Pe pământ valah

Este vacanţă. Pentru unii, puţini la număr, vacanţa înseamnă călătorii pregătite din timp iar pentru cei mulţi, o retragere anxioasă în cavernele melcoide din ghetou. O senzaţie de mare disconfort atât pentru aceia care ajung în vilegiaturile lor pe aici, dar şi pentru cei nevoiţi să rămână legaţi de sărăcia locului, precum rumânii din vechime pe domeniul boieresc. Sărăcia s-a substituit, într-un mod foarte interesant, autorităţii boiereşti de odinioară faţă de omul simplu.

La 1869 trecea pe pământ valah un neamţ, care, fiind pe drumul dinspre Giurgiu către Bucureşti, îşi aminteşte: „Înaintam destul de încet, căci aproape ne scufundam în clisă. La fiecare sfert de oră, valahii trebuiau să coboare şi să scoată cu ajutorul cuţitelor lor lungi glodul dintre spiţele roţilor ca să putem merge mai departe”. Călătorea de trei ceasuri fără să vadă măcar prima staţie de poştă, iar când a ajuns acolo, a descoperit „o baracă prăpădită din lemn, un puţ pentru adăparea animalelor şi o păşune pe care aleargă în voie caii”. Unii dintre funcţionarii „poştei” fugeau în timpul nopţii. Dacă vreunul era descoperit din întâmplare de surugiii plecaţi în recuperarea lui, trebuia „convins prin multe vorbe de îmbărbătare şi prin bacşiş ca să-şi îndeplinească mai departe îndatoririle de surugiu”. Nu-i vorbă, de muncă, românii fug şi azi şi ce minune nu face bacşişul pentru un zidar care-ţi înnoieşte casa, deşi plata şi-a cerut-o cu anticipare!
Bucureştiul, „oraşul boierilor”, era dezarticulat, hărţile sale fiind greu de înţeles: „Aici s-a ridicat un palat, dincolo un bordei; aici s-a tăiat un parc, dincolo a rămas un loc liber, un iaz, un crâng printre case. Nicăieri ordinea lipsită de farmec a locuinţelor păturii de mijloc nu ocupă mult loc”. Neamţul nostru, pe nume Richard Kunisch, descoperea faptul că „oraşul boierilor” avea o societate duală compusă din aristocraţia şi sărăcia bordeielor „tihnite”; o realitate descrisă şi de Emil Cioran în anii ’20: „În România trăiesc două categorii de oameni: cei sărmani, din care era alcătuită mai toată ţara, şi câţiva şarlatani, câţiva paraziţi care exploatau mizeria celor dintâi”. Asta era realiattea interbelicului. Cincizeci de ani mai târziu, ţara era compusă tot din două categorii sociale distincte: „Cei care mai au acces la câte un mic secret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor” (I.D.Sîrbu). În ceea ce priveşte realitatea socială a zilelor noastre, puteţi şi singuri, dragi cititori, să faceţi cuvenitele comparaţii.

Cum arăta o stradă la 1869? „Dar se potriveşte oare acest cuvânt aici?”, se întreba Kunisch. Căci „de jur împărejur” zăreşti „pajişti, case ţărăneşti şi grădini, ici-colo, desigur, şi câte o băltoacă sau câte un şanţ. Trec turme de porci, câini zac tolăniţi poeste tot. Iată, acolo e un ţigan cu vioara, în faţa lui câţiva bărbaţi valahi joacă un joc ciudat, uniform, se învârt în cerc cu paşi mărunţi, se lasă în jos, se ridică, bat din călcâie”.

Oraşul era precum „o grămadă de sate vârâte unele într-altele. Dar printre ele zăreşti deodată o vilă zveltă, o locuinţă impunătoare sau o biserică. Scena se schimbă. Aici se ridică şiruri de case, formând străzi înguste. Vehicule de transport şi animale de tracţiune, câini, vânzători de harbuji şi băieţi care strigă să-şi vândă prăjiturelele se îmbulzesc şi răscolesc grămezile înalte de praf, transformându-le în nori denşi. (…) Trăsurile trec una după alta un şir nesfârşit, neîntrerupt. Pentru pietoni, pe ambele părţi ale străzii, rămâne puţin loc”. Oraşul de azi, la alţi parametri desigur, se aseamănă cu cel de odinioară prin aceeaşi dezorganizare, aiureală, îmbrânceală, lume pestriţă nevropată, alergând care încotro pentru un scop nedeterminat. Locul trăsurilor care înfundau circulaţia oraşului a fost luat de mulţimea autovehiculelor, care, într-un oraş lipsit de proiecte urbanistice, vor sufoca curând orice libertate de circulaţie.

Pe pământ valah sunt multe geografii fără răspuns, căci „România nu şi-a găsit încă istoriograful”, dar aici poţi întâlni finalităţi nebănuite, „deşi bogat pământul, pustii şi necultivate se întind nemărginitele bărăganuri”. Dar poate că viitorul acestei ţări nu se află în geografiile sale mişcătoare, ci tocmai în acest oraş al „strălucirii europene şi al fastului asiatic, în oraşul sărbătorilor şi al plăcerii fremătătoare!”. Dar, pe de altă parte, „aceşti oameni mai au multe de învăţat până să se civilizeze complet”.

La plecarea din Bucureşti, Kunisch a ieşit în strada „plină de care, de turme de vite şi de haite de câini” pentru a comanda o trăsură. După un timp, „în faţa mea se opreşte unul din acele care, o cotigă mică, scundă, asemănătoare cu căruţa valahă. O pătură murdară, întinsă pe paiele risipite înăuntru, constituie locul pe care se stă, un flăcău zdrenţuros, învăluit în abur de usturoi, mână de funii un căluţ pricăjit. Am preferat murdăria şi praful drumului acestui vehicul respingător şi am plecat pe jos. Unde străzile erau pavate, ţi-ai fi dorit să nu fie, unde nu erau, te scufundai probabil pe ploaie, iar pe vreme uscată, era atâta praf, încât acoperea totul în câteva minute cu un strat cenuşiu”.

Peisajul acesta de la 1869 se aseamănă întrucâtva cu vremurile ploioase când încerci să găseşti un taxi şi dacă se întâmplă prin hazard să găseşti vreunul, comanda îţi este refuzată fie pe motiv de distanţă prea redusă, fie nu-i convine şoferului direcţia, căci de acolo nu poate primi cu uşurinţă o comandă nouă. Şi aşa, de nevoie, te resemnezi la un slalom printre băltacurile oraşului. Aceeaşi viaţă, aceeaşi geografie, acelaşi peisaj uman fluctuând între „strălucirea europeană şi fastul asiatic”, cu iluzii de mai bine.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.