Off-road în Bucovina

Mai mult de 50 de maşini, toate cu tracţiune integrală, şi roţi late de te bagă în sperieţi, ferchezuite şi lustruite, au luat startul concursului de off-road, Bucovina Off-road Challenge 2010, desfăşurat între 21 şi 23 mai. Două zile de coşmar, mai mult de 36 de ore petrecute efectiv în noroi şi apă, au epuizat piloţii şi copiloţii paricipanţi la cele trei clase: „Standard-maşini de teren nemodificate”, „Open- maşini de teren modificate în anumite condiţii”, „Extrem-orice, oricum, dar să aibă patru roţi şi un volan”.

Sute de oameni, toţi cu căciuli, pelerine, bocanci, geci groase şi sticle de apă în mâna mişună în jurul „vedetelor” pe patru roţi. Unii mai „aranjează” cu ciocanul câte o strâmbătură din caroserie, alţii îşi verifică proviziile de apă, alţii fac poze cu maşinile rânduite şi parcă spun, cu mâna streaşină la ochi: „Bă cât poa’ să fie de frumoase”. Femeile, multe dintre ele în rolul de co-pilot, mai chicotesc pe seama motivelor de mândrie şi se gândesc cu zâmbetul pe buze la ce o să le aştepte în teren.

Prin ploaia mocănească, întreruptă pe alocuri de torente puternice de apă şi vânt, câte unii mai găseau puterea să facă haz de necaz sau să se mândrească cu „monstrul” lui. „Eh? Ce zici, tată, îţi place, nu? Trage bine, merge belea la blană”. Celălalt rânjeşte. Nu e invidios, ar avea şi el multe de spus despre maşina bine preparată pe care de abia aşteaptă să o „culce” în teren. Dar ploaia care îi intră până la piele îi taie cheful de vorbe. Urcă în maşină şi încălzeşte motorul.

Apar organizatorii, cu multe foi în mână şi cu şi mai multe, dar necesare instrucţiuni: „Dacă GPS-ul vi se va opri, sunteţi penalizaţi cu 100 de puncte, copiloţii aveţi grijă la road-book-uri, să nu ieşiţi din traseu…” Doar piloţii sunt concentraţi la spusele organizatorilor, co-piloţii ştiu că în traseu, odată daţi jos din maşini, o să fie ca sinistraţii: în jurul lor, numai apă şi noroi.

Toată lumea e pregătită. Una câte una, maşinile pleacă de la linia de start, mândre, frumoase, cu motoarele turate, urcă primul deal şi dispar în pădure.

Nu mult după intrarea în traseul de concurs, apar şi primele sarcini pentru copiloţi. Roţile fiecărui autoturism macină puternic în noroiul clisos, ploaia mocănească le umple de mâl, şi, la prima urcare a unui deal, maşinile încep să alunece. Copilotul sare de pe „locul mortului”, prinde puternic de troliu şi începe să tragă cu toată forţa, în timp ce-şi face ochii pungă, să dibuiască un pom de care să lege maşina. Îl identifică repede, încearcă să urce dealul plin de noroi să ajungă la el, să îşi salveze echipajul, împinge cu crampoanele bocancilor în noroi, şi, înainte cu un pas să îmbrăţişeze pomul şi să-l sprijine cu troliul, noroiul îl învinge, genunchii i se înmoaie şi sărută pământul. Mâinile-i ard de la strânsoarea funiei de care trage, ploaia îl loveşte direct în cap, are picioarele bine înfipte în nămol, ştie că trebuie să meargă mai departe, dar parcă-l părăsesc forţele. Din neant, (n.n.- adică de la câţiva metri mai jos, unde pilotul aştepta legarea maşinii) aude o voce, blajină, dar determinată: „Haide, mă, leagă troliu, că mori dup’aia”. Într-un final, reuşeşte să lege troliul, pilotul ambalează maşina şi trece de primul deal.

