„Pentru mine cea mai mare pedeapsă este să nu fii binecuvântat cu dragoste”

Forţa acestei mari actriţe care creează roluri de neuitat pe scenele de teatru sau în film este în primul rând o forţă interioară. Un fel de aliaj din metale preţioase sau considerate mai puţin preţioase, având rolul de a întări structura aurului, a platinei, a argintului. Rolurile atât de multe şi de importante în care a jucat Ana Ciontea dovedesc acest veşnic aliaj care există în artă între cele de nepreţuit şi cele normale, între talent şi educaţie, între şansă şi clipa de geniu. Ana Ciontea este ca un bijutier medieval care migăleşte la cele mai incredibile detalii, la cele mai nevăzute colţuri şi umbre.

Rolurile din teatru şi film au construit profilul unei actriţe de prim-plan. Ana Ciontea impresionează prin talentul, intuiţia şi ştiinţa de a-şi construi personajele, cucerind publicul prin dezinvoltură, versatilitate, sensibilitate şi naturaleţe.

Un moment esenţial în cariera actriţei a fost reprezentat de începutul colaborării cu regizorul Silviu Purcărete. Ana Ciontea a apărut în numeroase creaţii ale regizorului Silviu Purcărete, în perioada în care acesta a fost director la Théâtre de l’Union (Limoges, Franţa). Trăind de mai mulţi ani la Limoges, Ana Ciontea colaborează cu importante companii teatrale din Franţa şi, în plus, îşi demonstrează calităţile de pedagog în arta teatrului ca profesor la Academia Teatrală din Limoges.

Această versatilitate lucrează cu o mulţime de elemente persuasive întotdeauna, vizibile uneori, alteori magice, invizibile, seducătoare sau terifiante. Asemeni unui Ulise simbolic, Ana Ciontea călătoreşte la nesfârşit, cu fiecare din rolurile ei şi ne vrăjeşte cu fiecare rol, iar noi, spectatorii, transformaţi într-o Penelopă, nu facem decât să o aşteptăm pe actriţă, să o urmărim în rolurile sale.

Pentru toate împlinirile sale pe scenă şi în film, îi dorim să-şi continue Odiseea şi să nu se oprească în a explora noi personaje şi spaţii interioare. Când ai în tine atâtea lumi, Lumea aşteaptă de la tine să le reverşi asupra ei din acest Corn al abundenţei cu care ai fost dăruit.

Pe scenă trăiesc cu adevărat

Visul unei nopţi de vară

Nina din Pescăruşul spunea: ”Ce tineri eram, ce lipsiţi de probleme! Ce frumoasă a fost copilăria noastră”. Cum a fost copilăria ta din Apuseni?

Aseară m-am întâlnit cu regizorul Nicolae Opriţescu. El locuieşte la Paris, unde este profesor de regie. A fost invitat la Bucureşti la proiecţia filmului său, Sezonul pescăruşilor din 1984, oprit de cenzura comunistă, în care eu jucam. În film, toţi eram tineri, eu, Marcel Iureş, Dan Condurache şi asta m-a emoţionat. Sigur că timpul nu-l poţi da niciodată înapoi. Mă uitam la jocul nostru să văd ce aveam în ochi atunci. Sub nici o formă în anul 1984 nu ne imaginam viaţa de acum. Mi se părea că atunci aveam toţi în ochi lumi nespuse, parcă voiam să spunem mai mult şi viaţa a făcut ca lucrurile să se schimbe. Nimeni nu e scutit de trecerea timpului. Acum cred că aşa trebuie să înţeleg întâlnirea de aseară. După 30 de ani înţeleg că regizorul Opriţescu e un înger pozitiv care-mi spune: ”Nu-ţi pierde, Ana, tinereţea interioară. E cel mai mare dar pentru a rezista şi a merge înainte”.

Marius Manole şi Ana Ciontea în Revizorul

Revenind… ce amintiri din copilărie ţi s-au întipărit pe retină?

Până la 12 ani mi-am petrecut copilăria în comuna Crişu, într-un peisaj dumnezeiesc. Primăvara şi vara cânta cucul, înfloreau cireşii, pădurea era plină de ciuperci, zmeură şi fragi. O splendoare! Acum, că vorbim despre asta simt o durere în stomac pentru că nu-i mai am pe cei dragi. Era o altă lume şi continuă să rămână o altă lume, deşi internetul există peste tot.

