroport. M-am urcat în taxi. Şoferul era un marocan, vorbeam cu el în franceză. El mă întreabă: ”la ce oră e cursa dumneavoastră”? Păi, zic, ”la ora douăsprezece şi zece”. ”Dumneavoastră nu v-aţi uitat la ceas”? ”Păi, m-am uitat, era zece”. ”Nu ştiţi că s-a schimbat ora, vara”? Vestea a venit că o măciucă. Vestea că aș putea pierde cursa, a venit ca o măciucă. Această ofertă era cea care a lansat marile mele afaceri în Nigeria. I-am dat eu un pumn de bani, dar prin Bruxelles nu putea să meargă repede, fiindcă erau stopurile. Am ajuns, bineînţeles, cu întârziere. Aeroportul gol. Pustiu. Fug. A fost fuga vieţii mele. Şi văd, în depărtare, încă două persoane care erau acolo, la poarta de îmbarcare. Eu eram deja sfârşit. Şi râd şi mă aşteaptă. Mi-au spus că am noroc că am făcut check-in la bagaje, la Düsseldorf că, dacă nu dădeam acolo bagajele, avionul era plecat. Deci am avut norocul ăsta să pot să nu pierd cursa şi să predau ofertele a doua zi, la minister. Noaptea aia n-am făcut decât să iau aspirină şi apă.

Puteți să ne povestiţi cum a intervenit pentru dumneavoastră tatăl soţiei lui Andrei Pleşu? V-a salvat viața şi v-a şi ajutat într-un fel să evadaţi din acea lume comunistă odioasă.

Ne aflăm în anul 1953. Când a avut loc un cutremur, un cataclism politic în România. Eu eram membru UTM şi aveam rude în străinătate. Rude de bază în străinătate, din partea mamei. Şi, în primăvara lui 1953, după o tentativă eşuată a comitetului politic al UTM din facultate, eu eram la Politehnică, la Facultatea de Mine atunci, a fost o şedinţă la care s-a propus excluderea unor studenţi, în jur de zece studenţi. Şi când a venit şi rândul meu, colegii s-au ridicat şi au spus: ”Nu, de ce, ce aveţi cu Garabet?” S-a făcut o şedinţă. În fine, am fost exclus. Pe urmă, am fost trimis la militărie, cum era pe acea vreme. Mă trimiseseră la genişti, la Bacău. Şi, într-o zi, după 45 de zile, ni s-a spus: voi, ăştia excluşii, rămâneţi aici şi nu mergeţi la exerciţiu. Practic, aşteptam din moment în moment să fim excluşi nu numai din militărie, să fim excluşi din facultate şi să fim trimişi la Canal. Omul care ne-a salvat a fost Petrulian, rectorul Universităţii, care a intervenit pentru noi şi a reuşit să ne salveze viaţa pot spune. Nu numai profesia. Or, asta nu se uită. Am încercat să mă revanșez foarte târziu. Când am aflat că fosta soţie a lui Andrei Pleşu, Catrinel, este fata lui Petrulian. Şi i-am invitat pe amândoi într-o săptămână, sper eu de neuitat, la reşedinţa noastră pe Coasta de Azur.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Simona Popescu 220 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.