Paul Durand-Ruel, galerist, colecţionar şi prieten al artiştilor

Apărător şi prieten al impresioniştilor, Paul Durand-Ruel (1831-1922) a fost şi primul dintre marii galerişti moderni, primul care a susţinut cu adevărat cota artiştilor săi. Cu ocazia retrospectivei care i-a fost consacrată recent la Musée de Luxembourg, Paul-Louis şi Flavie Durand-Ruel, descendenţii săi şi deţinătorii arhivelor lui, revin asupra extraordinarei personalităţi şi a vieţii sale, între îndrăzneală şi intuiţie genială.

Paul-Louis Durand-Ruel este strănepotul galeristului, iar Flavie Durand-Ruel este nepoata acestuia. Primul este finanţist, dar, când a ieşit la pensie, s-a consacrat arhivelor strămoşului său. Cei doi continuă munca de arhivist depusă de sora lui Paul-Louis, Caroline, timp de 25 de ani. Fiica lui Paul-Louis, Claire, este şi ea istoric de artă, specialistă în Pissarro.

Claude Monet, Femei citind

Tatăl lui Paul Durand-Ruel, Jean, a fost şi el un negustor de artă important, care vindea lucrări de Delacroix sau Narcisse Diaz. Jean a avut contracte şi cu pictorii de la Barbizon, chiar înainte ca Paul Durand-Ruel să intre în afaceri. Se ignoră adesea că primii pictori promovaţi de Paul Durand-Ruel au fost cei de la Barbizon.

Când i-a întâlnit pe impresionişti, în 1870, aconsiderat că a reuşit ca negustor de artă, vânzând operele acestor pictori. „Durand-Ruel poseda într-adevăr un stoc foarte important de tablouri ale lor, a căror valoare începea să crească. Graţie acestei recunoaşteri, el a putut, primul, să-i susţină pe impresionişti”, explică Paul-Louis Durand-Ruel, într-un interviu acordat lui Sophie Caron pentru revista L’Objet d’Art.

Paul Durand-Ruel, portretizat de Renoir

Când Durand-Ruel a început să expună lucrările impresioniştilor în galeria sa, clienţii obişnuiţi l-au părăsit. Nu mai reuşea să vândă nici operele impresioniştilor, dar nici tablourile Şcolii de la Barbizon. În jurul anului1874 areuşit să încheie un acord cu creditorii săi şi timp de câţiva ani n-a mai cumpărat niciun tablou. O îmbunătăţire s-a produs în 1880, când Banca Uniunii Generale a acceptat să-i împrumute bani, ceea ce i-a permis achiziţii masive de tablouri impresioniste. Dar, după doi ani minunaţi, banca a dat faliment şi Durand-Ruel a trebuit să restituie împrumutul. 1884 şi 1885 au fost ani teribili pentru el, ca şi pentru artiştii pe care îi susţinea.

Claude Monet, Grădina artistului

În 1886, un negustor de tablouri american i-a propus să-i facă o expoziţie la New York. Era ultima şansă şi Durand-Ruel a profitat de ocazie, deşi pictorii erau reticenţi. Aceştia considerau că succesul însemna recunoaşterea la Paris. În acel timp, Londra nu era foarte atractivă pentru artişti. Durand-Ruel a avut şi acolo o galerie timp de cinci ani, dar fără succes comercial. A plecat deci în Statele Unite cu 300 de tablouri, dintre care jumătate îi aparţineau, celelalte fiind împrumutate de la colecţionari sau de la artişi. Această expoziţie de peste Atlantic a fost, de fapt, prima expoziţie impresionistă primită cu seriozitate de critici, cu aprecieri pozitive.

Edgar Degas, Clasa de balet

Paul Durand-Ruel a putut reîncepe să vândă tablouri, a organizat o a doua expoziţie în anul următor, apoi a fondat o Galerie la New York în 1888. Din acel moment, succesul i-a fost asigurat. În 1894 şi-a achitat toate datoriile şi putea privi viitorul cu seninătate.

