Octavian Mihăescu: „Și eu m-am opus lui Iliescu…”

Cotidianul prezintă un nou episod din volumul „Interviuri după Revoluție“ al reputatului istoric și scriitor Alex Mihai Stoenescu. Parte a unui ciclu de cărți dedicate loviturilor de stat care au zguduit România de-a lungul vremii, noul volum este o continuare firească a volumului IV al monumentalei lucrări „Revoluția din Decembrie 1989 – o tragedie românească“. Astăzi vă prezentăm mărturia lui Octavian Mihăescu, membru al Grupului „Mansarda“. Este vorba despre un grup de tineri credincioși care, în urmă cu trei decenii, se întâlneau într-o garsonieră din București, unde își organizau propriile forme de rezistență anticomunistă. (V.S.)

Manifeste anticomuniste

Începutul mărturiei sale. Octavian Mihăescu se referă la primele forme de opoziție față de regimul Ceaușescu: manifestele împrăștiate prin țară.

Încă din 1985 studiam căile cum să fac pentru a mă opune nebuniei ceaușiste. Întâmplător, am ajuns să lucrez ca tâmplar în Petroșani (Parâng), la Cabana IEFS. Auzisem că minerii au făcut o revoltă și gândeam că numai prin ei se poate da o scânteie. (…) Astfel, m-am împrietenit cu foarte mulți studenți, căutând a forma un grup sau a fi acceptat în caz că ar exista vreo organizare clandestină. În cele din urmă, voi lua hotărârea de a mă angaja în mina Livezeni, vagonetar, pentru a face legătura cu studenții mineri. O primă cooptare a fost lampagiul Vâlcu; studenților nu le mai știu cu exactitate numele (doar doi, unul, Dan, șeful, și al doilea, Zorro, porecla de simpatie, din Baia Mare). Fusesem asigurat că se mișcă ceva, să fiu pe fază, nimic mai mult. În 14 noiembrie 1987, ieșeam din șut schimbul doi, găsind în dulap 10 manifeste băgate într-un ciorap de culoare albă, nou-nouț. În multe alte dulapuri existau la vedere, dar la mine era diferit, ceea ce mi-a atras atenția. Manifestele erau făcute de mână, se cerea unirea împotriva regimului și pâine: „Până când mai tolerăm să se ia pâinea copiilor de la gură, să ne unim în 15 noiembrie împotriva dictaturii ceaușiste!“. Astfel de manifeste auzisem că au fost împrăștiate în urmă cu trei zile prin oraș, eu nu le-am văzut pe acelea. Am aruncat și eu biletele.

Sub ochiul Securității

Imediat după distribuirea acelor manifeste anticomuniste, Octavian Mihăescu a intrat în atenția Securității.
Eram sigur că voi fi chemat la anchetă. A doua zi m-am prezentat la mină și m-am întâlnit cu Vâlcu, care îmi șoptește: ,,E de rău, îi căsăpește în biroul lui Pușcaș (secretar PCR) pe cei ce i-au prins, fă ceva“. I-am răspuns: „Mă duc la cpt. Rațiu, îl cunosc, e băiat de treabă“. „Du-te repede, așa poți scăpa de cei de la București“. Ajuns la cpt. Rațiu, îi raportez faptul că am găsit un manifest și mi-a fost frică a-l ridica. (…) Am observat că știa mai mult decât bănuiam eu și am înțeles că trebuie să părăsesc Valea Jiului cât mai urgent, ceea ce am și făcut. La București voi adera la baptiștii conduși de pastorul Vasile Talos. Ceea ce am învățat la baptiști m-a ajutat a înțelge mai bine și Ortodoxia. În 1990, am părăsit Cultul Baptist, căruia îi sunt totuși profund recunoscător.

,,Să-i scriem lui Gorbi“

Ajuns la București, Mihăescu a intrat în contact cu anumite persoane și a încercat să pună la cale diverse forme de rezistență împotriva regimului.

Dnei Iuliana Pleșa, soția lui Eugen Pleșa, i-am propus să formăm un grup și să-i scriem lui Gorbi. M-a refuzat. În vara lui august 1989, fac un alt plan, tot pe cont propiu. Dețineam o invitație medicală pentru SUA și bani necesari în bancă. Astfel, hotărăsc să mă duc la frontieră și să mă las prins, iar după să fac tam-tam de umanismul socialist. Mai întâi i-am scris lui Ceaușescu un memoriu, invitat fiind la Consiliu de Stat, dar de vorbit cu mine cred că a fost femeia de serviciu, care m-a luat peste picior. (…) Ajuns pe graniță, din întâmplare, trecea un cioban cu oile, câinii m-au imobilizat, totul se lega, cu atât mai mult că nu știu nici a înota, așa că…! La cercetări nu m-au bătut și nici nu mi-au vorbit urât; am observat înțelegere din partea anchetatorilor, care mă pun în libertate. (…) În septembrie 1989, m-am întâlnit cu Marian Mierlă, la Bariera Vergului, student pe acea vreme, care acționa tot pe cont propriu. Dacă la Congres nu se va produce schimbarea, trebuia să ne consolidăm și să demarăm ceva. Îmi spusese ceva de Arcul de Triumf care fusese incendiat de gruparea lui sau că avea cunoștință de acel grup. Nu mai rețin exact, cert este că mie de atunci îmi parveniseră aceste știri, dar și că Iliescu va fi cel ales.

