Vineri, John Kerry și Serghei Lavrov s-au întâlnit într-un hotel luxos de pe malul lacului Geneva pentru a găsi o cale de a coopera în războiul din Siria care să ducă în cele din urmă la o tranziție politică la Damasc, după un conflict ce a făcut până acum cel puțin 300.000 de victime.
”Nu vreau să stric atmosfera înainte de negocieri”, a spus ministrul rus de Externe, întrebat despre piedicile din calea unui acord de încetare a focului in Siria. Într-adevăr, atmosfera se poate tensiona ușor, mai cu seamă că, scrie The Wall Street Journal, o parte dintre înalții oficali din CIA și Pentagon nu sunt de acord cu concesiile la care e pregătit șeful diplomației SUA: cooperare cu Rusia în lupta împotriva Frontului al-Nusra, fosta filiala a al-Qaeda în Siria și reducerea izolării internaționale a Rusiei, în schimbul reducerii loviturilor aeriene ruse asupra rebelilor susținuți de SUA.
Un război mare purtat prin mici interpuși
În timp ce Kerry și Lavrov discutau la Geneva, toate părțile beligerante din Siria se temeau că vor fi ”trădate”. Aceasta pentru că nu există tabără din razboiul sirian care să nu fie susținută de un mare actor extern: SUA îi susțin pe rebelii anti-Assad, Rusia susține regimul de la Damasc, la fel o face Iranul și gruparea Hezbollah pe care o finanțează, Statul Islamic a beneficiat din plin de ochii închiși ai serviciilor secrete turce și nu numai, kurzii s-au bucurat de susținerea SUA și apoi a Rusiei, taberele anti-Assad au primit sprijin logistic de la monarhiile din Golf.
Această complexitate a devenit și mai mare în momentul în care armata turcă a intrat în teritoriile siriene controlate de kurzi la granița cu Turcia și s-a alăturat rebelilor anti-Assad, pe 24 august. Este prima operațiune militară terestră cu adevărat importantă a armatei turce în Siria de la izbucnirea războiului, în 2011. Iar ținta majoră nu este Statul Islamic, așa cum este prezentată oficial, ci forțele kurde și statul embrionar pe care l-au creat – Kurdistanul Sirian.
Liderii kurzi și-au îndreptat privirea către Statele Unite, însă avertismentul secretarului de Stat Kerry a fost fără echivoc. Dacă milițiile kurde siriene (Unitățile de Protecție ale Poporului, forțele paramilitare ale Partidul Uniunea Democratică, al kurzilor sirieni, la rândul lui ramură a PKK) nu se vor retrage la est de Eufrat, SUA nu le va mai sprijini. Pentru simplii luptători kurzi, mesajul Wshingtonului este nedrept – milițiile kurde au fost coloana vertebrală a forțelor care au luptat împotriva Statului Islamic în Siria și în Irak, prețul plătit de kurzi a fost cel mai mare, iar până și Forțele Democratice Siriene (rebelii ce vor o republică laică în Siria) ce au primit ”binecuvântarea SUA” sunt dominate clar de kurzi și cuprind în mod simbolic alte etnii, doar pentru ca această inițiativă a Washingtonului să nu supere Turcia. Având în vedere acestea, de ce kurzii trebuie să plătească cu sânge pentru tensiunile dintre Turcia și SUA?, se pot întreba liderii milițiilor kurde. Și, mai mult, de ce ar mai lupta kurzii împotriva Statului Islamic dacă interesele lor au fost trădate?
Pe de altă parte, liderii kurzi au avut grijă să își creeze marje de negociere și pentru perioada în care Statul Islamic va fi istorie, zile care se apropie. Un stat kurd de facto este aproape o certitudine. Aceasta pentru că Turcia poate opri extinderea kurzilor la vest de Eufrat, însă la est de fluviu kurzii și-au constituit un fief foarte puternic încă din 2012, atunci când armata siriană s-a retras de aici.