Ana Ciontea în Electra

Ce ţi-a trezit dorinţa de a face teatru?

Probabil că ai o sămânţă pusă în tine de nu ştiu unde. În satul meu, m-am întâlnit prima dată cu teatrul radiofonic, acolo sâmbăta şi duminica vedeam la Căminul cultural filme semnate de regizori mari. Aceste prime întâlniri artistice şi cu universul acela al meu, bio, verde, liniştit, calm, cu soarele răsare, soarele apune, lumea aceea pură din Apuseni, pe mine m-au fascinat. Ceva mi-a atins acea nevoie de a evada din mine şi a mă duce în poveştile celorlalţi. M-am hotărât să dau examen la Facultatea de Teatru. Când veneam în vacanţa de vară la Bucureşti voiam să văd toate spectacolele, eram ca un burete gata să absoarbă totul. Mă aşezam în primul rând ca să mă uit bine la ei, la marii artişti, să le simt respiraţia, să văd felul în care şopteau, felul în care le ţâşnea lacrima din ochi. Aşa am început să mă hrănesc cu teatru de bună calitate şi actori mari. Am fost copleşită atunci când am văzut Lungul drum al zilei către noapte şi O scrisoare pierdută, ambele pe scena de la Bulandra, în regia Liviu Ciulei.

Avalanşa

Ai fost studentă la clasa profesorilor Ion Cojar, Marin Moraru, Adriana Popovici.

Nişte profesori excelenţi. Mi-aduc aminte şi de Amza Pellea, Dem Rădulescu, Olga Tudorache, Sanda Manu. Pe vremea aceea era o concurenţă foarte mare la admitere la IATC (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică). Erau doar şase locuri pentru fete pe toată ţara. Învăţam la nesfârşit poezie, încercam chiar să scriu poezie. M-am prezentat la examen cu poezia Cântec despre mine însumi a lui Whitman. Cred că reuşita mea s-a datorat şi pregătirii pe care am făcut-o cu Adriana Popovici, prietena şi profesorul meu pentru toată viaţa.

Clitemnestra Electra

Cu ce ai debutat? Care sunt rolurile care te-au impus ca tânără actriţă de talent?

Pe vremea aceea exista Studioul Casandra, locul cel mai cald şi benefic pentru studenţii de la actorie şi regie. Acolo se făceau producţii asemănătoare unui teatru profesionist. Aveam tehnicieni, costume, machiaj, scenografie şi săli pline cu spectatori. Directorul studioului era domnul Valeriu Grama, care iubea teatrul. Casandra era rampa noastră de lansare din ultimii ani de facultate. Scena aceea mică mi se părea o scenă mare. Am debutat în spectacolul Gustul mierii de Shelagh Delaney, după care s-a făcut şi un film cu celebra actriţă britanică Rita Tushingham, care a primit un Oscar pentru acest rol. Piesa e una dintre cele mai reprezentative pentru teatrul tinerilor furioşi şi m-am regăsit în acel rol.

În Cântăreaţa cheală după Eugene Ionesco

Cum a fost întâlnirea ta cu Andrei Şerban în anii ’90?

Mergeam pe stradă şi m-am întâlnit cu regizorul Andrei Munteanu de la radio, care m-a întrebat dacă nu mă duc la concurs la Teatrul Naţional pentru că se întoarce Andrei Şerban în România. M-am dus, am dat concursul şi l-am luat. Am rămas o bună perioadă în Teatrul Naţional din Bucureşti. Am jucat în Electra – „O trilogie antică” după Sofocle şi Euripide, apoi în Livada de vişini de Cehov, Cine are nevoie de teatru? de Timberlake Wertenbaker în regia lui Andrei Şerban, apoi în „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller, în „Roberto Zucco” de B.M. Koltes, în regia lui Felix Alexa.

Cine are nevoie de teatru

Deşi erai foarte tânără, în biografia ta existau roluri foarte importante. Cum a fost plecarea în Franţa?

