Ar fi împlinit, duminica viitoare, 80 de ani. Din păcate, s-a stins la numai 50 de ani, lăsând însă posterităţii opera poetică cea mai vibrantă şi cea mai profundă din literatura română contemporană.
Apărut după ravagiile realismului socialist, Nichita Stănescu, spre deosebire de congenerii săi care au încercat să refacă legătura cu poezia interbelică, este un caz unic. El a reuşit reînnoirea radicală a poeziei, de la rădăcini, prin deplasarea plăcilor ei tectonice, şi nu prin resemantizare. Stau mărturie cele trei volume-pilon, “11 Elegii”, “Necuvintele” şi “În dulcele stil calsic”. Aspectele acestei reînnoiri radicale sunt elogiul a ceea ce iese din normă, din logica obişnuită şi chiar din adevărul ştiinţific. Le descoperim în sondarea după criterii mitologice a unei noi lumi, ca în “11 Elegii”, în introducerea ludicului, a (auto)ironiei corozive, în forma aparent clasică a poeziei, într-un joc superior, acela al literaturii (“În dulcele stil clasic”), în Laus Ptolemaei”.
Criticul Alexandru Condeescu scria în 1999: „Poezia stănesciană reia tradiţia liricii interbelice făcând, totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârşitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia românească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutaţie a structurilor limbajului şi viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluţie a limbajului poetic, în jurul cărţilor sale dându-se o adevărată «bătălie a (neo)modernitaţii»”.
Cele 23 de volume apărute antum “Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”, “Dreptul la timp”, “11 elegii”, “Roşu vertical”, “Alfa”, “Oul şi sfera”, “Laus Ptolemaei”, “Necuvintele”, “Un pământ numit România”, “În dulcele stil clasic”, “Poezii”, “Belgradul în cinci prieteni”, “Cartea de recitire”, “Măreţia frigului”, “Romanul unui sentiment”, “Clar de inimă”, “Starea poeziei”, “Epica Magna”, “Opere imperfecte”, “Carte de citire, carte de iubire”, “Noduri şi semne”, Respirări”, “Strigarea numelui”, se constituie într-un corpus ce l-a impus pe Nichita Stănescu nu numai în lirica românească, dar şi pe plan european.
Nichita Stănescu, alături de George Potra şi pictorul Mihai Bandac, la un simpozion în 1981
A primit de patru ori “Premiul Uniunii Scriitorilor” pentru volumele „O viziune a sentimentelor”, Necuvintele”, „Cartea de recitire”, “Starea poeziei” (selecţie de autor). A fost laureat, în 1975, al Premiului “Gottfried von Herder”, iar în 1977 scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la “Premiul Nobel pentru Literatură”. A fost nominalizat alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul a fost însă, atunci, poetul grec Odysseas Elytis.
S-au adăugat Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române, în 1978, pentru volumul “Opera Magna” şi Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga în 1982.
După dispariţia sa, i-au apărut mai multe volume, traduceri ale poeziilor lui Nichita au continuat să apară peste hotare, mai ales în Iugoslavia. Anul trecut, a fost inclus cu trei poeme, maximum admis, în “Testament – Antologie de Poezie Română Modernă”, ediţie bilingvă româno-engleză, publicat de Editura “Minerva”.
Nichita Stănescu şi-a construit opera urmând mitul lui Amphion, mitul constructorului detaşat, care cântă, iar pietrele vin singure şi se aşează în zidul construcţiei. „Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic”, scria el. Din nou, diferit de poeţii şaptezecişti şi optzecişti, care vin în creaţie cu întreaga lor biografie, uşor recognoscibilă, la el descoperim o surprinzătoare detaşare a celui care scrie faţă de creaţia ce urmează scrisului. „Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”, clama el, mărturisind altădată: „Prima barieră pe care am rupt-o a fost aceea a cuvintelor (înţelegând că ele sunt materialul poeziei) făcându-mă să mă întorc de la poezia personală, strict legată de cuvinte, la o poezie din ce în ce mai impersonală, deci cu o adresă mai largă”.
Împreună cu acad. Ion Frunzetti şi Andrei Pleşu
Iar sensibilul poet şi om cultură Augustin Doinaş aprecia: “Nichita Stănescu se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru «compromis», cred sincer că nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea … doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor, pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea «organ»: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului. Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al Doilea Război Mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei”.
În volumele, “Noduri şi semne” şi “Epica Magna”, ilustrate de Sorin Dumitrescu, Nichita Stănescu a simţit nevoia unui comentariu vizual. Ele fac parte dintr-un proiect foarte ambiţios, pe care, din nefericire, nu a apucat să-l termine. Este o perioadă post-Amphion, în care imaginea are rol de catalizator şi de mortar în construcţie. Un proiect pe care critica nu era poate pregătită să-l înţeleagă.
Mereu înconjurt de prieteni, din fericire şi uneori din nefericire, după Mihai Eminescu, Nichita Stănescu a fost poate poetul cu cei mai mulţi epigoni. Dar, dată fiind poetica lui radicală, epigonismul se vede de la mare distanţă şi a fost ucigător chiar pentru cei foarte talentaţi care s-au aşezat sub mantia lui.
Poate cel mai emoţionant portret i l-a făcut, la plecarea poetului dintre noi, George Pruteanu: “Poeziile vocal zămislite erau, unele, făcute cadou scriptorilor şi, cele mai multe neantului. Generozitatea lui Nichita a avut dimensiuni eminesciene. Transformînd totul în gînd, poetul nu avea nevoie de nimic. Toate ale sale cu el le purta. Monede, poeme, ceasuri, cărţi, bani, timp – poetul dăruia TOT şi scrisul său a fost, fără nici o vorbă mare, o formă îndîrjită a dăruirii şi a risipei de sine. Încîlcit ştrengar el însuşi, ar fi putut răsuci, cred, vechea spusă, anulîndu-i sensul de alienare şi dăruindu-i-l, în forma nouă, pe cel de dizolvare în alteritate: Moi, c’est les autres!
Nu-mi pot stăpîni, cu puţină sare în colţul ochiului, răspunsul că a fost într-adevăr campion, naţional, internaţional, al zborului – fără nici un fel de motor, fără nici un fel de planor”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.