Pensia fabuloasă pe care o primește unul dintre torționarii deconspirați

Gheorghe Boștină, unul dintre cei doi torționari reclamați joi la procurori de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, se bucură de o pensie de invidiat în condițiile în care este acuzat de Institut de decesul a 102 oameni. Locuiește în centrul Capitalei și are o pensie de 7.500 de lei, potrivit ziare.com.

General-maior de securitate, acesta a condus închisoarea din Galați, dar și colonia de la Ostrov.

„Traseul acesta ulterior al domniei sale l-a purtat într-o continuă ascensiune până în decembrie 1990 când domnia sa a fost trecut în rezervă din funcția de șef al Penitenciarelor cu gradul de general maior. Dacă vreți, după ce a păzit detinuții în anii ’60, păzea ambasadele în anii ’70. În ’79 domnul Boștină mai urcă puțin și a ajuns șeful Inspectoratului Județean de securitate din Constanța”, a declarat Mădălin Hodor, cercetator CNSAS..

Și Marian Petrescu, celălalt torționar deconspirat joi trăiește, potrivit Evidentei Populației. Conform istoricului Marius Oprea, problema pensiilor de lux primite de foștii torționari este gestionată de Ministerul de Interne. La sfârșitul anilor ’90, existau 300.000 de beneficiari ai sistemului de pensii speciale, rezervat cadrelor MAI – unde sunt încadrați foștii securiști, unii milițieni și cadre penitenciare „cu merite speciale”. Potrivit istoricului, printre acești pensionari de lux se numărau generali din conducerea Securității – criminali siniștri de calibrul lui Alexandru Nicolschi, Pantiuşa Bodnarenko sau Nicolae Pleșiță.

”În prezent, au fost scoși la iveală doi dar, în trecut, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc
(IICCMER) a mai trimis parchetului sesizări cu privire la peste 300 de persoane, asupra cărora adunasem dovezi că pot fi făcute vinovate pentru genocid; dar, atât timp cât doamna Kovesi și generalul Vasilache (un „fost” și el) au condus Parchetul General și Secția Parchetelor Militare nu s-a întâmplat absolut nimic. Am primit NUP după NUP sau, în cazul unor alte situații, în care procurori sau polițiști mai curajoși începuseră cercetările, am primit câte un SUP (n. red. – scoaterea de sub urmărirea penală). Toate faptele erau încadrate la omor – nu la genocid -, și se acționa prescrierea lor”, a declarat Marius Oprea într-un interviu.

Traseul unui torționar

BOŞTINĂ D. GHEORGHE, General-maior de securitate

Născut la 6 aprilie 1930, în comuna Ciuperceni, jud. Gorj.

Origine socială: țăran sărac

Naționalitate: română

Studii: 4 clase industriale

Profesia de bază la încadrarea în MAI: strungar în fier

Între septembrie 1937 și iunie 1944 a fost elev la școala primară din localitatea Ciuperceni, iar între octombrie 1944 și iunie 1948 a intrat ucenic la Pirotehnica Armatei (fosta uzină Sadu din Târgu Jiu), urmând, în paralel, școala profesională de ucenici până în 1950. În 1948 merge voluntar pe șantierul Salva-Vișeu, iar în mai 1950 a fost scos din producție, lucrând ca operator la cinematograful Sfatului popular din Târgu-Jiu.

În decembrie 1950 a fost încorporat în regimentul 7 artilerie din Buzău, mai apoi fiind mutat în cadrul unităților MAI. În octombrie 1951 a fost trimis la școala militară de ofițeri din Câmpina, după doi ani terminând cu gradul de locotenent. Timp de 2 ani și 6 luni a lucrat ca locțiitor politic la Regimentul de securitate București. În martie 1956 a devenit membru de partid și a fost decorat cu medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de stat”.

Din octombrie 1955 până în mai 1956 a urmat cursul de perfecționare ofițeri Oradea, apoi a lucrat ca locțiitor politic de companie în aceeași unitate. A fost mutat în Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă și încadrat ca locțiitor politic la Colonia de Muncă Dăeni. În iulie 1957 a fost promovat locțiitor politic al Penitenciarului Galați. În februarie 1960 a fost numit locțiitor politic al Formațiunii 0957 Ostrov și organizator de partid la Gospodăria MAI Salcia. În 1960 a urmat cursul de propagandiști de pe lângă Școala superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu”, lucrând la aceeași formațiune.