Scena se repetă aproape cu fiecare maşină care ajunge la deal. Roţile care au bătătorit drumul înainte au făcut şleauri, ploaia care nu se mai opreşte de zile întregi a transformat pământul în maldăre de noroi. Ca la un semn, copiloţii sar din fiecare maşină, leagă troliile de copaci, îşi suflă în mâinile îngheţate, după care o iau la fugă mai departe, pe lângă maşină, să nu piardă timp preţios pentru clasamentul de final. Scenariul se repetă de zeci de ori. Sunt epuizaţi de zeci de ori, salvează maşina de zeci de ori, fiecare minut li se întipăreşte în muşchii plini de acid lactic, de zeci de ori îşi spală mâinile pe pom, pe mestecenii pe care apa curge abundent, şi apoi revin la trolii, la pante, la noroi, la maşini…

Restul zilei, în care concurenţii trebuie să parcurgă 50 de kilometri se derulează cu o repeziciune greu de imaginat. Ploaia ridică o ceaţă densă, se aud ţipete răzleţe şi optimiste din toată valea: ” leag-o, bă, odată!”, „Dă-i şpan!”, „Hai, hai că merge”. Ai senzaţia că toţi copacii se mişcă, că ploaia e acolo numai ca să te facă ciuciulete, că funia de la troliu, care musteşte de noroi, cântăreşte o tonă.

Şi deodată, încep dezamăgirile. „Abandonez, am rupt cutia de viteze. Mă scoţi şi pe mine din teren sau veniţi după mine la primăvară?”

„Abandon” devine cuvântul de ordine în prima zi de concurs. Prin staţii, prin urlete, prin gesturi. Echipajele care au abandonat pentru că au rupt maşinile stau pe lângă ele, ca şi cum ar obloji un copil răpus de boală. Unii au dejantat, alţii au rupt troliul, altul are motorul atât de încălzit că seamănă cu o centrală electrică. Sunt puţini cei care au reuşit să facă traseul din prima zi, şi sunt atât de plini de noroi, că nici nu poţi să îi deosebeşti de teren, noroc că mai rânjeşte cîte unul şi faci diferenţa. Sunt frânţi de oboseală, dar stau pe lângă cei care au abandonat, evaluează pagubele şi fac glume pe seama piloţilor. Piloţii care au rămas în concurs zoresc maşinile către finish, pe bucăţile unde nu au nevoie să se trolieze scot dracii din motoare, încălţate cu crampoane, monştrii parcurg traselel cuneori cu peste 50 de kilometri la oră întrţun teren în care abia te ţii pe picioare. În cockpit atmosfera este inimaginabilă,maşina este plină de noroi, comenzile stropite cu clisă, atât pilotul, câît şi copiloţii sunt uzi, plini de noroi, unulo conduce, iar celălat îi spune pe unde să conducă, Dialogul dintre cei doi este unul codat şi este singurul care îi leagă de civilizaţie: „0,50, T dreapta. Ai grijă că avem 002Y stânga imediat. Ocoleşte, ocoleşte, şpan şpan, uşor, butuc la mine, şpan, Miroane, că ne prinde noaptea. În 20 de metri urcăm, Y stânga, Y stânga, lasă-mă să pun troliul”. În momentul următor, copilotul zboară din maşină şi scenariul se repetă.

Apoi se lasă noaptea, destul de repede în pădure. Toţi concurenţii ajung la locul de cazare. Miroase a mâncare bună, făcută în casă, foamea e singurul lucru care îi împiedică să nu se aşeze pe unde apucă să îşi odihnească oasele înfrigurate şi obosite. Înfulecă repede, în linişte, ici colo doar mai sunt unii încă plini de veselie. Toţi îşi laudă acaretele sau, îşi înjură fiarele, sunt mulţumiţi, plini de speranţă şi abia aşteaptă o nouă încleştare. Continuă să plouă peste Bucovina.

E a doua zi de concurs, şi cei care au rămas cu maşinile întregi trebăluiesc. Unii mai curăţă maşinile, alţii îşi umplu bidoanele cu apă să aibă cu ce să răcească motorul în teren, alţii îşi beau cafeaua şi fumează tacticos. E ultima şansă să facă asta, urmează din nou hăuri, şleauri, râpe, ravene, noroi, trolii, (n.n.-arse sau nu), copaci ca punct de sprijin. Pădurea! Ploaie mocănească şi încă suficient de multe maşini pentru a se „împinge” de la spate, la urcarea unui deal. Co-piloţii muncesc conştiincios, sunt, la fel ca în prima zi, inseparabili de noroiul care le umple hainele. Unele domnişoare, învăţate să păstreze curăţenia, îşi spală tina de pe bocanci într-o baltă mâloasă. In dealuri motoarele urla, piloţii „o calcă până la podea, cu şpan”, roţile arunca furioase clisa galbena a Moldovei in frunyele copacilor. Co-piloţii suportă cu stoicism baia de noroi, sunt obişnuiţi din prima zi. Ba chiar au o privire amuzată, de parcă se uită la o ciudăţenie de nemaivăzut. Un deal rămâne în spate, o coborâre abruptă se termină fără nicio maşină răsturnată, o ravenă e încălecată „delicat, cum calcă pisica printre farfurii”, ploaia cade fără milă. Mai sunt echipaje care anunţă că maşinile le-au cedat şi că abandonează, se mai aude pârâitul unei funii care se rupe şi un ţipăt al copilotului: „Stai, le leg invers, din bucăţi”.