Graţie lui Durand-Ruel, majoritatea tablourilor impresioniste importante erau deja în Statele Unite chiar înainte ca Franţa să înceapă să fie interesată de ele. Dar colecţionarii americani i se adresau lui Durand-Ruel şi pentru achiziţionarea de tablouri ale vechilor maeştri. El a vândut astfel un număr relativ important de picturi de Goya, Rembrandt sau El Greco, printre care şi celebra Vedere din Toledo.

Mary Cassatt, Baia copilului

Durand-Ruel şi-ar fi dorit ca tablourile să-i fie cumpărate de muzee, pentru a obţine astfel recunoaşterea artiştilor. „Dar, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, muzeele franceze dovedeau cea mai mare reticenţă faţă de operele impresioniştilor. Cu titlu de exemplu, să cităm donaţia testamentară a colecţiei Caillebotte. Durand-Ruel a vândut Dans la Bougival de Renoir unui amator din Rouen pentru că acesta a promis să-l doneze unui muzeu. Tabloul a fost însă vândut şi a fost apoi descoperit la Muzeul de Artă din Boston”, povesteşte Flavie Durand-Ruel.

Colecţionarii americani au donat foarte mult muzeelor de peste Ocean. Încă din 1889, Băiatul cu spadă (1861) şi Femeie cu papagal (1886) au fost primele lucrări de Manet care au intrat în colecţiile unui muzeu, fiind donate Metropolitan Museum din New York de către colecţionarul Erwin Davis.

Camille Pissarro, Piaţa vechiului cimitir din Pontoise

Durand-Ruel nu era numai susţinătorul picturii impresioniste, ci şi prietenul artiştilor. El a încercat întotdeauna să-i susţină cât de mult îi permitea situaţia lui financiară şi îi sprijinea şi din punct de vedere moral. Le scria zilnic, îl sfătuia, de exemplu, pe Manet să nu-şi distrugă tablourile, să creadă în munca lui şi să continue să picteze. Avea legături strânse cu fiecare dintre ei. Era un apropiat al lui Boudin şi al lui Marry Cassatt, care a făcut portretele familie sale. Georges Durand-Ruel, unul dintre fiii lui Paul, a fost naşul lui Jean Renoir, celebrul regizor francez. Degas a fost martor la cununia celor două fiice şi a fiului mai mare al lui Paul Durand-Ruel, ca şi Puvis de Chavannes. Familia Durand-Ruel mergea regulat în vizită la Monet, la Giverny. Cu Pissarro, relaţiile erau uneori complicate, pentru că pictorul suferea de faptul că depinde material de Durand-Ruel, pentru că nu reuşea să aibă succes. El vedea tablourile lui Monet, care se vindeau scump, spre deosebire de ale sale. Dar a păstrat totuşi contractul cu galeristul. În ceea ce îl priveşte, Sisley a avut o criză depresivă şi a rupt relaţiile cu el.

Claude Monet, Plopi

Duran-Ruel a fost primul şi de departe cel mai important cumpărător al operelor lui Manet.

Monet, veşnicul nemulţumit, traversa faze depresive şi galeristul îl susţinea în calitate de prieten. Pictorul îi fusese prezentat galeristului de pictorul de la Barbizon François Daubigny, care îl anunţase: „Îţi aduc un tânăr care va fi mai bun decât noi toţi”.

Berthe Morisot, Femeie la oglindă

Prietenia lui Durand-Ruel cu pictorii poate fi considerată paradoxală. Pentru că în viaţa personală el era extem de conservator. Regalist, catolic practicant, mergea la slujbă în fiecare zi, ducea o viaţă burgheză extrem de ordonată. A rămas văduv foarte tânăr, la 39 de ani, cu cinci copii mai mici de 9 ani. Dar nu s-a recăsătorit şi s-a consacrat exclusiv artei. Avea aceeaşi determinare în alegerile sale artistice, ca şi în convingerile sale politice şi religioase. Şi-a apărat pictorii împotriva tuturor vicisitudinilor. În mod ilegal a ascuns operele lui Courbet în timpul Comunei, ca să nu fie rechiziţionate de Stat. În plină Afacere Dreyfus, îl invita pe Pissarro, evreu şi anarhist, la căsătoria fiului său. Prietenul lui, Monet, era republican şi ateu. Durand-Ruel înţelegea să împartă arta cu toţi.