La 1 octombrie 1964 a fost numit locțiitor al șefului secției politice din brigada pază obiective Constanța, iar la 6 ianuarie 1964 a fost numit șeful secției politice a brigăzii de pază Constanța. Din 1964 a fost numit instructor în Secția pentru probleme militare şi justiţie a CC al PCR până la 12 aprilie 1978). La conferința regională de partid Dobrogea a fost ales delegat la cel de-al IX-lea congres al PCR.

A îndeplinit funcțiile de secretar al Comitetului de partid din aparatul central al Ministerului de Interne începând cu data de 12 aprilie 1978, membru în Biroul Consiliului Politic din MI (din februarie 1979), instructor la CC al PCR (din august 1974); șef de Secție la Direcția Informații Externe – UM 0544 București din DSS (din 1979), șef al Inspectoratului județean Constanța al MI (din 1979), membru în CJ Constanţa al PCR şi în Biroul CJ Constanţa al PCR (1979 – 1984), deputat în Consiliul popular al județului Constanța.

Între 25 decembrie 1989 și 1990 a îndeplinit funcția de șef al Direcției Generale a Penitenciarelor. Prin Decretul 23 din 28 decembrie 1989 colonelul Boștină D. Gheorghe este înaintat la gradul de general maior.

Regimul de detenție în Colonia de muncă Ostrov/formaţiunea 0957 (Ostrov, Dăeni, Salcia, Grădina, Stoeneşti, Frecăţei) descris de către supraviețuitori

IICCMER a prezentat pasaje din lucrări de memorialistică şi interviuri despre regimul de detenţie din perioada în care Gheorghe Boştină a fost locţiitor politic al Coloniei de muncă Ostrov. Mărturiile sunt anexate la denunțul depus la procurori.

OVIDIU ORCEAG

S-a născut în 31.07.1941 în oraşul Hârşova, judeţul Constanţa. A fost arestat în anul 1959 şi condamnat la 15 ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Jilava şi coloniile de muncă din Balta Brăilei. A fost eliberat în 19.09.1964. Interviu publicat în Cosmin Budeancă (coord.), Experienţe carcerale în România comunistă, volumul I, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

Acolo, la Grădina, am fost ’60, ’61, ’62. […] Ieşeam la prăşit porumb, sfeclă, scos sfeclă, curăţat sfeclă… Tot timpul aveai treabă. […] Dimineaţa la ora 5 era deşteptarea, iar dacă erau luni de toamnă sau de iarnă, la 5 era noapte… Şi intrarea în colonii se făcea tot noaptea… De dimineaţa până noaptea erai la muncă silnică… La lucrările de la dig ne ţineau de dimineaţa de noapte, până noaptea… Şi trebuia să-ţi faci norma… Şi uite ceva ce am uitat să-ţi menţionez: dacă nu făceai norma de 3 metri cubi pe zi, te oprea în poartă şi te bătea. Ăsta era unul din motive…
[…]Era dimineaţa un fel de cafea cu pâine şi cu o bucăţică de marmeladă aşa cam ca jumătate de cutie de chibrituri. Atât! La prânz felul întâi, felul doi cu turtoi şi seara iar o feliuţă de pâine, cu felul doi.
[…]Dar când era timp de persecuţie, ne persecuta pe toţi. Atuncea îţi căuta motive când veneai de la muncă, de la câmp, şi te băteau. Te oprea în poartă şi-ţi dădea 10, 15, 20, 30, după cum apreciau ei…
[…]Erau situaţii când ţi-era sete şi n-aveai de unde să bei, că nu veniseră ăştia cu putinile de apă, şi trebuia să bei apă din lac. Şi erau mormoloci, broaşte, şerpi, tot ce vrei… Dădeai apa aşa la o parte, şi erai bucuros că ai găsit-o… Şi uite, că nu ne-am îmbolnăvit…

IOAN ŞT. POPA

S-a născut în 1935. A fost arestat în 1959 şi condamnat la 3 ani. A executat pedeapsa în închisorile: Uranus, Jilava, Salcia, Grădina, Ostrov, Luciu-Giurgeni. Interviu publicat în Cosmin Budeancă (coord.), Experienţe carcerale în România comunistă, volumul I, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

