Suferinţele unui lucid singuratic se desfăşoară în mijlocul unui univers social suficient şi tributar micilor glorii interne. Acolo, «râgâitul intim al micii perfidii» face legea, distrugând valori, cum susţinea la vremea lui şi bietul Max Blecher.
Lucidul singuratic este intelectualul ajuns la vârsta a III-a. Este vârsta la care, adesea retras într-o locantă provincială, chiar şi într-o capitală cu iz provincial, orice om de bun simţ încearcă să facă un bilanţ al vieţii sale, dar şi al societăţii în care s-a născut.
Un regret amar îl încearcă gândindu-se că s-a născut în locul unde nu se întâmplă nimic. Toată viaţa sa i s-a părut un an continuu, iar micile schimbări nesemnificative.
Decorul, parcă printr-un blestem, rămânea împietrit. În restaurantul unde se afla, intrau aceiaşi oameni trişti, iar dincolo de el mişunau aceleaşi milioane de fiinţe îmbrăcate cu veşnicele haine optzeciste, căciuli ruseşti şi paltoane gri-întunecate. Prin fereastra restaurantului privea absent în stradă, către mulţimea de gospodine grase cărând disperate zeci de sacoşe, la tinerii alcoolici sau drogaţi care sperau că vor da curând lovitura vieţii lor, dar de fapt nu o vor da niciodată.
Şi el gândise cândva şi sperase să se impună ca mare intelectual, că va contribui la luminarea poporului său. Descoperi într-un târziu că, până şi exilanţii, mai mult sau mai puţin forţaţi să plece, au continuat să trăiască în aceeaşi insulă din mentalul colectiv de unde au plecat. Trăiau în penitenciarul mental care i-a născut şi matriţat în ciuda peisajelor diferite unde respirau prin voia fericită a împrejurărilor.
Dacă unii, pe alte meleaguri luptă pentru ridicarea mentalului colectiv, la noi se lucrează doar cu «metalul», precum într-o siderurgie de proporţii nebănuită numită „Fier vechi comp.”.
Când abia întrezări o imagine a bilanţului vieţii sale, iată că patronul restaurantului de cartier îl anunţă că lumina se va întrerupe cinci minute, pentru instalarea bradului de Crăciun. O chelneriţă îi puse pe masă o lumânărică şi prin ea întrezări o lume de umbre, inconsistentă, falsă şi perpetuă.
Era lumea în care se născuse, sperase şi se ratase. Nu-i rămase decât să bea până la capăt din paharul ciobit, lichidul acela dubios, gălbui numit ţuică şi se întrebă: „Ce blestem planează asupra lui şi asupra ţării în care s-a născut?!”
Printr-o sclipire de moment a descoperit un paradox al societăţii sale: deşi graniţele sunt libere, oamenii preferă penitenciarul mental. Deşi se oferă posibilităţi de schimbare înmiite, toate fiinţele se îngrămădesc disperate pe o singură insulă. Aceea a neschimbării.
Scriitorul I.D. Sîrbu a descris magistral cum istoria poate fi uneori „o mare păcăleală”, deoarece „cuvântul «devenire» rimează periculos de corect cu «revenire». Revenire, precum o veşnică învârtire în cerc, amintită şi de versul bacovian: „o, genii întristate care mor, în cerc barbar şi fără sentiment”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.