Paşte luminat!

“Învierea lui Hristos – Întărirea Martirilor”

Anul acesta, Paştele este sărbătorit simultan de toţi creştinii, fie ei catolici, protestanţi sau ortodocşi, dimensiunea ecumenică a acestei mari sărbători fiind privită ca o speranţă de întreaga creştinătate.

Sărbătorim Învierea Mântuitorului luminaţi de bucuria iertării, de biruinţa veşnică a vieţii asupra morţii, în fiecare an însă, această fundamentală trăire pascală are ceva aparte, ce face din Sfintele Paşti un reper, un moment unic, la care, timp de un an apoi, ne raportăm multe dintre evenimentele vieţii. De multe ori, omul a întors spatele lui Dumnezeu, intrând în cea mai înfricoşătoare robie, cea a morţii spirituale, singurătatea lipsită de părtăşia iubirii cu Creatorul şi Mântuitorul vieţii. Sub acest semn se plasează şi Pastoralele de Paşti, adresate credincioşilor din România de Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi de Arhiepiscopul Mitropolit Romano-Catolic de la Bucureşti, Î.P.S. Ioan Robu.

Aşa cum afirmă în Pastorala sa de anul acesta Prea Fericitul Părinte Daniel, “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2014 ca fiind Anul omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii, precum şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, înţelegând că există o legătură duhovnicească adâncă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate, celebrată în Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire a acestora de către Biserică. În ambele se vede taina Crucii şi Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, Care dăruieşte lumii mântuire şi viaţă veşnică (…) În Biserica ortodoxă, când se sfinţeşte o biserică nouă, în piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar şi în Sfântul Antimis sunt depuse numai moaşte de martir, deoarece iubirea jertfelnică a martirilor seamănă cel mai mult cu iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce. Sfinţii Martiri sunt podoabă de mare preţ a Bisericii”.

Pastorala se încheie cu cuvintele: “Cu prilejul Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceţi, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, pace şi de bucurie”.

“Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului, Domnului Iisus, unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm sfintei Învieri lui Hristos. Că, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”, se spune în Utrenia Învierii din noaptea Sfintelor Paşti.

„Eloi, Eloi, lamma sabahtani!“

Cu bucatele la sfinţit, în Maramureş

După ce Iisus a fost vândut de Iuda şi prins, l-au dus înaintea Sinedriului, la marele preot Caiafa. Mai marii căutau mărturii mincinoase împotriva lui Iisus, iar preotul Caiafa l-a acuzat că se crede Dumnezeu. Mântuitorul i-a răspuns cu seninătate şi stăpânire divină de sine: „Vă spun că, de acum încolo, veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului“. Dintre toţi ucenicii lui Isus, numai Petru a îndrăznit să-l urmărească prin mulţime. Sinedriul a hotărât să-l predea pe Iisus dregătorului Pilat din Pont, care s-a spălat pe mâini, negăsindu-l vinovat cu nimic.

Domnului Hristos i-au pus în spate o cruce mare de lemn şi l-au biciuit, ducându-l la răstignire sub Golgota. Sub greutatea crucii şi a loviturilor, Iisus a căzut de multe ori. I-au dat să bea vin amestecat cu fiere. Execuţia lui Hristos a fost dură, în stil roman: biciuire, căratul lemnului, injuriile oamenilor. Răstignirea era o pedeapsă degradantă, menită să îl omoare pe vinovat prin foame şi sete dacă era puternic sau prin dureri cumplite. Chinurile au durat aproape trei ore, Iisus a strigat cu glas tare: „O, Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!“. O lume întreagă s-a asigurat de moartea Sa: Pilat, iudeii, soldaţii romani, iar paza mormântului sigilat a fost încredinţată duşmanilor săi. Isus a avut pe cruce, o clipă de disperare: „Eloi, Eloi, lamma sabahtani!“, a strigat. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“.

În ziua de duminică au venit la mormânt femeile mironosiţe, Maria, Maria Magdalena şi Salomeea. Când femeile au ajuns la mormânt, un înger a stat în faţa lor, drept şi strălucitor, pe piatra dată la o parte, şi le-a spus: „Nu vă temeţi, căci ştiu că voi îl căutaţi pe Isus care a fost răstignit: Nu este aici: A înviat”. Prin învierea sa din morţi, Iisus a arătat oamenilor că el este Domnul vieţii veşnice.