„Şi când am plecat cu bacurile spre Salcia, erau seminţele băgate printre scânduri, şi luam cu surcelu’ şi scoteam câte un bob din ăla şi îl molfăiam în gură de foame… aşa eram de înfometaţi. Mâncarea până la urmă o împărţeau brigadierii, care erau oamenii lor, erau informatori… Dacă vedeau o jumară într-un ciubăr din ăla, învârtea aşa de bine polonicu’ încât o lăsa la urmă pentru el. Mereu se învârtea aia pe lângă polonic… şi îţi dădea tot zeamă chioară.
[…]N-am văzut acolo foc în 3 ani de zile, nimic… Baraca era din chirpici, acoperit cu stuf… Iernile erau cumplite!
[…]La un moment dat eram atât de slăbit de efortul ăla, că munceam mult, şi venisem slăbit, avem colici, şi aveam dureri teribile, şi la un moment dat am rupt zeghea de pe mine şi-am spus: Domnule, împuşcaţi-mă! Şi aşa sunt nevinovat. Împuşcaţi-mă pentru că nu vreau să mai trăiesc! Nu mai pot să muncesc aici.
[…]Şi mâncam sfeclă furajeră… Ne duceam cu lingurile, şi scormoneam cu ele şi beam suc de ăla de la sfeclă… Sau, cu coadă lingurii, că le ascuţiserăm pe pietre, tocam mărunt verdeaţă, o dumicam cu lingura şi făceam glume: Ia, bă, clorofilă, ia vitamina, băi, ia vitamina!
[…]Şi au murit şi de la porumb. Mergeam iarna la cules de porumb din zăpadă, galbenă, cu pulbere… Şi mâncam porumb, băi, ca porcii, ca să ne treacă de foame… Şi porumbu’ ăsta într-adevăr face gaze… Şi nu era de ajuns, şi mai băgam şi în cizme, prin izmene, pe unde dracu puteam… Ştii? Ca să nu vadă ăia din poartă la întoarcere. Şi mâncam. Şi unii au cedat. Acolo mâncarea era problema număru’ unu’ a supravieţuirii. Pentru că, eu, de exemplu, am 1.86 înălţime, şi aveam 52 de kile… Eram distrofic în ultimul hal.
[…]Ei aveau următoarea raţiune: bătrânii şi aşa or să moară, dar ăştia tineri trebuie ucişi… Şi atunci ne supunea’ la un regim de muncă silnică epuizantă, şi de teroare ca să te-nnebunească. Asta era! Diagnosticul era degradare fiziologică, biologică. Eu şedeam pe lângă popi, şi făceam şi norma lor, şi tot pe mine mă bătea… că îţi spusei, pe lângă că ne scotea la muncă ne mai şi bătea…
Ţăranii aveau brigăzi separate, pentru că acolo se aplica ceea ce numeau ei „lupta de clasă”. Şi le spunea ţăranilor: Bă, voi ştiţi de ce o duceţi rău? Uite, datorită intelectualilor ăstora! Ştii? Ne asmuţea pe unii contra celorlalţi.
[…]În fiecare zi mureau. Nici hainele nu le lăsau pe cei care mureau, că ziceau că sunt la număr ălea, că erau în gestiune… Mortu’ era învelit cu câte o cârpă din aia, îl ducea fără popă. Puneam şi noi două surcele acolo în formă de cruce la căpătâiul lui. Îl îngropau aşa ca pe câine acolo, într-un un ţarc cu sârmă împletită, sârmă ghimpată. Nici după moarte ăştia nu-s liberi…
Aşa a fost la colonia din Salcia, care era o colonie de exterminare, o colonie de sacrificiu. Fuseseră şi-nainte, muriseră ăia înecaţi la diguri… i-au înecat acolo cu sacii în valurile Dunării şi i-a luat viitura. A fost lotu’ ăla de la Salcia pe care i-a condamnat pentru crime împotriva umanităţii, da’ de ochii lumii, că după aia i-a pus în posturi mari…”

CONSTANTIN VELEANU

S-a născut în 22.10.1931 în comuna Giurgiţa, judeţul Dolj. A fost arestat în 1959 şi condamnat la 8 ani muncă silnică. A executat cinci ani din pedeapsă în închisorile Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Jilava, Grădina, Salcia, Stoeneşti. Interviu publicat în Cosmin Budeancă (coord.), Experienţe carcerale în România comunistă, volumul I, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