Proclamația către țară

Mihăescu relatează, în continuare, împrejurările în care a fost întocmită ,,Proclamația către țară“. Dar vorbește și despre anumite contacte cu sovieticii, pe care le-a avut prin intermediul Chișinăului.
În timpul Congresului am avut o primă întâlnire conspirativă în casa lui Victor Negară, prezenți fiind Horia Ivan, Gh. Vruță, Klimowici, Adrian, de la Sahia Film, Mircea Lăcătuș, artist plastic, Ion Rădoi, student la ASE, Silviu Despa, un pictor la care vom muta locuința conspirativă, în Piața 1 Mai. Din această clipă se poate vorbi de consolidarea și activitatea unitară a grupului nostru. Știam că Victor Negară colaborează intens și cu Chișinăul. În această primă seară, după ce ne-am despărțit în miez de noapte, am asistat la o discuție a lui V. Negară în limba rusă (nu știam că vorbește cursiv rusa, ci doar germana), în fapt o convorbire telefonică dată de la Palatul Telefoanelor, unde l-am însoțit, la dorința sa, pentru protecție, asistând în cabina telefonică la dialog. Cert este că Negară devenise un om de mare importanță, era foarte activ și, desigur, ca și mine, nu a fost arestat. În această primă întâlnire s-au stabilit următoarele: Adrian de la Sahia Film se ocupă cu tipărirea Proclamației către țară, a manifestelor, scrisorilor către Europa Liberă, pe care eu trebuia să le înmânez Ambasadei SUA, la București, în care deja intram ca la mine acasă pe baza invitației medicale. (…) Pentru moment, urma să fiu protejat, să nu mă mai implic la suprafață. Urma să primesc materialele de la Adrian ori de la alt trimis. Cert este că nimic nu se concretizase în privința manifestelor și filmelor, decât că s-a hotărât pentru ziua 1 decembrie 1989 o întâlnire a 200 de studenți la statuia lui Mihai Viteazul și pentru a demara scânteia, să fiu pe fază pentru a comunica Ambasadei SUA numele celor arestați. La întâlnire nu sosiseră decât cinci persoane din 200…!? Căzuse acțiunea! Singura reușită fiind Scrisoarea către Europa Liberă. În seara de 17 decembrie 1989, în mansarda pictorului de la Piața 1 Mai hotărâm demararea acțiunilor concrete în susținerea Timișoarei. La întâlnire s-a făcut joncțiunea fățișă și cu gruparea lui Marian Mierlă. Discuțiile acțiunilor de stradă s-au purtat într-o cameră separată. Eu eram în camera alăturată, în care se formula „Proclamația către țară“, pe care Ion Rădoi o redacta, identică cu cea citită de Mazilu.

Este foarte posibil ca Mazilu să fi primit de la unul din noi o copie a Proclamației, citită în grabă în 21 decembrie la ora 17.00, ceea ce a generat încurcături, surprize grupării Iliescu, pe care a sabotat-o să fie citită către țară. De altfel, puțini erau aceia care doreau (conștientizau) în adevăr necesitatea demolării complete a comunismului și declararea noii orientari pro-occidentale, dar și ce implica și cum să se formuleze o astfel de declarație. Observăm din casetele filmate că abia după ce va telefona la Moscova se va adopta această linie. Dar las cercetării dumneavoastră, domnule Stoenescu, verdicitatea acestui punct, dumneavoastră având și alte elemente care mie îmi lipsesc. Sunt nerăbdător să aflu verdictul lucrării dumneavoastră. Până azi nu s-a vorbit de așa ceva, pentru că foarte puțini au fost organizați, manipulați și ocrotiți precum gruparea noastră. Multe mărturii pe care le-am citit se limitează doar la evenimentele stradale, care în mare parte sunt identice. Mare parte din noi am fost nevoiți a ne exila, unul (un doctor) a murit misterios în afara granițelor, altul în România (Tăutu). Să fi fost oare acesta motivul mineriadelor? Din gruparea noastră, doar pictorul și Mierlă mai sunt în țară, restul suntem autoexilați.

M-am retras definitiv din Revoluție

Auzind în 21 decembrie 1989 pe Ion Caramitru și Mircea Dinescu, că nu au Proclamație către țară și că lucrează asiduu la ea, m-am mirat. Nici în Piața Palatului nu s-a vorbit de vreo Proclamație, dar nici oamenii noștri nu au ajuns în balconul CC și nici la TVR. Singurul cu care m-am întâlnit a fost Mircea Lăcătuș, care nu avea Proclamația la el, nu știa nimic de grup, știa doar că Ion Rădoi a fost arestat. Rădoi susține astăzi că Proclamația ar fi rămas la Negară, care nu a fost arestat. Dar cum a ajuns aceasta la Mazilu, pentru că Rădoi mai susține că el nu a făcut parte din aripa lui!? Există o imagine filmată în care Mazilu se chinuie împreună cu un grup de tineri neprofesioniști să formuleze o Proclamație către țară, într-un birou alăturat de cel al grupului profesionist condus de Iliescu&comp. Așa cum spuneam, Caramitru și Dinescu, pentru mine, au fost un prim șoc; în Piața Palatului auzeam tot felul de bazaconii: să se dea apă și pâine la populație, de Abagiu (?) și alte chestii de-astea, numai de ceea ce era mai important, nu. Abia când a dat Mazilu citire Proclamației din balconul CC, am fost liniștit și m-am retras definitiv din Revoluție.

„În legătură cu implicarea Ambasadei SUA în România în evenimentele din decembrie 1989, trebuie să precizăm: 1. Probele istorice și alte date arată că implicarea a avut loc exclusiv în probleme de drepturile omului, în conformitate cu politica SUA și Dreptul internațional, 2. Implicarea în sprijinirea unor culte s-a încadrat aceluiași context, la fel ca și sprijinul pentru situații medicale speciale sau pentru libertatea de expresie.“ Alex Mihai Stoenescu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.