Motive diverse

Credincioşii catolici pornesc într-o procesiune religioasă simbolică, pe drumul străbătut de Hristos acum peste 2000 de ani şi se opresc în faţa icoanelor cu reprezentări ale celor 14 momente de pe Calea Crucii, cântând şi rugându-se. Un prilej, pentru credincioşii catolici, de a se pregăti spiritual de Înviere.

Ce-ar fi viaţa noastră fără iertarea, lumina, bucuria şi forţa spirituală pe care doar Învierea Domnului ni le-a adus şi continuă să ni le împărtăşească, mai ales în Duminica Sfintelor Paşti? Învierea ne ajută să realizăm, prin credinţă şi fapte de iubire, viaţa de comuniune cu Biserica şi cu semenii noştri. Ea ne împărtăşeşte sfinţenie, unitate şi iubire, iar uşa ei este poarta deschisă a Raiului prin Învierea lui Hristos.

În parabola Fiului risipitor, Mântuitorul ne vorbeşte în Sfânta Evanghelie despre recunoaşterea şi mărturisirea păcatelor, despre pocăinţă şi iertare. Aşadar, “prin Sfânta Taină a Spovedaniei, conştiinţa întunecată de povara păcatelor se curăţeşte, iar prin mijlocirea duhovnicului credincioşii primesc harul iertării pentru greşelile săvârşite.

Deniile din Postul Mare

Ouă încondeiate cu mărgele

Credincioşii au intrat în Postul mare de şase săptămâni.

Cuvântul Paşte vine din latinescul “Pascae” ori din evreiescul “Pessah”, simbolizând trecerea de la moarte la viaţă. Obiceiurile legate de această sfântă sărbătoare diferă de la ţară la ţară şi ţin în special de specificul gastronomic.

Ciclul pascal este cel mai lung din calendarul ţărănesc. Postul ortodox al Paştelui este aspru. Românii îl considerau ca o pădure întunecată, al cărei capăt nu se vede, dar dincolo de care se află lumina. În Săptămâna Mare, creştinii retrăiesc patimile Mântuitorului, participă la Denii şi la Prohodul Domnului. Se pregătesc pentru a cunoaşte în noaptea de sâmbătă spre duminică bucuria Învierii.

“Denia ca slujbă de dimineaţă săvârşită seara are ca scop transformarea întunericului serii în lumina liturgică, ca simbol al trecerii sufletului, prin rugăciune, pocăinţă şi postire, de la întunericul păcatului la lumina vieţuirii sfinte”, potrivit Evangheliei lui Hristos. În sfântul şi marele post al Paştilor, deniile sunt săvârşite în zilele de miercuri şi vineri seara, din săptămâna a cincea, precum şi în toată săptămâna sfintelor Patimi. Rânduiala slujbei Deniei care este săvârşită joi seara şi în care sunt citite cele 12 Evanghelii despre pătimirea Domnului este specifică Bisericii Ortodoxe Române. La Denia din Vinerea Marea, în biserica ortodoxă se cântă Prohodul Domnului, cântare care reprezintă încheierea unei adevărate drame care începe cu prinderea Mântuitorului şi se sfârşeşte cu Punerea lui în Mormânt”.

În Vinerea Mare nu se face nimic, credincioşii se duc la biserică pentru spovedanie.

Ou cu motive religioase

Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi toată curăţenia şi bucatele care se fac în bătătură. Sâmbăta Mare este socotită “a sâmbetelor împărăteasă şi doamnă”, “a praznicelor praznic” şi “sărbătoare a sărbătorilor”. Se pomenesc morţii, se curăţă izvoarele şi se fac ultimele pregătiri înaintea Învierii. Se zice că, în sâmbăta Paştilor, Dumnezeu a făcut din crucea pascăi toate florile, toate seminţele şi toate grânele. Se face păscuţă şi pentru vite, să aibă fruct şi să fie sănătoase tot anul. Cu noaptea Învierii începe Săptămâna Luminată, când porţile Raiului se deschid şi rămân deschise până la Înălţare. Acum, sufletele morţilor se întorc printre cei vii şi rămân pe pământ până la Rusalii. Lumânarea de la Înviere, aprinsă, este dusă acasă şi stinsă de grindă. În ziua de Paşte, în fiecare casă, spune tradiţia, există un vas curat cu apă, un ban, un ou roşu şi unul alb, în care toţi ai casei se spălau pe obraz să fie rumeni şi sănătoşi peste an. Creştinii mănâncă o bucăţică de anafură, spunând: „Hristos a înviat! Adevărat c-a-nviat!”, aşa cum a rostit preotul în biserică.