„La Grădina ne scotea la muncă, la prăşit de porumb şi la sfeclă. Eu fiind copil de ţăran am muncit cân’ am fost copil, c-am avut pământ, şi ştiam cum să prăşăsc… Dar nenorocirea a fost c-au fost profesori universitari care nu ştia’ cum arată porumbu’ mic sau sfecla… cum a fost profesoru’ universitar Musceleanu din Bucureşti, profesoru’ Enache de la Iaşi, care avea studiile făcute la Sorbona, profesoru’ Muscă de la Galaţi… Îi bătea nenorociţii ăştia de gardieni cu parele, domnule. Bine, am luat şi eu bătaie…
[…]Da’, io am făcut izolare în Balta Brăilei de mi s-a urât… Am stat o lună de zile legat cu mâinile la spate şi cu lanţuri bătute în nituri la picioare, pentru că aşa a zâs ei… tentativă, de evadare. Datorită mâncării care ne-o dădea’ acolo, eram în continuu deranjaţi la stomac şi ne făceam nevoile acolo, în câte o groapă, la punctu’ de lucru de la dig, pentru că acolo am muncit cel mai mult… Dimineaţa acolo fugeam prima dată. Şi un militar din ăsta în termen, când m-am dus la W.C., cu pistolu’ către mine, strigă: Stai că trag! Zâc: Ce-ai mă? Eşti nebun!? Chiar aşa i-a zâs… Stai că trag! Culcat! M-am culcat. A tras cu racheta domne, şi-au venit un pluton de militari, c-un maior, cu căpitani… M-au legat cu mâinile la spate şi m-au dus la colonie. Cu caii te-mpingeau, cu câinii erau pe lângă tine… vai de lume. Şi mi-a’ făcut percheziţie şi prin gură… şi… iertaţi-mi expresia, prin părţile celelante… şi m-au băgat la izolare. M-a chemat a doua zi ţâganu’, fieraru’ coloniei şi m-a băgat la lanţuri şi cu mâinile legate la spate…
[…]Eram aşa de distrus în Balta Brăilei… că am ajuns la distrofici. Tot în Balta Brăilei m-am îmbolnăvit şi de febră tifoidă.”

NICOLAE MUNTEANU

S-a născut la 8.07.1933 în comuna Suraia, judeţul Vrancea. A fost arestat în noiembrie 1957 şi condamnat la 15 ani de închisoare. A executat pedeapsa în închisorile Galaţi, Gherla şi în Insula Mare a Brăilei. Eliberat la data de 13 aprilie 1964. Interviu publicat în Cosmin Budeancă (coord.), Experienţe carcerale în România comunistă, volumul I, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

E, da’ dacă nu făceai trei metri două sute, şi brigadierul nu era’ deştept, te oprea în poartă la colonie… Se făcea un cordon de militari, trei, patru, zece, sau câţi erau, venea doctoru’, şi ăla care bătea. Şi-ţi dădea zece, cinşpe, douăzeci, douăşcinci la fund cu un fier de şase… Cam aşa ceva, sau poate mai gros… Fii atent! Te punea jos, punea picioarele aşa, şi unu’ pe gât… Şi-ţi dădea cum era el de cuviincios, cum avea în el credinţă… Fieru’ nu face sânge, pătrunde în interior… îţi rupe muşchiu’, da’ nu plesneşte pielea să facă sânge… Şi nu lase urme…
[…]Au murit! Io am înmormântat un preot din partea Ardealului… I-am făcut un sicriu de stuf, i l-am împletit, că aşa era acolo, cu stuf… Şi i-am pus un bolovan mare ca ăsta la cap… Acolo în general bătrânii mureau, şi mai ales iarna mureau mulţi… Tineretu’ a mai rezistat.
[…]În anii ăştia care am executat, şase ani jumătate, n-am avut dreptu’ la scrisori, n-am avut nimic. Am fost deţinut politic.

VASILE CIOBANCAN

S-a născut la 3.09.1929, în satul Blaja, comuna Tăşnad, judeţul Satu Mare. A fost arestat în august 1955 şi condamnat la 15 ani. A executat pedeapsa în închisorile Oradea, Aiud, Gherla şi Salcia. A fost eliberat în iunie 1964. Interviu publicat în Cosmin Budeancă (coord.), Experienţe carcerale în România comunistă, volumul I, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

