Păcate şi răscumpărări, dragoste şi ură, viaţă şi moarte

„Câteva dintre cele mai bune scrieri ale mele sunt despre oameni adevăraţi – nefericiţi, distruşi, îngroziţi. N-am inventat. Şi eu sunt tot aşa. Sunt o fiinţă complicată, ca fiecare dintre noi, cu o mulţime de contradicţii”, declara drmaturgul şi scenaristul Tony Kushner, distins cu “Premiul Pulitzer pentru dramă”, şi cu “Premiul Tony pentru cea mai bună piesă de teatru” în 1993, pentru piesa sa “Angels in America: A Gay Fantasia on National Themes”.

“Îngeri în America”, dipticul format din “Sfârşitul lumii e aproape” şi “Perestroika”, a fost pus în scenă la Teatrul “Metropolis”, în versiune integrală, de regizorul Victor Ioan Frunză, cele două părţi fiind jucate în două seri consecutiv.

Un spectacol consistent, solicitant prin emoţia degajată, prin stilul teatral mai puţin obişnuit pentru spectatorul român.

Textul piesei, a cărei acţiune se petrece în 1985-1986, are o încărcătură socială, politică şi culturală din multe puncte de vedere lipsită de actualitate pentru spectatorul de astăzi. Homosexualitatea – tema centrală a piesei – SIDA, discriminările rasiale şi religioase au fost în mare măsură depăşite în societăţile democratice contemporane, atât cea americană, cât şi cele occidental-europene.

Regizorul Victor Ioan Frunză accentuează latura identitară şi religioasă, căutările spirituale ale unor oameni marcaţi de morala curentă şi de un continuu sentiment al vinovăţiei, asumat sau nu. Şi o face cu brio, recurgând şi la mijloace multimedia, ca în cazul panoului de afişaj electronic din fudalul scenei, pe care “curg” ştiri de ultima oră, plasând spectatorul în atmosfera epocii, prin efecte luministice, prin desfăşurarea concomitentă a două scene complementare, prin încercarea de a implica publicul în spectacol, actorii coborând, în a doua parte, în sală sau rostindu-şi replicile în faţa cortinei, şi, mai ales, prin felul în care conduce jocul actorilor.

„Este o piesă religioasă, despre un Dumnezeu care e dorit, dar care a întors spatele omenirii, pentru că a văzut mult prea mult rău în jur, iar îngerii lui Dumnezeu coboară pe pământ în căutarea unui nou Mesia. Or, acest Mesia este un Mesia atipic, îl găsim acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin, după clişeele noastre, şi ăsta e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le descoperi în text. Dincolo de problematica socială a minorităţilor, a orientărilor sexuale, e o piesă în care, paradoxal, cei care ar fi trebuit să creadă în îngeri nu-i văd, iar proscrişii, cei despre care te-ai gândi că nu pot să acceadă în zona asta, sunt cei care cred în existenţa lor”, explica regizorul.

Demersul său este susţinut cu măiestrie de scenografia Adrianei Grand. De la “sala de aşteptare” din deschidere, cu tânăraghemuită pe un scaun cu un aparat de radio în braţe, la sicriul din prima şi din ultima scenă, de la desenele create sub ochii spectatorilor de tânăra Harper şi apoi şi de soţul ei la cuvântul “Minciună” care rămîne tot timpul în fundal, de la ambientul rezervei de spital la Diorama mormonilor, fiecare imagine scenografică este o metaforă care susţine jocul actorilor, interacţionaeză cu ei, oferă datele deplasării în timp şi în spaţiu presupuse de acţiune. Costumele completează latura vizuală a spectacolului. Personalitatea fiecărui personaj este accentuată sau completată de veşminte. Eleganţa căutată a influentului şi coruptului avocatRoy Marcus Cohn, simplitatea rochiilor lui Harper Pitt, tânăra cu un soţ homosexual,frântă de încercările existenţei, în prima parte, devenind în final un fel de Marily Monroe, cu ţinuta adecvată, costumaţia cu sugestii de cochetărie feminină a lui Norman Arriaga, alias Belize, pledurile şi şalurile stilistului Prior, descendent al unei vechi şi bizare familii, bolnav de SIDA devin accesorii ale individualităţii lor. Turul de forţă, îl constituie însă costumul bătrânului bolşevic, cu protezele la vedere, şi cel al Îngerului, din a doua parte a reprezentaţiei.