Am avut nenumărate proiecte la Centrul Dramatic din Limoges sub bagheta lui Silviu Purcărete, care avea o aură incredibilă şi te absorbea şi pe tine. Am interpretat rolul Poetei din „Têtes d’Afarit grillées sur lit de mort et de poivrons” după „O mie şi una de nopţi„, Titania şi Hipolita din „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, Mathurine în „Don Juan” de Molière, dar şi Anfissa în „Trei surori” de Cehov. Am evoluat şi sub bagheta altor regizori români şi francezi. Am fost Madame Pernelle din „Tartuffe” de Molière în regia lui Tompa Gabor, Clitemnestra din „Electra” de Sofocle, Procolp din „L’adoptée” de Joël Jouanneau, Wooley din „Le pont de pierres et la peau d’images” de Daniel Danis, Elisabeth Vercors din „L’annonce faite à Marie” de Paul Claudel, toate create de regizorul Emmanuel Ray. A mai fost Marthe din „Chat en poche” de George Feydeau, regia Olivier Lopez. O mare satisfacţie mi-a adus rolul din Scrisorile călugăriţei portugheze în regia lui Radu Penciulescu. Metaforic vorbind, a fost o reîntoarcere către mine însămi. Am învăţat mult de la actorii francezi. După aceea, mi-am dorit imens să mă reîntorc în ţară şi am revenit pe scena Teatrului Naţional.

Cu Marius Manole în Avalanşa

Nu ţi-a fost greu să joci în limba franceză în roluri atât de diverse?

Reîntorcându-mă la copilăria mea, în acel sat din Apuseni, un sat uitat de lume, îţi mărturisesc că am avut noroc să am o excepţională profesoară de franceză. Ea m-a îndemnat să scriu Institutului Cultural Francez de la Bucureşti să-mi trimită cărţi care să mă ajute să-mi perfecţionez limba franceză. Aşa că am început să citesc mult în franceză de dimineaţa până noaptea. Da, a fost destul de dificil să-mi exprim sufletul pe scenă într-o limbă străină, dar învăţând tot timpul, am reuşit.

Cassandra din Orestia

Ai avut privilegiul să joci în frumoasa sală de la Teatrul Athenee Louis Juve din Paris în ”Cântăreaţa cheală”, un spectacol în regia lui Tompa Gabor.

Un succes neaşteptat. Aproape două luni, seară de seară cu săli pline. Se ştie că în Paris e dificil să joci Eugène Ionesco.

Ana Ciontea

Cum sunt actorii francezi? Cum ai colaborat cu ei?

Lumea teatrului e peste tot la fel: aceleaşi emoţii înainte de a intra în spectacol, faptul că nu poţi să ascunzi pe scenă ceea ce eşti, că tu, persoana şi actorul faci un tot comun cu rolul pe care-l joci, Asta ne aseamănă, dăruirea, talentul. Felul lor de a juca este mai cerebral, investirea emoţională ei nu o găsesc uneori necesară. Francezilor le place sonoritatea limbii şi rostirea cuvintelor uneori primează faţă de ce ai în suflet. Noi românii suntem mai vulcanici, mai afectivi. Nu ştiu dacă e bine sau rău.

Palmaresul tău este impresionant: Premiul de interpretare — Hilde Wangel din ”Constructorul Solness” de Henrik Ibsen, Premiul de interpretare — Maria din ”Piticul din grădina de vară” de D.R. Popescu, Premiul de interpretare — Mitzura din ”Jucăria de vorbe” după Tudor Arghezi, adaptare de Alexandru Dabija, două Premii de interpretare — Jo din ”Gustul mierii” de Shelagh Delaney şi Wendlo Bergman, ”Deşteptarea primăverii” de F. Wedekind. Premiul de interpretare — Anişoara, ”Iertarea” de Ion Băieşu. În cadrul Galei Premiilor UNITER, desfăşurată la 19 aprilie 2010, ai fost distinsă cu Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, pentru rolul Maria din spectacolul ”Un duel”, în 2011, ai primit Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar — mama tânărului din „Avalanşa”. Ai fost nominalizată la Premiul UNITER pentru 2014 pentru rolul Mama din spectacolul „Numele”, producţie a Teatrului Foarte Mic Bucureşti în parteneriat cu Teatrul de Comedie. Dintre personajele interpretate, în care te regăseşti?