„La diguri trebuia să sapi trei metri cubi de pământ, să-l încarci în roabă, să urci cu el pe dig, şi să-l duci la vreo 200 de metri… şi-aşa mai departe. Venea miliţianul şi-ţi măsura groapa unde-ai lucrat, şi dacă n-ai făcut treaba asta seara te oprea la poartă şi te bătea… Până aproape dimineaţa îi băteau câteodată pe cei care nu-şi făcuse’ norma.
Şi ce mai făceau? Te lăsau până venea stingerea, şi tu te culcai, şi sperai că scapi. Şi veneau şi te sculau şi te ducea’ la poartă şi te bătea. Te culca la pământ şi-ţi făcea fundul… negru. Te băteau de te făceau praf… Veneai în celulă, cei din jurul tău care ştiau ce ţi s-a întâmplat, luau un cearşaf, îl udau, şi ţi-l înfăşurau ca să-ţi tragă vineţeala… Iar a doua zi trebuia să te duci la lucru şi să faci din nou cei trei metri cubi de pământ.
[…]Erau unii preoţi, cum era părintele Raţiu, Dumnezeu să-l ierte, c-a murit în Statele Unite, care era solid şi bine legat aşa… […] Şi ce făcea? Se ducea el şi-i ajuta pe cei care nu puteau să-şi facă norma… şi el mânca bătaie pentru ăla, că nu mai apuca să-şi facă lucru’ lui. Şi s-au sacrificat unii preoţi foarte mult pentru semenii lor. Îşi făceau adevărata misiune… Acolo puteau s-o facă, într-adevăr, mai bine decât afară…”

ION CIUBOTĂ

S-a născut la 20 septembrie 1919 în satul Cârligi, comuna Onişcani (actualmente Filipeşti), judeţul Bacău. Studii: liceul teoretic Profesia: contabil. A fost arestat la 26 mai 1958 şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Constanţa, Aiud, Salcia, Stoeneşti. A fost eliberat la 2 august 1964. Interviu publicat în Cosmin Budeancă (coord.), Experienţe carcerale în România comunistă, volumul IV, Iaşi, Editura Polirom, 2010.

„Salcia era o colonie de muncă pentru exterminare. Spre deosebire de Aiud unde închisoarea era împrejmuită cu zid, aici era înconjurat cu garduri de sârmă ghimpată. Erau acolo nişte saivane de oi, cu geamuri mici, construite pentru adăpostul animalelor. Le-au curăţat şi au băgat acolo paturi din astea metalice.
[…]Oho, a’ murit, domnule. Eu nu i-am văzut, dar de murit ştiu c-au murit foarte mulţi, însă nu ştiu unde îi duceau să îi îngroape, că noaptea dispăreau. Era foarte secret totul.
[…]Şi la câmp acolo fiind, ne-a’ pus să scoteam sfeclă. Am mâncat sfeclă de-aia, cum eram eu amărât de foame, şi m-am îmbolnăvit de dezinterie. Gata, şi nu mai puteam să mai lucrez, m-au ajutat băieţii. Norocul meu c-a venit la unu’ un pachet şi-am mâncat 3 măsline, doar atât am mâncat, şi n-am mai avut nimic. Parcă Dumnezeu mi-a dat… Domnule, s-a suferit aşa în închisoare, nu vă puteţi imagina ce-a’ putut să facă nenorociţii ăştia din noi. Ce le-am făcut sistemului ăsta comunist? Le-am făcut ceva? Nu le-am făcut nimic.
[…]În ce priveşte apa, că era pânza freatică la suprafaţă, eram obligaţi ca în fiecare dormitor să avem butoaie, să punem izma broaştei şi să facem ceai de izmă. Că altfel nu era bună apa aia, era infectă. Era’ şi îngrăşăminte chimice… Mai luam mătrăgună care-i o plantă care face fructe, nişte bobiţe negre aşa micuţe, şi noi ne făceam din el sirop deşi era considerată otrăvitoare.”

DUMITRU FLOREA

S-a născut la 7 martie 1936 în Mărunţei, judeţul Olt. A fost arestat la 1 august 1959 şi condamnat la 4 ani închisoare corecţională. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Giurgeni, Ostrov. A fost eliberat la 31 iulie 1963. Interviu publicat în Cosmin Budeancă (coord.), Experienţe carcerale în România comunistă, volumul IV, Iaşi, Editura Polirom, 2010.