Alergatul le-a uscat gura copiloţilor, dar bidoanele de apă luate de dimineaţă nu sunt pentru îndestularea lor, ci pentru răcirea motoarelor. Aşa că, dacă natura le-a demonstrat că poate să îi menţină hidrataţi până la ciuciulire, unii dintre copiloţi profită de asta şi ţin palmele căuş pe scoarţa pomilor generoşi, le umplu cu apă de ploaie amestecată cu noroi, duc palmele la gură şi beau cu sete. Apoi îşi spală mâinile, cu aceeaşi apă de ploaie, ridică şufele din noroi şi merg mai departe. Se mai urcă din când în când în maşină, unii dintre ei, pe geam, pentru că uşa din dreapta, sprijinită de copaci şi de maluri de pământ, nu se mai deschide. Iau în mână road-book-ul şi-şi ghidează pilotul. Se mai aude câte o glumă prin staţie, dar frigul şi oboseala le-a pătruns tuturor în oase. Treaba se face mecanic.

O coborâre „în cap”, o pantă plină cu noroi, alunecoasă, de aproape 70 de grade, este ultimul test al maşinilor. Pe o latură, un copac. Maşina pierde controlul. Frâna de motor este inutilă. Roţile nu mai ascultă. Pilotul încearcă imposibilul! Copilotul se strânge bine în centuri, se agaţă de mâner. Maşina se înclină într-o parte, pilotul trage de vilan în partea opusă să nu se răstoarne. Servodirecţia cârîie. Maşina aluneacă mai departe cu o viteză mult prea mare. Copilotul strigă : „Copacul, copacul, bă”. Maşina percutează violent copacul cu partea stângă a bullbarului şi este aruncată imediat înapoi şi pe o parte. Pilotul se agaţă de volan în timp ce maşina se răstoarnă. „Eşti bine, mă?”. De sub casca pilotului se aude o voce mârâită: „Sunt bine, dar mi-am rupt parasolarul. Vai ce-mi plăcea de el!” „Hai să ieşim”, zice copilotul. „Deschide tu uşa” .

Se strecoară amândoi din maşină şi se uită la epavă. În stânga, la 150 de metri era finish-ul. Se uită unul la altul şi pornesc agale, pe jos, către organizatori. Pentru ei, concursul s-a terminat.

Încet, încet, se strâng „armatele” răsfirate pe dealuri, se numără abandonurile, se evaluează pagubele, piloţii se întind la vorbă, ca indienii stau în jurul maşinilor (n.n.- mai mult sau mai puţin rupte), fumează cu nesaţ şi fac glume unul pe seama altuia, sau îşi dau sfaturi despre cum ar fi trebuit să urce un deal sau să facă o coborâre. Sunt toţi murdari, obosiţi, flamânzi, dar surprinzător de bucuroşi şi de plini de viaţă.

Piloţii încolonează maşinile şi se dă semnalul de retragere a trupelor. Majoritatea au deja în nări mirosul de mâncare bună şi caldă din seara precedentă, şi patul moale şi curat de după cină. Calcă pedala de acceleraţie cât pot, să rămână în coloană, şi salută cu un gest larg al mâinii orice localnic care se uită mirat la cârdul de maşini mari şi furioase. „Sănătate”, „Numai bine”, „Doamne ajută”. Oamenii se opresc, îşi dau coate unul altuia, amuzaţi de aşa arătări de maşini.

Coloana îi lasă pe toţi în spate, cu mirări şi râsete. Miroase deja a mâncare caldă. Şi a veselie, a poveştilor ca indienii, în jurul focului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.