Mi-a spus odată o prietenă că joc numai roluri dramatice. M-am întrebat şi eu de ce acele roluri dau năvală peste mine. Nu am putut să găsesc o explicaţie. Cred că personajele pe care le-am întruchipat sunt atipice. Da, poate mai puţină comedie. Actorii sunt distribuiţi de regizori. Dacă tu, cu personalitatea ta, eşti necesară într-un proiect, regizorul te distribuie. Probabil au o mare însemnătate talentul, personalitatea, înfăţişarea, gama ta de mijloace artistice. Mi-au fost foarte dragi Casandra, Titania, şi Anna Andreevna, Charlotta Ivanovna, Electra, despre care Andrei Şerban spunea că vine de la cuvântul electricitate şi îmi cerea ca ea să fie ca un fulger care despică cerul în două. Întâlnirea cu Andrei Şerban a fost de gradul zero: 60 de oameni, o echipă tânără alături de actori de renume. Începeam repetiţiile dimineaţa la ora 9 şi le terminam târziu în noapte. Cât am repetat, nu vedeam soarele. Am iubit rolul Jo din Gustul mierii, personaj pe care l-am jucat în anul IV la Casandra. Am fost legată de Nina Zarecinaia din Pescăruşul, pe care l-am interpretat la Teatrul din Piatra Neamţ, dar şi de Maria din Piticul din grădina de vară după D.R. Popescu, un rol cu care m-am întâlnit de două ori: atât la Piatra Neamţ, cât şi la Teatrul din Craiova. M-a marcat Hilde Wangel din Constructorul Solness de Ibsen, în regia lui Tudor Mărăscu. Este o caracteristică a mea: îmi place să am aceiaşi prieteni, aceiaşi regizori cu care să lucrez, să am aceiaşi parteneri de scenă, să am o continuitate în relaţii. Am nevoie de fidelitate, îmi place casa, familia…

În Revizorul alături de Ilinca Manolache

Ai avut şansa să lucrezi cu mari regizori, de la Radu Penciulescu la Andrei Şerban, de la Silviu Purcărete, la Alexandru Dabija, de la Radu Afrim la Felix Alexa… Ce a însemnat confruntarea cu viziuni regizorale atât de diferite?

Am avut marea şansă să întâlnesc regizori cu viziuni magnifice care creează universuri pe scenă şi în poveştile cărora am intrat prin personajele mele. Personalităţi puternice de la care am învăţat că în teatru nimic nu trebuie lăsat la întâmplare. O fluturare de perdea într-un spectacol e extrem de importantă. Eu am nevoie de regizor, de privirea lui, de ghidarea lui. Un regizor bun ştie să te conducă ca să mergi în ritmul în care el consideră că e necesar. Această muncă detaliată îmi place foarte mult. Iubesc repetiţiile. Experienţa m-a învăţat că trebuie să mă las condusă de regizor, doar atunci vei descoperi şi lucruri pe care nu ştiai că le poţi face.

În Cântăreaţa cheală pe scena pariziană

Vorbeşte-mi despre ultimele tale roluri pe care le-ai realizat.

Am jucat până nu demult la TNB rolul Mariei din spectacolul Un duel, adaptare făcută de Alexandru Dabija după Cehov. M-a bucurat şi rolul soţiei Primarului, Anna Andreevna, care visează să ajungă o mare doamnă, din Revizorul de Gogol, în regia lui Felix Alexa. Revizorul mi-a părut o excelentă partitură cu ritm, cu ton crescendo. Am avut bucuria de a juca alături de o echipă de actori extraordinari: Marius Manole, în rolul lui Hlestakov, Mihai Constantin, în rolul Primarului… Interpreţi de generaţii diferite se contopesc în efortul de a dărui o incitantă seară de teatru. Este un spectacol care ar figura cu succes pe orice scenă prestigioasă de teatru european. În aceeaşi măsură îmi este drag şi rolul Mamei din Avalanşa de Tuncer Cücenoğlu în regia lui Radu Afrim, dar şi cel al Idei din Hoţi de Dea Loher, dar nu mai puţin cel al Chivuţei din Două Loturi, în regia lui Dabija. Totodată, la Teatrul de Comedie mi-a adus o mare satisfacţie rolul Mamei din ”Factorul uman” de Thierry Jansen, în regia semnată de Alexandru Mâzgăreanu. Şi un rol asemănător, tot o Mamă, îl joc pe scena Teatrului Foarte Mic în „Numele” de Jan Fosse, regia Vlad Cristache, unde am parteneri de scenă foarte mulţi tineri, alături de Gheorghe Visu. Mă simt bine jucând alături de tineri pentru că asta îmi dă senzaţia că trăiesc în ziua de azi.

În Două loturi

Cum sunt tinerii actori?