Ouăle roşii amintesc patimile Domnului. Se spune că, în clipa Învierii, toate ouăle din lume, chiar şi cele din cuibare, s-au înroşit. Aceste ouă colorate se numesc „merişoare“ (date de pomană, ele se fac mere pe lumea cealaltă). Ouăle încondeiate sau pictate nu se dau de pomană. Se mai numesc şi ouă scrise. Ornamentele au nume frumoase ca nişte titluri de poem. Ouăle roşii păstrate în case îi apără pe cei dinăuntru de răutăţi şi farmece.

O altă legendă spune că, după Învierea lui Hristos, s-a întâmplat o minune. Apostolii vesteau pretutindeni în oraşul Ierusalim că Mântuitorul lumii a înviat din morţi. O precupeaţă care vindea ouă într-o piaţă nu a vrut să creadă: „Pe cât e de adevărat faptul că ouăle pe care le vând nu sunt roşii, pe atât de adevărată este şi istoria Învierii lui Hristos“. Nu şi-a terminat bine vorbele, când deodată, toate ouăle din paneraş se înroşiseră ca sângele şi, în acea clipă, a crezut şi ea în Învierea lui Hristos, iar întru pomenirea întâmplării se fac în toţi anii ouă roşii de Paşti. În preasfânta zi de Paşti se împart pomeni pentru morţi, miel, colaci, ouă înroşite, caş, ulcele cu vin.

Veniţi de luati lumină!

Iepuraşul de Paşti este un simbol păgân, emblema fertilităţii, asociat de creştini apariţiei lui Hristos după Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, în jur de 1600. Mielul este simbolul lui Isus în întreaga tradiţie creştină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Paşti a Papei, mielul fript a devenit un fel principal.

În Franţa, clopotele bisericilor rămân tăcute din Vinerea Mare până în Duminica Învierii. Mamele le spun copiilor că „toate clopotele au zburat la Roma“. În Germania, prietenii îşi oferă ouă decorate de ei înşişi cu simboluri tradiţionale. În Italia de azi, se oferă ouă imense de ciocolată pline cu surprize. În Olanda, casele sunt decorate cu flori şi ouă colorate, nelipsită fiind o delicioasă prăjitură cu stafide.

Paştele este cea mai mare sărbătoare creştină. Ea se întinde pe durata a trei zile şi comemorează Învierea din morţi a lui Isus Hristos. Sărbătoarea propriu zisă a Învierii este precedată de un post de şase săptămâni, în ultima dintre ele comemorându-se Cina cea de Taină, Vinderea lui Hristos, Patimile şi Moartea Sa pe Cruce. În primele secole creştine, de Paşte primeau botezul catehumenii, care rămâneau apoi îmbrăcaţi, timp de o săptămână, în hainele albe din ziua botezului, motiv pentru care săptămâna de după Paşte a fost numită Săptămâna luminată. În timpurile noastre, cei mai mulţi dintre creştinii ortodocşi se împărtăşesc şi se spovedesc în această zi. Evreii comemorau şi comemorează ieşirea din robia egipteană şi traversarea Mării Roşii. Ei serbau Paştele în fiecare an la 14 Nisan din calendarul lor lunar, dată care, în acelaşi calendar, coincide cu echinocţiul de primăvară. Paştele evreilor din anul 33 a coincis cu patimile, moartea şi Învierea lui Hristos. Din acest motiv, ziua Învierii s-a numit şi în creştinism Paşte. Sărbătoarea Paştelui marchează în cadrul anului liturgic două mari perioade: una de zece săptămâni înainte de data Paştelui (perioada triodului), în care creştinul se pregăteşte în vederea praznicului Învierii, şi alta de opt săptămâni după Paşte, în care cultul divin în ethosul bisericii este marcat de bucuria Învierii.

Puţini se mai gândesc acum la faptul că, în diverse forme, sărbătoarea a preexistat creştinismului. Acesta a triumfat însă, pentru că deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus, săvârşită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual, la aceeaşi dată şi în fiecare an, de credincioşi.

Păstraţi datina strămoşească! Faceţi ouă roşii!

Festivalul ouălor încondeiate la Moldoviţa

Cultul încondeierii ouălor este foarte vechi şi explicabil prin germenul de viaţă în stare latentă ce se află în fiecare ou proaspăt. El serveşte ca simbol al încolţirii, al perpetuării speciilor, al primenirilor şi, deci, al venirii primăverii.