Dar, forţa spectacolului rezidă, în primul rând, în jocul celor opt actori pe care Victor Ioan Frunză i-a ales pentru numeroasele personaje ale piesei. Fiecare dintre ei oferă un adevărat recital, indiferent de ponderea persoanjului în economia acţiunii. În rolul lui Prior, eroul central al dramei, actorul George Costin, remarcat, de altfel, şi într-o altă creaţie a lui Victor Ioan Frunză, “Cântăreaţa cheală & Lecţia”, de Eugen Ionescu, unde era”Profesorul”, reuşeşte o interpretare remarcabilă prin mobilitatea trecerii de la o situaţie la alta, prin sinceritatea jocului, prin adecvarea mimicii şi gesturilor la fiecare moment al existenţei bolnavului condamnat, de la revoltă la durerea părăsirii de către partenerul său, de la luciditate la delirul provocat de boală, de la deznădejde la aparenta victorie din final. Este poate rolul cel mai dificil din spectacol.

Partenerul său, Louis, beneficiază şi el de un joc foarte nuanţat al tânărului Adrian Nicolae. Prins între dragostea pentru Prior şi incapacitatea de a suporta convieţuirea cu bolnavul, între dorinţa relaţiilor de o seară şi sentimentul vinovăţiei, între tinereţea brutală şi nevoia de înţelegere şi de absolvire a propriei persoane, actorul realizează câteva scene de mare dificultate, cum ar fi dialogul cu Belize, într-un bar neînsemnat, în care temei relaţiei de cuplu i se adaugă cea a discriminării rasiale. Textul dificil se combină cu mimica şi cu aburii alcoolului, aparenţa nevoii intelectuale de înţelegere cu substratul remuşcării, într-o redare de notabilă autenticitate.Auteticitate dovedită şi în Louis Ironson, secretar la Tribunalul din Brooklyn, jucând o adevărată scenă a seducţiei cu Joe Pitt, cel care abia îşi asumase homosexualitatea,în rolul mai puţin substanţial, metaforic, al lui Orin, fiul mormon din Diorama sau în cel al lui Sarah Ironsohn, bunica lui Louis.

În rolul complex, cerând un mare efort şi prin prezenţa continuă în scenă, Cristina Răduţă Bobic îmbină exprimarea verbală cu cea plastică, dovedeşte o incredibilă fineţe în aspectele diverse ale personajului, de la teama de lume şi plimbările imaginare la tristeţea relaţiei neîmplinite cu soţul ei, de la delirul de una singură la suprarealistul moment al întâlnirii cu celălalt delir, al lui Prior, de la traumatizanta nevoie de dragoste la demonstrativa împlinire, reală sau nu, în orice caz exhibată din final.

Solicitant şi ca replică şi ca rezistenţă fizică este Îngerul, întrupat de Nicoleta Hâncu, prezentă şi părtaşă la delirul lui Prior, înger al morţii, dar şi al vieţii, metaforă a aspiraţiei către spiritualitate şi sacru.

Unui alt personaj complex, avocatul Joe Pitt, prins în târzia descoperire a propriei bisexualităţi, mormanul căsătorit cu Harper cea aflată pe graniţa subţire dintre normalitate şi psihoză, sfâşiat între credinţele sectei sale şi dragostea pentru Louis, îi dă viaţă Alexandru Ion, cu o subtilitate a mijloacelor actoriceşti exemplară.

Fie că este Domnul Minciuni, imaginat de Harper, Caleb, fiul mormon, sau Belize, Sorin Miron practică un joc convingător. Rolul important este Norman Arriagga, zis Belize, homosexualul cu caracteristici pregnant feminine, cu mişcări şi apariţii pline de graţie şi eleganţă (nu sunt de omis nici tocurile extravagante ale cizmelor), cu păreri clare privind relaţiile dintre minorităţile de toate felurile, cu gesturi precise şi păreri la fel de explicite faţă Roy Cohn, devenit pacient, bolnav de SIDA, a cărui infirmieră este.

Am lăsat la sfârşit cei doi artişti mai maturi din distribuţie, George Ivaşcu şi Virginia Mirea, care realizează, fiecare în parte, un tur de forţă.