Talentaţi, mai deschişi decât eram eu la vârsta lor în sensul că nu au obsesia de a rămâne în acelaşi teatru, de a lucra cu acelaşi regizor, de a avea un fel de continuitate. Generaţia mea punea întotdeauna profesia pe primul loc, chiar şi înaintea familiei. Şi aşa am rămas şi astăzi. Cred că unghiul din care ei privesc viaţa e mult mai flexibil.

Ce ai pe agenda de lucru?

Voi avea în curând premiera cu Paganini pe scena Teatrului Metropolis în regia scoţianului Mick Davis, regizorul celebrelor filme Modigliani, Dorian Gray, The Match şi scenaristul peliculei Love in Paris. „Paganini a fost un om care s-a construit ca mit încă din timpul vieţii. A fost ca un star rock al secolului al XVIII-lea, un Jim Morrison sau un Mick Jagger al timpurilor lui. Vreau să realizez la Teatrul Metropolis un spectacol plin de energie, aşa cum nu s-a mai văzut niciodată, iar actorul care va juca rolul principal trebuie să ştie că va putea face rolul vieţii lui”, mărturisea regizorul Mick Davis. Joc rolul Teresei Paganini. Îmi dau replica Tudor Aaron Istodor în rolul lui Nicolo Paganini, George Ivaşcu, care îl interpretează pe Napoleon Bonaparte, Mircea Albulescu, care este Papa Pius al VI-lea, iar Eliza Bonaparte este interpretată de Elvira Deatcu. Scenografia Dragoş Buhagiar. La vioară, Alexandru Tomescu. Acest spectacol este o provocare.

În rolul Charlottei din Livada de vişini

Şi filmul ţi-a adus împliniri. Care sunt personajele pe care le-ai dus pe tărâmuri imaginare, creându-ţi iluzia că eşti observatorul altor timpuri? Ce iubeşti mai mult? Teatrul, care este mai efemer, sau filmul?

Am lucrat cu Mircea Veroiu în „Umbrele soarelui„, cu Mircea Danieliuc în Această lehamite, cu Saşa Draghin în „În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură„, cu Nicolae Opriţescu în „Sezonul pescăruşilor„, cu Nicolae Mărgineanu în „Întoarcerea din Iad” şi cu Silviu Purcărete în „Undeva în Palilula”. Îmi amintesc de filmările la această peliculă, într-o hală imensă la Uzinele Republica. Era iarnă şi un frig de-ţi îngheţau dinţii. Repetam de dimineaţa până noaptea. Masa venea la miezul nopţii, se întrerupeau filmările şi începeam toţi să mâncăm: ciorbă, felul doi, desert… Am terminat recent filmările la Sierra Nevada în regia lui Cristi Puiu, o peliculă pe care o iubesc deja. Felul în care s-a filmat pentru mine a fost inedit, modul în care el ne-a condus extraordinar. Am trăit un fel de vrajă două luni.

Ana Ciontea, o fire romantică şi puternică

Ce se întâmplă când se termină un spectacol? Cum trăieşti acest moment?

M-am convins că teatrul este o excepţională terapie de a te cunoaşte. De fiecare dată după ce se lasă cortina, trăiesc acea disperare: oare am făcut bine rolul şi regret că nu mai pot face nimic. Iar în film este groaznic când te vezi pe ecran şi spui: ”oare aşa mi-am imaginat eu personajul?”. Cel mai greu lucru este să ne acceptăm pe noi înşine, iar filmul îţi pune în faţă imaginea ta, mărită, ca într-o oglindă, pe care trebuie să o accepţi. Cunosc puţini actori de film cărora le place să se vadă pe ecran.

În Tartuffe alături de Mălăele

Actoria înseamnă viaţă, dragoste şi nebunie. Şi har cât cuprinde. Şi, în plus…

Fragilitate. Nu sunt dură e doar o impresie pe care am lăsat-o încă de când eram la şcoală. Nu ştiu de unde vine. Poate că atunci când eu cred în ceva am atâta entuziasm să susţin acel lucru încât dau senzaţia că stăpânesc domeniul. Dar sunt foarte fragilă şi uşor de destabilizat. Când se ridică cortină spun: ”Sunt în mâinile tale, Doamne”.

Lumea e o scenă, viaţa o reprezentaţie. Înainte exista o boemă… După terminarea spectacolelor artiştii mergeau la restaurantul Casa Oamenilor de Ştiinţă sau la Cina şi discutau despre spectacole. La fel se întâmpla şi după filmări. Acum, această boemă e aproape inexistentă. De ce?