Aşa cum preciza etnologul Alexandru Tzigara-Samurcaş, era firesc ca tot prin ouă să se simbolizeze şi învierea lui Iisus Christos. Introducerea acestui obicei creştin nu e cuprinsă în cărţile sfinte, dar e lămurită într-o seamă de legende, din care peste 10 circulă şi la noi. La toate popoarele ortodoxe, ouăle încondeiate alcătuiesc una dintre interesantele manifestări ale artei populare.

Privite mai de aproape însă, nu se poate tăgădui însemnătatea desenelor atât din punct de vedere etnografic, cât şi artistic. Deşi asemănându-se la trăsături generale, încondeierile variază însă, având un caracter propriu fiecărui popor. Astfel, pornind de la noi ca să mai înaintăm către Apus, trecând prin Bucovina, Boemia până în Polonia, găsim motive geometrice mai complicate, combinaţii mai savante şi culori mai multe.

„Se spune că se întind ouăle pe un ştergar curat după ce întâi au fost bine spălate, uneori chiar cu un zer acrit, ca să prindă bine ceara şi vopseaua. Într-un hârb lângă jeratic se topeşte ceara albă de albine. În dreapta, gospodina ţine condeiul, chişiţa sau bijara, o bucăţică de lemn, având în vârf un tub subţire de tinichea în care se prinde ceara topită. Se încinge condeiul în hârb şi ducându-l uşor pe ou, ceara lasă dungi îngrijit aduse sau puncte zise «pui», pe urma cărora vor răsări apoi desenele cele mai frumoase. Ouăle astfel pictate sau împestriţate se trec apoi în vopseaua roşie. Dacă e vorba ca ouăle să rămână aşa, adică într-o singură culoare, numite şi merişoare, atunci după ce se scot din roşală se fierb de-a binelea în apa în care se topeşte şi ceara. Urmele acesteia se mai iau şi cu o cârpă caldă. Şi astfel, acolo unde era ceară apare acum desenul alb desprinzându-se pe fundalul roşu. Cine vrea să aibă ouă muncite, adică de mai multe culori, procedează astfel: scoţând ouăle din prima vopsire, înainte de a şterge ceara, le încondeiază din nou, adică se ascund sub un nou strat de ceară părţile care o să rămână cu prima culoare. Se pun ouăle în a doua vopsea. Culoarea din urmă predomină, alcătuind fondul sau câmpul pe care se desprind încondeierile toate.”

Intrarea în Ierusalim

Obiceiul era ca mai toate ouăle să fie vopsite în culori vegetale. Galbenele, de pildă, se fac din coajă de măr pădureţ. Roşala ne-o dă popularul băcan sau lignum. Portocaliul se capătă din foi de ceapă sau măr pădureţ, verdele din brânduşe sau frunze, galben-verzui din laptele cucului, rămurele de salcie sau urzică. Reţetele sunt numeroase… Se pot deosebi două categorii: cea a motivelor vegetale şi animale.

Originea ouălor roşii se pierde în negura veacurilor. Izvoare istorice ne informează că din anul 772 î.Ch. se obişnuia în China, cu ocazia ceremoniei Tsing Ming, să se ofere în dar ouă colorate. Această sărbătoare se celebrează la începutul lui aprilie, când iarba e verde. Tot astfel, la vechile popoare slave era datina ca la sărbătoarea primăverii să se ofere în dar ouă roşii. La romani, tinerii vopseau ouăle în roşu şi le trimiteau de sărbătoarea lui Ianus. La vechii germani, oul avea, de asemenea, o însemnătate simbolică.

Folcloristul A.I. Candrea îşi punea întrebarea, în 1933, ce rost avea oul la toate aceste popoare în ceremoniile religioase? Chinezii aveau credinţa că cerul împreună cu pământul sunt ca un ou de pasăre, cerul e învelişul pământului, precum coaja oului e învelişul gălbenuşului. Vechii perşi credeau de asemenea că pământul, cerul şi apa sunt toate închise într-un ou. Eusebius raportează o credinţă a fenicienilor, după care din noianul primitiv răsare un ou care se desparte între cer şi pământ şi din care răsar soarele şi luna. La indieni, zeul Puru se năştea, de asemenea, dintr-un ou. La egipteni, creaţiunea lumii începea cu formarea unui ou pe întinsul apelor care a fost cel dintâi. Şi la vechii greci, Empedocles compară Universul cu un ou şi tot astfel, mai târziu, Epicur.