În plus, kurzii au un aliat în Rusia lui Vladimir Putin. Este o relație care a evoluat mult în perioada de conflict economico-diplomatic de jumătate de an dintre Turcia si Rusia, o alianță care continuă și în prezent. Rusia a demonstrat că are bune relații cu kurzii pentru că a reușit recent să medieze mai multe încetări locale ale focului între armata loialistă siriană și forțele kurde. Este o demonstrație de de forță a Moscovei, care arată că poate face în Siria ceea ce Washingtonul nu poate: să creeze sanctuare, să medieze încetări ale focului.
Dilemele lui Recep Erdogan
Astfel, președintele turc Recep Tayyip Erdogan nu se poate baza doar pe mesajul dur al Washingtonului transmis kurzilor. Cel mai probabil, liderul de la Ankara se întreabă dacă kurzii vor ține cont de avertismentul american și în schimbul căror concesii. Dacă SUA se vor opune dezideratuilui kurd al unui stat la granița Turciei, oare aceasta nu va veni în schimbul renunțării Ankarei la ideea extrădării clericului Fetullah Gulen din SUA și al judecării lui înTurcia pentru organizarea ”morală” a tentativei de puci din iulie? Dacă milițiile kurde vor accepta să se retragă la est de Eufrat, nu va fi asta în schimbul garantării unui stat kurd periculos pentru Turcia dincolo de această linie? Și, nu în ultimul rand, dacă Rusia va accepta ca Turcia să îi împingă pe kurzi din zonele ocupate in Siria, nu va fi asta moneda de schimb pentru ca Erdogan să susțină Rusia la negocierile cu SUA pentru ca Bashar al-Assad, dușmanul numărul unu al orgoliosului președinte turc, să rămână la putere pe durata tranziției? Mai mult, dacă Germania semnalează că nu ar mai dori să utilizeze bază aeriană de la Incirlik (după ce în 2015, pentru a exprima clar nemulțumirea față de regimul Erdogan Germania și SUA au anunțat ca retrag sistemele Patriot din Turcia), nu va însemna asta o presiune în plus pe negocierile pentru liberalizarea vizelor UE și chiar aderare? Ar fi concesii care ar costa scump Turcia în termeni de securitate, iar pe Erdogan în termeni electorali.
O supralicitare periculoasă a forțelor
Dincolo de aceste întrebări, avem două certitudini. Părțile implicate în războiul sirian s-au extins prea mult pe frontul militar și pe cel diplomatic. Această supralicitare a forței este aproape o regulă a conflictelor din Orientul Mijlociu, scrie The Independent. Așa a făcut Israelul în razboiul din Liban din 1982, încununat cu victorii militare, dar cu o înfrângere strategică pentru Israel – o influență și mai mare a Siriei în Liban. Așa au facut, spre exemplu, SUA în războiul din 2003 împotriva regimului lui Saddam Hussein. Iar supralicitarea propriei puteri este deseori sinonimă cu escaladarea conflictului.
Cea de-a doua certitudine este dispariția a ceea jihadiștii au proclamat ca fiind ”califat”. Statul Islamic își pierde atributul teritorial și pe cel militar. Puține sunt ecuațiile regionale în care se mai vorbește despre ”constanta” numită Stat Islamic. Paiațele ce au fost liderii acestei grupări au dat doar o lovitură de imagine, care, e drept, a creat un spectru al terorismului ce va hăitui Europa mult timp. În rest, jihadiștii autohtoni și ”luptătorii străini” care au venit din lumea civilizată nu au făcut decât să fie pioni într-o încleștare ce îi depășea ca miză și forță.
Odată redusă această paranoia jihadistă, Orientul Mijlociu va rămâne dominat de una mai veche, cea a ”trădării”: cine va vinde pe cine la masa celor mari? O spaimă justificată, care va hrăni conflictele și în perioada post-”califat”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.