Societatea s-a atomizat. După terminarea spectacolului fiecare actor fuge să joace într-un alt teatru, ca să poată să-şi trăiască existenţa. Unii joacă chiar şi două spectacole într-o seară, alţii filmează sau înregistrează. Ce ne uneşte sunt momentele de lucru şi în special cele de dinainte de premiere când ochii actorilor strălucesc. Nu am văzut niciodată în culise, la premieră, un actor sigur pe el. Toată lumea are fluturi în stomac. Se naşte un sentiment de comuniune, poate singurul, o iubire, o nevoie de a te vedea în ochii colegului, să simţi că nu eşti singur, să simţi o încurajare. Și mai există în plus ceva: o sfâşiere că premiera se termină. Starea asta de magie care se creează pe parcursul unui spectacol, cu bune şi cu rele, se termină. De asta cred că nu aş putea să mă despart de teatru: pentru că am o nevoie de a trăi sentimentele astea paradoxale. Iubesc nespus teatrul.

În rolul Mamei din Factorul uman

Ai ca partener de viaţă pe actorul şi profesorul, Paul Chiribuţă, actualmente Decanul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică ”I.L. Caragiale”. Cum este această convieţuire?

Este o binecuvântare că suntem împreună şi avem aceleaşi profesii pentru că avem un limbaj comun. Pe de altă parte, Paul, cunoscându-mă foarte bine, e şi cel mai exigent spectator al meu. Era o perioadă când doream să fiu foarte bine în rol ca să mă laude el. Şi atunci îl rugam să nu mai vină la premieră pentru că aveam emoţii imense. Dar supravieţuirea unui cuplu de actori constă în diplomaţia de a nu discuta în fiecare zi problemele din teatru pentru că atunci apare riscul să-l sufoci pe celălalt. Avem un cod în care ne comunicăm lucrurile care ţin de profesie.

În rolul Mamei din Numele

Porţi “machiajul” şi după terminarea spectacolului sau rămâi cu el?

Machiajul este un moment foarte important pentru actor. Când vin în teatru, în cabină, toate gesturile care însoţesc punerea costumului, machiajul, micile tabieturi, discuţiile cu cabiniera, cu colegii sunt momente în care încerci să te debarasezi de grijile zilei pe care cu toţii le avem. Ca să mă pot preocupa de problemele personajului meu trebuie să mă relaxez, să câştig plăcerea de a mă prezenta în faţa publicului. Gesturile de la machiaj, coafura sunt aproape ca un ritual. Nu îmi place să intru dintr-odată în spectacol. Noi ca actori suntem obligaţi să fim inspiraţi la oră fixă. Este o presiune pe care eu o simt. Profesorul Ion Cojar spunea că un actor nu poate să creeze un rol extraordinar dacă nu se îngrijeşte el singur de recuzita de care are nevoie în scenă şi nu verifică înainte de spectacol dacă lucrurile sunt la locul lor. În ultima vreme îmi place să fiu în cabină alături de actori tineri, care sunt mult mai tonici decât mine.

Din arhiva sentimentală

Ce faci să nu intri în rutină? Care-i cheia?

Regizorii cu care am lucrat m-au învăţat că nu este bine să apelez la mijloacele artistice pe care le-am folosit deja. Am învăţat că ei au nevoie de Ana atât ca actriţă, dar şi ca persoană. Nu poţi veni în faţa lor cu lecţia făcută de acasă şi să spui că genul ăsta de rol l-am mai făcut. Cred că în acel moment ţi-ai atins o limită şi nu mai eşti deschis la nici un fel de dialog. Eu văd rolurile ca pe nişte porţi de cunoaştere, ca pe nişte întâlniri cu mine însămi. Pentru că cel mai greu este să înveţi ceva de la tine, să te duci mai departe cu fiecare rol. Şi aşa ai şansa să elimini clişeele, şabloanele.

Un rol memorabil în Livada de vişini

Astăzi se fac mai puţine turnee. Poate şi din lipsa banilor. Pe vremuri, era o adevărată sărbătoare când sosea un teatru, când veneau actorii. Cehov afirma: ”Linişte… sosesc actorii… intră copii de duminică ai societăţii… intră demiurgii”.

Îmi amintesc de o carte a lui William Saroyan, intitulată Circul. Se vorbeşte acolo despre bucuria sosirii circului în oraş. Asta am trăit în adolescenţa mea: bucuria sosirii actorilor care erau în turneu cu piesele din Bucureşti. Se fac şi astăzi turnee, dar mai mult sunt proiecte independente, prea puţine teatre de repertoriu.

