Datele oferite de statistica europeană plasează România la aproape toţi indicatorii sociali şi economici pe o poziţie jenantă la coada Europei.
E cazul să ne întrebăm de ce?
Frecvent circulă explicaţia: pentru că aşa sunt românii. Eu sunt bucuros că sunt român. Și bune şi mai puţin bune. Dar au fost momente istorice în care noi românii am dovedit că atunci când am avut şanse sau confruntaţi cu momente critice am fost la înălţime. Ca sociolog sunt jenat să se tot dea vina pe românii de la Decebal şi Traian.
Pentru a înţelege ce s-a întâmplat în ultimii 26 ani cred că trebuie să căutăm explicaţia în modul în care a fost concepută tranziţia României.
La o analiză mai atentă constatăm un lucru surprinzător. Viziunea factorilor politici actuali este fundată pe un model de societate preluat din teoria economică clasică de la mijlocul secolului XIX, amplu dezvoltată în direcţia paradigmei comuniste de Marx. Treptat, în mintea mea s-a conturat ideea că tranziţia în România s-a bazat pe ceea ce eu numesc paradigma lui Marx fără comunism.
Unde a avut Marx dreptate şi unde nu
În opera impresionantă a lui Marx, Capitalul, găsim o expunere clasică a economiei capitaliste de piaţă.
Modelul clasic al economiei capitaliste de piaţă este schematic următorul: economia este compusă din proprietari de capital care organizează producţia pentru obţinerea profitului; competiţia pe piaţă asigură profitul şi este factorul generator al creşterii economice. Întreaga economie este reglată de mecanismele pieţei.
Economia de piaţă a devenit mondială, dincolo de graniţele naţionale. Aproape două secole în urmă, Marx formula o concluzie netă: naţiunile vor dispare rapid în faţa mondializării. Interesele naţionale pot interveni, dar ele contravin procesului economiei mondializate. Ele dispar în faţa intereselor capitalismului mondial. Naţiunile au devenit mai mult o frână. Marx acorda naţiunii doar o importanţă marginală.
Conflictele sociale structurale s-au mondializat şi ele: lupta de clasă între capitaliştii de pretutindeni şi proletarii de pretutindeni. Manifestul comunist avea pe frontonul său ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă”. Capitalismul devenise o clasă mondială şi schimbarea puterii sale nu putea fi decât mondială. Revoluţia comunistă nu va fi naţională, ci internaţională. Orice revoluţie într-o ţară inevitabil ar fi înăbuşită prin intervenţia capitalismului mondial. Revoluţia va începe din ţările capitaliste dezvoltate, dar se va extinde rapid pe tot globul. Partidul comunist, care exprima interesele proletariatului mondial, s-a constituit la mijlocul secolului XIX ca un partid internaţional, nu naţional: internaţionala comunistă.
Din acest model, Marx a derivat o predicţie asupra viitorului omenirii: revoluţia comunistă mondială va instaura o nouă societate, societatea comunistă, care va fi de la început mondială, nu naţională.
Reconsiderat din perspectiva actuală, Marx a făcut trei erori pline de consecinţe.
O mondializare economică şi politică ”goală”, fără naţiuni. Rolul naţiunilor nu urma să scadă.
Lupta de clasă se va ascuţii ducând inevitabil la o revoluţie comunistă mondială.
Statul naţional va deveni tot mai accentuat un instrument de opresiune socială (”stat burghez”).
Ce a probat istoria?
Predicţiile lui Marx au fost infirmate.
Creşterea economiei capitaliste nu a avut loc prin diminuarea rapidă a rolului naţiunilor. Dimpotrivă, secolul XX a fost secolul exploziei naţiunilor. Creşterea economică capitalistă nu a fost frânată de cadrele naţionale, ci a fost susţinută de acestea. Pe fondul unei economii mondializate, interesele economice naţionale sunt promovate nu numai cu puterea economică, dar şi cu mijloacele politice. Conceptul de imperialism (dominarea naţiunilor puternice economic şi politic) nu îl găsim în viziunea lui Marx, ci mai târziu, la începutul secolului XX. Rezultatul a fost o economie capitalistă mondializată, pe fondul căruia s-a coagulat controlul politic al naţiunilor puternice.
Conflictul social nu s-a mondializat, ci s-a internalizat, în interiorul naţiunilor. În cadrele naţionale s-au desfăşurat conflictele sociale şi aici s-au adoptat soluţii.
Societatea mijlocului secolului XIX era în pragul exploziilor sociale. Dar conflictul social nu s-a acutizat, cum a argumentat Marx, ci a evoluat într-o direcţie nedistructivă: nu revoluţie, ci negociere şi chiar parteneriat pentru promovarea interesului local şi naţional comun.
