Organizare de tip mafiot

Majoritatea relaţiilor din societatea românească, cu întâietate şi decisiv cele personale, curente, sunt tot mai viciate de atât de bizarele rânduieli publice. Sub marele halou al sistemului şi-au făcut loc, cum numai în comunism sau nazism a fost posibil, nenumărate dregătorii şi dregători, revendicând o autoritate tipică pentru stabilitatea şi legitimitatea mafiei.

Cum ruptura de totalitarism nu s-a produs cu adevărat în România, întreaga ideologie şi arhitectonică administrativă se clădeşte, în continuare, pe mentalitatea anterioară conservată cu maximă acribie.

Mediocritatea a fost repusă cu asupra de măsură în drepturi, printr-o retribuţie consistentă acompaniată de tot felul de tinichele oficiale, devenind sursa inepuizabilă de supravieţuire a tuturor compartimentelor sistemului public.

Reacţiile, foarte puţine, faţă de această stare de fapt au venit doar pe fondul luptei pentru putere, nu din considerente morale, cum ar fi fost normal. Au trecut, iată, zeci de ani în care lucrurile s-au amestecat într-un trucaj incredibil, nimic nu mai poate fi separat pentru a fi punct de sprijin. România se află sub presiunea unor noi ministere ale adevărului, banii publici fiind folosiţi făţiş împotriva libertăţii.

Cultura românească, prin persoane bine exersate, cât şi prin unele dintre instituţiile inventate de comunişti pentru a o controla şi dirija, a fost reorientată spre trecut, îngheţată, glorificând ceea ce ar fi trebuit să constituie o punere în discuţie cu efecte majore. Conflicte personale consumate cu multe decenii în urmă au revenit sub diverse forme, încercând a se substitui tematicii democraţiei.

Personaje imposibil de regăsit într-o ordine firească a spiritului au revenit la vechi şi detestabile metehne politicianiste, subordând, graţie sistemului, totul în jurul lor. Cu un areal format din majordomi, clonaţi pe bandă rulantă, fabricaţi de un sistem identic celui comunist de la care au obţinut tot ceea ce poate visa cineva, cultura românească de astăzi se vede obligată să susţină toate surogatele posibile spre a nu fi trecută în clandestinitate.

Separarea totală şi neîntârziată, asumând riscuri posibile, faţă de formulele totalitare reprezintă singura modalitate de constituire a unui mediu cultural deschis. Tot mai invocata implicare a statului în sprijinirea culturii, de persoane interesate în manipularea mediului cultural, implicate în gestionarea frauduloasă a unor fonduri uriaşe, nu este decât încă o deturnare a normalităţii. Fără o legislaţie democratică în sprijinul culturii scrise, a teatrului, artelor vizuale, muzicii, separată de o lege generală a sponsorizării, mulţi amatori de vizibilitate publică se vor arăta salvatori ai mediului cultural. În principal, aceştia fac un mare rău, menţinând iluzia statului binefăcător, cu ei, se-nţelege, în fruntea tuturor ostilităţilor. Desigur, avantajele pe care le au, împreună cu grupurile de presiune, sunt imense, de-a deptul scandaloase.

ICR-ul este una dintre instituţiile mult supralicitate ca importanţă şi valoare, un adevărat minister de război al unora împotriva altora. Legitimitatea pe care o are acest tip de instituţie, lipsită de transparenţă, trezeşte nelinişte pentru prezentul şi viitorul democraţiei, al culturii. Singurul care i-a dat strălucire şi coerenţă a fost H.-R. Patapievici, dar într-o conjunctură de nereeditat, contestabilă. Aşteptările de la ICR sunt exagerate, cultura românească are nevoie de un alt tip de infrastructură legală, microsistemică, şi de un alt tip de abordare publică. ICR-ul trebuie să fie una dintre instituţiile româneşti care să faciliteze schimburi culturale, relaţii, însă nu o instanţă cum fatalmente inerţia momentului o propune prin voci interesate şi descalificante. Situaţia ICR-ului este caracteristică multor societăţi de reprezentare care au fost confiscate de tot felul de structuri şi personaje, unul mai dubios decât altul, după modelul politic general. Nu ICR-ul ar trebui să fie preocuparea, ci reformarea imediată a acestuia pe fondul descentralizării.

Reforma, care va trebui să implementeze un alt mod de funcţionare a instituţiilor, total diferit, nu poate ocoli cultura. Consolidarea aceluiaşi sistem autarhic, piramidal, nu mai poate fi sub nici o formă adus în discuţie. Dacă unele instituţii cer insistent monopol, fiind creaţia acestuia, ele se situează împotriva statului de drept şi vor trebui tratate ca atare în raportul cu statul. Şi nu numai. Nu e greu
de anticipat autodizolvarea multor formule de organizare contrare statului de drept, care au luat amploare, făcând deja victime. Plasarea oficială a culturii în angrenajul schemelor securisto-totalitare, cum s-a întâmplat în ultimii ani, a făcut loc unui climat degradant.

O minimă analiză a entităţilor cu indiscutabile pretenţii monopoliste arată că ne aflăm în acelaşi regim regim totalitar securist a cărui cosmetizare amplifică decăderea. Justiţia, Ministerul Culturii vor trebui să reacţioneze la încălcarea principiilor constituţionale. E greu de înţeles cum pot instanţele accepta Statute de funcţionare care încalcă drepturi elementare, declarându-le valabile. Conflictul de interese s-a instalat, implicit, printr-un tip de huliganism veritabil în mediul cultural. Situaţia generală din România este egal dezastruoasă, accentuată şi de faptul că oamenii de cultură au ajuns în situaţia dramatică de subordonaţi, precum victimele traficului de persoane, unor structuri legalizate care le limitează alarmant drepturile şi libertăţile.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.