Oraşul confruntărilor recurente

Bucureştiul meu aparţine altor timpuri. Aş putea completa ideea parafrazându-l pe Camil Petrescu: „Dorinţei mele de a trăi în abolsut i se opune o realitate absolută”. Numai că realitatea care-l dezamăgea pe amintitul scriitor interbelic avea o altă consistenţă, mai mult metaforică, de resort interior aflat într-un balans insesizabil cu socialul diferit; ceea ce ne traumatizează astăzi este cu totul altceva. Este o agresiune care vine din exterior iar balansul afectiv este deja perimat, atrofiat, şi prins pe ruina unui trup convulsiv.

Oraşul meu suferă de confruntări recurente, fermentate în drojdia socială a secolului al XVIII-lea, amalgam care a explodat demografic în funcţii decizionale cu ajutorul partidului muncitoresc. Între anii 1950 şi 1955 se trăia într-un paradox grotesc: oraşul păstra încă vie atmosfera arhitecturală şi chiar afectivă a unui oraş european, în care respira deja un virus cancerigen. Oamenii rafinaţi au fost alungaţi din stradă şi chiar din casele lor, în lagăre de muncă forţată sau prin celule reci, întunecate, aducătoare de moarte. Frica a malformat caractere, preocupări şi mentalităţi pe osatura lozincilor proletare. Pe bulevardele spaţioase încă la începutul anilor ’60, pe unde vedeai odinioară bucureştenii la costum şi pălărie chiar şi în verile toride, au apărut noile creaturi matriţate după calapod proletcultist, „cincisutiştii”, în sandale proletare, şepci cu cozoroc şi mersul acela infatuat de om al muncii, stăpân pe situaţie, cum vezi şi astăzi vreun bulibaşă cortar, cotizând la partid pentru a-şi proteja interesele şi clienţii. Începutul se află acolo, în anii 1945-1947. Oraşul meu a murit atunci. El pare a fi o „biserică neagră” baconskiană, populată de cadavre însufleţite.

Flegme, urlături, putori de nespălare chiar şi la orele dimineţii, deşi apa caldă este o cucerire cotidiană a periferiilor, încă din anii ’70; o lume nevropată pentru un loc pe scaun sau pentru a răcni la cea mai mică apropiere în aglomeraţie; trimiteri suculente la orice atingere a privirilor; indiferenţă faţă de neputinţele celor slabi sau fragili.

Bucureştiul este sabotat de însăşi fauna care îi colcăie prin măruntaie, o faună care demografic este predominantă şi numeric, dar şi în funcţii decizionale. Într-un astfel de pustiu uman se simte şi deşertul cultural, spiritual, afectiv. Popii cer cu indolenţă bani pentru orice bunăvoinţă pe care, chipurile, harul cu care i-a învestit mai-marele lor le este conferit pe viaţă. Aceşti popi la mijlocul secolului al XIX-lea au torpilat populaţia mahalalelor îndemnând-o la acte agresive împotriva celor care se îmbrăcau evropeneşte iar bietele cucoane mai modern asezonate vestimentar erau alergate pe uliţele oraşului de mahalagii instigaţi de vreun popă cu iz de arlechin divin. Aşa au fost distruse primele monumente ridicate în timpul revoluţiei de la 1848; au fost arse primele cărţi străine traduse în valahă; erau aruncate blesteme asupra acelora care voiau să schimbe societatea, să lumineze prostimea pentru a nu mai fi ameţită de şmecherii oricărui sistem, sacru sau profan.

Devălmăşia sufletească valahă era pe cale să apună în anii ’30, sub ordonarea culturală a unei lumi aflate în osmoză culturală cu Occidentul. Erau, adevărat, şi negustori cobiliţari, dar şi eleganţe discrete în forfota oraşului.

În oraşul meu, arhitecta de la primăria de sector te amână pâna la conştientizarea şpăgii pe când altul construieşte relaxat fără avize, nestingherit; funcţionarii te tratează adesea cu sictir, muncitorii angajaţi să-ţi lucreze casa dispar cu banii. Suntem în oraşul unde poţi deveni „şefu” cu doi lei oferiţi unui amărât; se trăieşte în improvizaţie, în perpetuul sentiment românesc al înnădelii; vieţile noastre se consumă într-un provizorat milenar unde oscilaţiile se simt numai în tonuri de agresivitate, indiferenţă, destin implacabil cu anticipare. Cam ştii cum vor trăi copiii tăi, în funcţie de treapta&casta socială pe&în care te afli.

Morbiditatea prostiei este fără antidot pe când ranchiuna şefuleţului loveşte devastator, nevropatic, în idealurile visătorilor.

Bucureştiul este asemenea unui penitenciar cultural, unde se cultivă sistematic opulenţa vulgară şi este anihilat caracterul altruist. Oraşul este o mare răspântie unde rezistă doar oportunistul, indolentul, nesimţitul, infatuatul, schizofrenicul simulant al normalităţii, ranchiunosul, prostul agresiv; în realitate fiinţe inadaptabile, temătoare dacă nu fricoase, lipsite de creativitate socială şi care şi-au dezvoltat o cangrenă cu ajutorul căreia atacă, stigmatizează, distruge, elimină.

Oraşul este doar ceea ce oamenii gândesc despre el şi înfăptuiesc în interiorul lui. Mulţi se prefac că nu simt, nu văd, nu aud, dar sunt torpilaţi de fauna inadaptaţilor sociali. Agresivitatea este singurul mijloc de a parveni, nu inteligenţa, creativitatea, originalitatea. „Muşchii mei” reprezintă revelaţia oricărui anonim dornic de publicitate şi toată această faună se confruntă cu propriile neputinţe, se zvârcoleşte nerăbdătoare să obţină totul pe nimic, îşi elimină fără remuşcări adversarii, prietenii, părinţii…

Supravieţuim într-o uriaşă „biserică neagră” în al cărei cimitir, „cadavrele neîngropate la timp” de istorie sau împrejurări au început să întinerească. Asemenea basmului „tinereţe fără bătrâneţe”…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Adrian Majuru 530 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.