Într-o seară un actor poate fi atins de aripa îngerului şi poate să fie formidabil, iar într-altă seară nu se mai întâmplă acelaşi lucru. Simţi de pe scenă atunci când publicul nu a mers mână în mână cu tine?

Eu doresc ca în fiecare seară să se întâmple această magie între mine şi public. După spectacol, atunci când ea nu se întâmplă, trăiesc o tristeţe sfâşietoare. Când simt că a sosit îngerul, după spectacol, actorii sunt mai veseli, mai bine dispuşi, mai încrezători. Iar când nu se întâmplă minunea, plecarea din teatru e rapidă. Ajunsă acasă nici nu mai vreau să mănânc, sau să scot vreun cuvânt. E o senzaţie de neputinţă pentru că nu mai pot da timpul înapoi. Înainte de ridicarea cortinei, mulţi actori îşi fac cruce şi spun: Doamne ajută.

Lucina din Zit, moarte, Zit

Eşti o persoană plină de optimism, mereu cu zâmbetul pe buze. Şi totuşi, ce te nelinişteşte astăzi în lumea în care trăim?

E un fel de tristeţe adâncă a faptului că nu mai reuşim să comunicăm în viaţă unii cu alţii, că pe stradă când mergi, dacă nu eşti atent, celălalt din faţă vrea să treacă prin tine. Am senzaţia că reprezentăm cantităţi neglijabile unii faţă de ceilalţi nu numai la nivel fizic, ci şi spiritual. Uneori suntem incapabili să simţim compasiune pentru cel de lângă noi. Bucureştiul este un oraş foarte agitat, ca şi când fiecare ar purta nişte greutăţi pe umeri. Oamenii de la noi nu mai ştiu să zâmbească. E o anume stare în care parcă conflictele izbucnesc foarte repede, iar tendinţa de a da vina pe celălalt e pe buzele tuturor. E o oboseală care pluteşte în aer. Ne vedem mai puţin. Ne vedem mai rar. Şi e păcat, pentru că fiecare zi e lăsată de la Dumnezeu. “Totul e lăsat de la Dumnezeu”, aşa cum spune Varia, personajul din Livada de vişini.

Cum trăieşte actorul în ziua de azi?

Într-o continuă zbatere ca să-şi asigure traiul de fiecare zi. De aceea spuneam că actorii tineri sunt altfel decât eram eu la vârsta lor. M-a impresionat acum câteva zile la televizor marele violonist, Alexandru Tomescu, care spunea că vioara pe care el cântă, un Stradivarius, aparţine puţin fiecăruia dintre noi. Sunetele ei ne vrăjesc pe toţi. Am simţit din partea lui nobleţe, dăruire, binecuvântare. Și atunci m-am întrebat: ”Doamne, noi actorii cui aparţinem? Cine se îngrijeşte de noi?! Noi suntem şi instrumentul şi arta”.

Ce te încarcă?

Muzica clasică. Liniştea. Rugăciunile. Un copil. Lucruri frumoase. Citesc foarte multă poezie. Mă interesează psihologia modernă. Îmi place să călătoresc în Grecia, Italia, Spania. Nu am o atracţie deosebită pentru ţările exotice. Mă simt minunat la mine în Apuseni, să stau în livadă la fel ca-n Livada de vişini.

În Visul unei nopţi de vară

Un rol incitant, Macbeth

Ana, eşti încă o fire romantică. Ce înseamnă dragostea pentru tine?

Totul. Mi se pare cea mai mare pedeapsă în viaţă să nu fii binecuvântat cu dragoste, să nu poţi să iubeşti, să nu te bucuri de iubire. Sentimentul acesta e divin, ne justifică rostul pe pământ.

La ce visezi?

La sosirea artiştilor. Ce e mai frumos decât să călătoreşti în imaginaţia ta, să-ţi închipui lumi imaginate de celălalt? Astăzi lumea de la noi nu-şi mai acordă timpul să evadeze în imaginaţie. Informaţiile sunt gata oferite, nu create prin propria ta imaginaţie. Nu mai avem timp să trăim. După cum spunea Thin Valehn: ”Viaţa este o himeră, idealul o iluzie”. Doar scena rămâne locul unde am impresia că mi se pot împlini toate visele.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.