Şi v-aş mai reda o scena de la Grădina. Am fost duşi la muncă, la dig. Acolo de fiecare dată erau şi oameni bătrâni, care nu putea’ face norma, cei 3 metri cubi care trebuiau să fie transportaţi cu roaba pe dig. Şi îi ajutam pe toţi să facă absolut tot ce este posibil ca să nu mai fie şi ei bătuţi, pentru că aşa se întâmpla: cine nu făcea norma era dat pe listă de către brigadier. Brigadierii ăştia erau cei mai bine întreţinuţi. Ei dădeau lista la poartă, şi îşi lua omu’ porţia de 7-8-10 curele de ventilator pe fundul gol.
[…]A venit cu şareta cu cal, cu centură, diagonală, pistol aici, pistol aici – două pistoale – şi cătuşe. Mi-a pus mie la mâna dreaptă, lu’ Gigel la mâna stângă. Şi a făcut proces verbal cu şeful gărzii c-a luat 2 deţinuţi de acolo. Ne-a pus în faţa calului şi ne-a încătuşat de dârlogi, şi eram spânzurat cu cătuşele. Uitaţi, se vede şi acuma. Şi a început să dea bice la cal. Gigel era bucureştean, nu ştia, da’ eu eram de la ţară, şi i-am zis: „Băi, pune mâna aicea pe dârlogi şi pe zăbale şi ţine calu’ să nu fugă.” Calu’ l-am ţinut, că era slab în gură, probabil. Şi îi zic: „Hai să ţipăm la el acum, că n-aude decât el.” Şi am început: „Bă nenorocitule, ai şi tu copii, bă! Nemernicule! Tu ştii, bă, că asta e crima împotriva umanităţii? O să vezi tu ce-o să păţeşti! Ai să vezi…” Şi să ştiţi că pe undeva a mers, că zice: „Bine. Mergeţi pe acolo pe alături, şi eu merg cu voi. Da’ să mergeţi mai repede!” Şi a scos cătuşele, după aproximativ 1 kilometru, aşa. Şi-am ajuns la colonie. Ştiam ce ne aşteaptă… „Gigele, suferi la bătaie?” „Ce să facem acu’? N-avem ce face.” Într-adevăr, ne-a despuiat şi-a început să dea cu acele curele de ventilator vestite. Erau foarte groase, aveau dimensiuni destul de mari… Şi am numărat până la 6 sau 7, că pe urmă n-am mai numărat, n-am mai ştiut, atâta a dat.
Şi ne-am pomenit duşi apoi într-o cameră de izolare. Ne-am trezit acolo. Era nisipul cam de o jumate de metru, iar priciul, patu’ de dormit care se numea prici, era spânzurat de perete şi încuiat acolo. Îl desfăcea’ la ora 10 seara şi îl strângea’ la 6 dimineaţa. Şi când ne-am mai revenit zic: „Bă Gigele, hai să facem greva foamei.” El: „Eu n-o fac, că nu pot.” „Eu o fac.” Şi am făcut greva foamei. Vin şi mă întreabă: „De ce faci greva foamei?” „Fiindcă sunt chinuit.” Şi am dat în scris. Se aducea ceaiu’ de dimineaţă şi feliuţa de pâine şi le ţinea pân’ la 12. La 12 venea, se uita bine la el, îl examina, îl lua. Aducea mâncarea, arpacaşul ăla, îl lăsa până seara. Seara iar venea, se uita, lăsa cana de seara până dimineaţa. Şi aşa mai departe. Până la urmă a văzut că nu mănânc… Am zis: „Domnule, nu încercaţi să mă alimentaţi artificial, fiindcă n-o să aveţi nicio şansă. Îmi voi provoca vărsături… Nu vreau.” Şi după 3 zile a venit procuror, nu mai reţin cum îl cheamă, şi-a zis aşa: „Da’ ce ai dumneata?” „Nu ştiu dacă mai arăt tânăr sau bătrân, da’ ăştia ne chinuie mult aicea şi probabil că şi dumneavoastră ştiţi de chinurile [pe] care le suferim.” „Da, sunt aici.” „Nu mai vreau să muncesc pentru regimul comunist. Să mai remarcaţi că am făcut treburi mari în Balta Brăila. Am făcut dig, am asanat… Nu pot să mai muncesc.” „Păi, te trimet la celulă.” „Aşa scrie acolo la mine: temniţă grea. Bun, trimeteţi-mă acolo. Trimeteţi-mă unde oi vrea dumneavoastră.” Şi până la urmă le-a dat un ordin şi a zis că să stau mereu în colonie. Şi am scăpat, şi-am stat în colonie.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.