Paşte în Sicilia

Până la Revoluţia Franceză se aduceau după slujba liturghiei de Paşte coşuri cu ouă aurite în cabinetul regelui, care le împărţea apoi celor de faţă. Unele dintre ele constituiau adevărate opere de artă. Doi pictori celebri, Lancret şi Watteau, n-au socotit că e o înjosire pentru ei de a picta ouă de Paşte. Oul, după cum se vede, a fost considerat dintotdeauna ca simbol al rodniciei, un simbol al soarelui şi al vieţii înseşi.

O legendă spune că „După înmormântarea lui Iisus, mai-marii evreilor se adunară la un ospăţ de bucurie că au scăpat de Dânsul. Pe masă se afla un blid cu zeamă împreună cu carnea cocoşului din care era făcută, precum şi mai multe ouă fierte. Atunci, unul care se afla în capul mesei începu a râde şi zise: când va învia cocoşul pe care îl mâncăm noi acum şi când se vor face roşii aceste ouă de pe masă, atunci va învia şi Christos. N-apucară bine de rostit aceste cuvinte şi ouăle se făcuseră roşii, iar cocoşul învie şi bătând din aripi începu a cânta”. În amintirea acestei minuni se spune că se fac ouăle roşii de Paşte. După o altă legendă, „Maica Domnului, după naşterea lui Iisus, a căutat să fugă cu fiul ei în braţe. Evreii se luară după dânsa şi cât pe ce s-o prindă. Ei tot aruncau după dânsa cu bolovani. Sfânta Fecioară apucă bolovanii şi îi aruncă înapoi, iar din bolovani se făcură ouă roşii”.

Încondeierea ouălor este în multe sate de la noi o adevărată artă. Ţărăncile talentate din Bucovina desenează motive ce reprezintă meşteşugurile tradiţionale, dar şi motive ca grebla, spicul, 40 de clini, cârja ciobanului, coarnele berbecului, creasta cocoşului, trifoiul, alături de motive religioase sau preluate de pe cămăşile naţionale. Aceste ouă, ce reprezintă adevărate opere de artă, sunt realizate cu ceară pigmentată natural, cu ceară colorată sau cu produse vegetale, ca sfecla roşie, şofranul, frunza de nuc, larice şi arin.

Tradiţii religioase, ritualuri şi obiceiuri populare

Festivalul Ouălor în Bucovina

Învolumul său, recent reeditat, Radu Anton Roman a adunat o seamă de credinţe şi ritualuri, adăugându-le şi reţetele preparatelor de Paşte din diferite regiuni ale ţării, care, numai citindu-le, îţi lasă gura apă. Fiecare reţetă, cu povestea ei, mai ales că omul a făcut din Paşte un prilej de festin.

Oul cosmic trăieşte şi în credinţele poporului nostru. În Bucovina există credinţa că Soarele e dintr-un ou. După credinţele noastre româneşti, oul roşu este apărător în contra diavolului. Ca să ferească roadele de piatră, podgorenii leagă primăvara viţa-de-vie cu salcie de la Florii sau îngroapă un ou roşu în Vinerea Mare, scria folcloristul Gorovei. Păzitor de duhuri necurate, oul roşu se întrebuinţează uneori ca amuletă, obicei practicat la ruşii din părţile Uralului, unde se făceau ouă din pietre semipreţioase, de diferite culori, între care şi roşii, şi se purtau ca fetişuri la ceas, cum se poartă mărţişoarele (Orlov). Religiile tuturor popoarelor au introdus oul roşu în ceremoniile cultului lor. Egiptenii aveau un cult special, la echinocţiul de primăvară, când ofereau ouă zeului creator. Oul avea mare însemnătate şi la romani care făceau jertfe speciale cu ouă la sărbătoarea echinocţiului de primăvară.

Ciocnitul ouălor de Paşti se face prin unele locuri cu un anumit ceremonial de la care nu e îngăduită nicio abatere.

În ziua de Paşte, după slujbă, după ce se ia paştele, se dădeau de pomană ouă roşii peste morminte.

Un alt obicei păstrat este ca atunci când faci de Paşti pască, cel dintâi aluat trebuie sfinţit şi apoi împărţit. Crucea care a împodobit pasca se păstrează în decursul anului. Când se apropie o furtună de sat, se ia crucea şi se spune: “precum s-a schimbat aluatul în cuptor şi a luat altă formă şi faţă aşa să se schimbe şi furtuna care vine”, specifică folcloristul Marian. Din crucea pascăi se ţine o bucată până la Sfântul Gheorghe, când se zice că ar fi Paştele vitelor, după folcloristul Gorovei. Se crede că în noaptea de Sfintele Paşti, pe la miez de noapte se deschide în fiecare an cerul. De aceea trebuie a priveghea în noaptea aceea şi dacă vede cineva cerul deschis va primi de la Dumnezeu tot ce ar cere.