Proletariatul nu s-a organizat într-un partid politic care să promoveze revoluţia comunistă mondială, ci mai degrabă în sindicate care au negociat cu patronatul condiţii mai bune de muncă. La început, mişcarea comunistă internaţională a considerat sindicatele ca trădătoare ale clasei muncitoare.
Marx a considerat că explozia capitalismului se fundează pe sărăcirea progresivă a proletariatului. Capitalism s-a dezvoltat iniţial fără ”societate” şi împotriva ei. În acest context, era firesc ca Marx să considere că statul este unul opresiv, un instrument al menţinerii capitalismului împotriva protestelor sociale.
Intrat într-o nouă fază, capitalismul a realizat că dezvoltarea economică nu mai poate fi sustenabilă fără comunitate, chiar împotriva ei. Societatea a devenit un factor important de luat în considerare. Nu mai este posibil un capitalism fără societate, dezvoltat pe o comunitate sărăcită. S-a produs o reformă profundă a societăţii capitaliste în mod special prin reconsiderarea importanţei comunităţii sociale.
Statul, cu siguranţă, a fost şi un instrument de control social, dar a devenit şi un arbitru al conflictului social. Negocierea a fost inevitabil completată cu adoptarea principiului parteneriatului: capitalul şi munca au un interes comun, dezvoltarea economiei locale şi naţionale. Statul burghez, opresiv s-a transformat într-un ”stat social”, mai târziu numit chiar ”stat al bunăstării”, cu misiunea de a promova interesul naţional. În acest context, valoarea interesului naţional a prins substanţă.
Dacă Marx considera că în perspectivă statul va dispare, în secolul XX statele s-au dezvoltat rapid, multiplicându-şi funcţiile. În Europa bugetele care susţin funcţionarea statelor au crescut rapid, apropiindu-se de 50% din PIB, uneori chiar mai mult.
Rolul cheie în reforma societăţii capitaliste a fost statul. Și statul a fost instrumentul principal al societăţii naţionale. Spre sfârşitul secolului XIX, statul a dezvoltat rapid funcţii sociale. Funcţia socială care s-a dezvoltat rapid a fost educaţia. Ca instrument al coagulării naţiunii s-au dezvoltat funcţiilor culturale ale statului: promovarea limbii, culturii naţionale şi istoria naţiunii. O adevărată revoluţie publică: constituirea sistemului de asigurări sociale, sistemul de pensii. S-a adăugat rapid sistemul public de sănătate şi de asistenţă socială.
Dezvoltarea lumii moderne s-a făcut prin depărtarea de predicţiile făcute de Marx.
Care este politica românească a tranziţiei ?
Un mondialism ”gol”, fără naţiune. O politică de integrare rapidă în economia mondială, dar la marginea săracă a acesteia, cu ignorarea interesului naţional.
Însăşi idea de naţiune a fost suspectată de a ascunde o mentalitate comunistă. Chiar menţionarea interesului naţional este taxată ca ”naţionalism extremist”. Politica economică a fost dominată nu de susţinerea creşterii economiei româneşti, ci de privatizarea ”oricum” şi ”orcui”, de preferinţă ”investitorului străin”; privatizarea prin distrugerea capacităţilor existente, nu valorificarea lor. Dacă cineva ar atrage atenţia că nu trebuie să vindem oricum şi oricui resursele naţionale este blamată cu eticheta infamantă ”iarăşi, nu ne vindem ţara ?”. Deci integrarea în economia mondială se face prin vinderea resurselor naturale şi acumulate istoric. Zilele trecute, la televizor s-a discutat dacă nu ar trebui să fim mai prudenţi când vindem aeroportul Otopeni. O doamnă parlamentar a sărit indignată: ”ce, iar sloganul nu ne vindem ţara?”.
O politică a statului mic. În contextul European al statelor cu ample funcţii sociale, politica tranziţiei româneşti a fost dominată de efortul de a menţine statul românesc la nivelul cel mai mic posibil, dacă nu chiar desfiinţarea lui treptată. Și datele arată că acum, la sfârşitul tranziţiei, statul român este cel mai restrâns, comparativ cu celelalte state europene.
Abandonarea statului responsabil social. Locurile de muncă s-au redus la jumătate în primii ani ai tranziţiei, de la 8,4 milioane, la în jur de 4,5 milioane. De două decenii numărul locurilor de muncă salariale nu depăşeşte 5 milioane. Partidele politice au considerat că nu e responsabilitatea lor să crească locurile de muncă. Politica salarială este dominată de politica salariului mic. Rezultatul cumulat a fost o sărăcire masivă, aproape 40% din populaţie, cea mai ridicată din Europa.
Deci un marxism fără comunism ? Da, o mondializare goală, fără naţiune şi chiar împotriva naţiunii, o mondializare globală pe spatele sărăcirii populaţiei, o mondializare globală cu o politică de disoluţie a statului.
Articol preluat de pe site-ul România socială.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.