Pierre-Auguste Renoir, Loja

Pe de altă parte, Durand-Ruel şi-a exprimat adesea dispreţul faţă de organizatorii Saloanelor oficiale. De altfel, dispreţul era reciproc. Dar pictorii impresionişti ar fi dorit să-şi vadă operele expuse acolo. Unii au reuşit chiar să aibă lucrări acceptate, dar etalate în colţurile cele mai întunecate. Manet, de exemplu, n-a vrut niciodată să fie considerat impresionist, pentru că dorea să fie admis la Salon.

Paul Durand-Ruel a fost creatorul pieţei de artă moderne. El a introdus principii inovatoare, cum ar fi exclusivitatea pentru creaţia unui artist. În schimb, îi asigura acestuia un ajutor lunar care îi permitea să trăiască fără teama zilei de mâine. Totuşi, Durand-Ruel nu îi îmboldea să creeze şi respecta ritmul fiecăruia. În sfârşit, de asemenea novatoare era susţinerea artiştilor săi în publicaţii. A fondat două reviste. Prima, La revue internationale de l’art et de la curiosité, a fost publicată în 1869-1871. A doua, L’Art dans les deux mondes, în 1889-1891. La ele au colaborat critici de artă şi scriitori ca Zola. Dar revistele erau prea costisitoare şi a trebuit să întrerupă apariţia lor.

Renoir, Pe terasă

Galeristul finanţa, de asemenea, publicarea culegerilor de gravuri prezentând opere din galeria sa, ceea ce reprezenta un mijloc de promovare. Cataloagele expoziţiilor organizate de el aveau prefeţe semnate de critici celebri ai epocii, ca Arsène Alexandre sau Roger Marx. Expoziţiile erau monografice şi Durand-Ruel a fost primul galerist care a introdus acest sistem. În 1878, o expoziţie i-a fost consacrată lui Daumier. Apoi, din 1883, afost rândul pictorilor Boudin, Pissarro, Sisley, Renoir, Monet. În fiecare an, galeriile prezentau în medie două expoziţii monografice la Paris şi New York. Galeriile Durand-Ruel din New York, Londra sau Bruxelles sunt dovada inventării de către Durand-Ruel a unui sistem de expoziţii internaţionale, care se practică şi astăzi.

Cele mai vechi documente din arhivele galeristului datează din 1860. Astăzi, memoriile lui Durand-Ruel sunt publicate din nou, pentru prima dată după 1939.

Pierre-Auguste Renoir, Dejunul canotorilor

După o partidă de canotaj pe Sena, prietenii lui Renoir se strângeau adesea pe terasa hanului Fournaise de la Chatou. În prim-plan, la stânga, poate fi văzută Aline Charigo, prietena şi viitoarea soţie a lui Renoir, faţă în faţă cu Gustave Caillebotte, călare pe un scaun. Veselia şi bucuria de a trăi domină. Opera a fost cumpărată de Paul Durand-Ruel şi a ocupat locul central în sufrageria sa, alături de alte pânze ca Femeie pe terasă, aflată acum la Art Institute din Chicago, şi Loja (Sterling and Francine Clark Institute din Williamstown). Tabloul este publicat în volumul lui Georges Lecomte, apărut n 1892, LArt impressionniste, d’après la collection privée de Monsieur Durand-Ruel au 35 rue de Rome. Galeristul a refuzat toată viaţa să vândă această lucrare pe care o aprecia în mod deosebit şi care a rămas în sufragerie până la moartea sa din 1922. În anul următor, colecţionarul american Duncan Phillips a cumpărat Dejunul canotorilor, pe care îl dorea de multă vreme şi pentru a cărui ahiziţionare aşteptase 12 ani. Colecţionarul a plătit un preţ fabulos şi şi-a anunţat trezorierul într-o scrisoare debordând de entuziasm, justificându-şi cheltuiala pentru “această capodoperă a lui Renoir, care valorează cât Tizian şi Giorgione şi mai mult decât orice Rubens. Gloria lui este imensă şi oamenii vor face mii de kilometri până la noi ca s-o vadă (…) O asemenea pânză face senzaţie oriunde s-ar afla”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.