Avocat de succes, corupt, imoral, obişnuit să rezolve cu un telefon până şi la Casa Albă problemele ivite, evreul homosexual Roy Cohn se îmbolnăveşte de SIDA. Este un personaj odios, care se laudă cu obţinerea pedepsei cu moartea în cazul lui Ethel Rosenberg, acuzată de spionaj pentru Uniunea Sovietică, care îi expune cu cinism emulului său, Joe Pitt, condiţiile parvenirii, care aliază eleganţa vestimentară cu vulgaritatea expresiilor. Descoperirea bolii îi provoacă o imensă furie pentru că îi compromite statutlui social şi profesional. O neagă, acceptă s-o numească cancer, îşi strigă revolta în momentele de luciditate şi în cele de delir de pe patul clinicii cu violenţă, incapabil să accepte că banii şi cele mai noi medicamente, oţinute prin relaţii nu pot învinge boala. Profunzimea răului se relevă în delirul bântuit de fantoma lui Ethel Rosenberg, în brutalitatea cu care îşi tratează asistenta, Belize, în furia cu care îşi apără imoralitatea. George Ivaşcu este când onctuos, când profesoral, când brusc şi vulgar, când vulnerabil, cu o capacitate uimitoare de expresie. Este, poate, cel mai bun rol al actorului de până acum.

Rabinul Isidor Chelmewitz, de la Căminul Evreiesc de Bătrâni din Bronx, Aleksii Antedilluvianovich Prelapsarianov, cel mai bătrân bolşevic în viaţă, Hannah Pitt, mama lui Joe, Ethel Rosenberg,Doctorul Henry. Toţi apar pe scenă graţie Virginei Mirea. Şi fiecare are personalitate distinctă, un ton propriu, o specificitate a “regnului” căruia îi aparţine în ţesătura dramatică. De la rabinul sec şi rigid din prima scenă (înmormântrea bunicii lui Louis), la monologul nostalgic şi acuzator al bolşevicului care a participat la instaurarea sovietelor, de la siguranţa de sine, colorată de zâmbetul revanşei, al defunctei Ethel bântuind delirul lui Roy Cohn, la deruta, încercarea de a înţelege şi acceptarea mamei mormone a lui Joe şi până la reapariţia ca rabin din final, Virginia Mirea dezvoltă o luxuriantă paletă de mijloace de expresie. Ţinuta, vocea, gestica, mimica, ţinute toate în registrul sobru, dau carne personajelor şi fac dovada unei mari actriţe.

Prezentat drept “un basm postindustrial despre diferenţe, despre tabu-uri, dar mai ales despre Îngerii coborâţi din mistica urbană a intoleranţei. Ei descind din revolta Stonewall si se regăsesc în tinerii violenţi, dar, paradoxal, atât de fragili ai tendinţei Emo, ai mişcării Occupy sau New Age. Niste băieţi şi nişte fete care nu pot plânge deşi trăiesc cu lacrima în gât”,spectacolul lui Victor Ioan Frunză este unul de excepţie.

Cele două părţi ale lui, în pofida continuităţii care obligă la vizionarea ambelor spectacole, au ritmuri şi mijloace dramaturgice şi scenice diferite. “Sfârşitul lumii e aproape” captivează spectatorul prin forţa emoţională, prin derularea alertă de situaţii şi personaje, prin plaja largă de situaţii pe care le propune. În “Perestroika”, ritmul devine mai lent, numărul mare de monologuri, aproape eseuri socio-politice şi religioase, capătă o alură tezistă şididactică pentru spectatorul cotemporan, reducând impactul asupra publicului, în pofida exitenţei unor momente emoţionante. Iar încercarea de interactivitate are un rezultat relativ.

“Îngeri în America” este, în pofida acestor diferenţe dintre părţi, un spectacol de larg suflu teatral. Chiar dacă textul nu mai prezintă noutăţi în prezent, ştiinţa regizorului, jocul excepţional al întregii echipe de actori şi obligarea, totuşi, a spectatorului de a reitera intoleranţe de diverse tipuri îl recomandă ca pe una dintre realizările scenice excepţionale.

“ SFÂRȘITUL LUMII E APROAPE “

Înmormântarea lui Sarah, bunica lui Louis la care acesta participă alături de iubitul său Prior și de un rabin (Virginia Mirea), este scena – prolog cu scopul sugerării tematicii acțiunii, ingenios susținută scenografic. Scenografic și regizoral, finalul este spectaculos prin intervenția “îngerului” dublată de un lung monolog susținut de Prior, eroul principal. Dar… este artificial ca imagine, exagerat. Rămâne ca o predică lipsită de emoție. Finalul primei părți sugerează și posibilitatea trecerii în neființă a celor bolnavi de SIDA, Prior și Roy Cohn, dar în “Perestroika” suferința lor va continua. Scenografia Adrianei Grand susține în amănunt imaginea teatrală, atât prin decor și costume, cu măsură plasând accente metaforice.

Publicat de Ileana Lucaciu la 22:58

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.