Altarul din Isenheim

Un frumos obicei este cel al “Junilor Braşovului”. În ziua de Paşti, după ce au asistat la vecernie, tinerii încep a juca Hora Junilor. În timpul jocului, vătaful, apoi armaşii şi junii de rând aruncă de câte trei ori buzduganul. A doua zi, însoţiţi de lăutari colindă pe la casele cu fete mari pentru a aduna ouă roşii şi bani. Ceata îşi continuă obiceiul până în Duminica Tomii, prima duminică după Paşte, când este şi Paştele Blajinilor.

Un alt obicei era acela ca băieţii care erau mai înstăriţi, în ziua de Paşti, să plece cu lăutarii prin sat, iar fetele care intrau în horă să iasă la poartă cu castroane cu câte 10-30 de ouă încondeiate frumos. Ouăle se strângeau în târne. Treceau pe la toate fetele de la horă.

În Bucovina, fetele se spălau cu apa în care fusese pus un ou roşu şi o monedă şi ziceau: “Să fiu sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul. Toţi să mă dorească şi să mă aştepte aşa cum sunt aşteptate ouăle de Paşti”.

Flacăra, lumina tradiţională din noaptea Învierii este un simbol al vremurilor străvechi. Focurile aveau un rol purificator, fertilizator. Liturghia din noaptea Învierii începe cu focul de la care se ia lumină, adică se aprinde lumânarea de Paşti. Când vin de la biserică sătenii ocolesc casa cu lumânarea ţinută în mână la slujba de Înviere. Această lumânare este păstrată şi în decursul anului, poate fi aprinsă în clipele de primejdie.

Oamenii se împăcau de Paşte, uitau toate pricinile de supărare, simţeau înnoirea. La miezul nopţii se lua lumină de la altar, din lumânarea preotului, apoi se ieşea din biserică, ceea ce însemna că Iisus iese din mormânt înviat. Se înconjura de trei ori biserica, apoi preotul bătea în uşa bisericii, strigând cu glas tare: “Deschideţi porţile că vine Împăratul Măririi”. Se deschidea uşa bisericii şi se intra cântând “Hristos a înviat”.

Se spune că bucatele şi lucrurile sfinţite de Paşti se păstrează şi se folosesc în tot timpul anului ca leacuri şi apărătoare de lucruri rele. Aşa sunt slănina, hreanul, untul, brânza, făina, usturoiul, sămânţa de busuioc, smirna, tămâia, ţinute în vase speciale şi puse în pivniţe.

Învierea Mântuitorului

Sacrificarea mielului e însoţită de un scenariu ritual care cuprinde stropirea cu apă sfinţită, trasarea unei cruci cu cuţitul pe cap sau numai actul de sfinţire la biserică a animalului deja tăiat sau preparat. În unele zone, actul sacrificării mielului capătă accente rituale specifice, care ne duc cu gândul departe în timp, la ritualul roman, când, după “consacrare”, animalul ales pentru sacrificiu era pieptănat, i se aureau coarnele, i se punea la gât o coroană de flori. În anumite regiuni de la noi, mielul ales pentru sacrificiu este “consacrat” printr-o slujbă religioasă şi este stropit cu apă sfinţită.

La fel ca şi în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste ritul străvechi de renaştere şi regenerare. Momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al Învierii Mântuitorului, precum şi pe cel al renaşterii naturii.

Se spune că de Paşti este singurul moment din an când se aude toaca din cer. Toaca este o rugă a mâinilor, a minţii şi a inimii. Ea face legătura între cer şi pământ, între viaţă şi moarte.

“Sărbătorile şi obiceiurile primăverii aparţin unei memorii colective uluitoare, unică în lume, datorită acestor străvechi suprapuneri greco-romane şi orientale, creştine şi din cultura geto-dacă, imposibil de disociat”, după cum afirma folcloristul Ghinoiu.

Din ziua de Paşti şi până în ziua de Ispas (Înălţarea), oamenii se salută numai cu cuvintele “Hristos înviat – Adevărat c-a înviat”. În ziua de Ispas se salută cu “Hristos s-a-nălţat – Adevărat că s-a-nălţat”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.